Comunicarea se referă la procesul de interschimbare a dorinţelor, nevoilor şi sentimentelor, cât şi a faptelor si opiniilor. În fiecare act de comunicare există patru elememente esenţiale: cel care transmite mesajul, cel care îl recepţionează, forma mesajului şi conţinutul lui.
Este important să înţelegem rolul acestor patru elemente de comunicare în schimbul de mesaje într-o căsnicie sau o relaţie de cuplu. Cel care transmite mesajul şi cel care îl recepţionează sunt parteneri într-o astfel de relaţie”, ne spune lector univ. dr. în psihologie Onelia Pescaru, din cadrul Universității Transilvania.
Comunicarea interpersonală este afectată de relaţia dar şi de condiţia psihologică a celor doi parteneri. Personalitatea lor, respectul de sine, atitudinea unuia faţă de celalalt, memoria lor legată de conversaţiile sau certurile anterioare, “regulile lor nescrise” ori stadiul curent al relaţiilor lor, toate influenţează comunicarea dintre parteneri.
Instrument de dezvoltare a relaţiilor interumane
Comunicarea, alături de intercunoaştere, reprezintă principalul instrument de dezvoltare a relaţiilor interumane. Ea este esenţială pentru o uniune durabilă, armonioasă şi autentică și se bazează pe consideraţia pentru celălalt, pe disponibilitatea de a împărtăşi percepţii, idei, trăiri şi dorinţe personale.
Când membrii familiei sunt capabili să se asculte unii pe alţii, să se întrebe şi să comenteze asupra subiectelor în raport cu care doresc să se înţeleagă, să se folosească de cuvinte pentru a obţine un consens , ei pot conlucra şi interacţiona optim.
Comunicare înseamnă mai mult decât a vorbi şi a asculta, înseamnă „a arunca punţi acolo unde există prăpăstii, a face diferenţele să se întâlnească, a aduce lumină acolo unde există obscuritate sau întuneric. Schimbul onest de gânduri, nevoi şi sentimente este ca sângele pentru corp”- spune și psihoterapeutul Adrian Nuţă.
Mesaj și nevoie psihologică
Un mesaj poate fi transmis prin cuvinte, tăcere, strigăte sau lacrimi, printr-un râset sau o mângîiere. O poziţie rigidă poate transmite un mesaj aşa cum pot şi un zâmbet, o grimasă, un căscat ori o lovitură uşoară pe cap. Noi învăţăm să interpretăm fiecare mesaj după conţinutul cuvintelor, tonul cu care ele sunt rostite şi contextul în care acestea sunt spuse.
„Atunci cînd nevoile individuale de siguranţă, dragoste şi respect faţă de sine nu sunt satisfăcute, situaţia este simptomatică pentru dezechilibrul interpersonal al grupului familial. Nevoile psihologice de bază care asigură echilibrul emoţional sunt cel mai bine satisfăcute în condiţiile în care comunicarea intrafamilială este liberă, neconstrânsă. Ele sunt satisfăcute mai puţin sau deloc atunci când comunicarea este deturnată emoţional de respingeri, restricţii, jenă, culpabilitate, teamă sau ostilitate”, precizează Onelia Pescaru.
Stiluri de comunicare
O formă de comunicare falsificată este “dublul mesaj” , atunci când cuvintele contrazic limbajul nonverbal, exprimat prin diverse semnalmente fizice.
Termenul „stil ” de comunicare face referire la un şablon al interacţiunilor într-o relaţie. Acest termen descrie legile nescrise după care cuplurile îşi conduc viaţa împreună. Regulile pot fi preluate de la familiile în care partenerii au crescut şi sunt de asemenea influenţate de nivelul de educaţie al partenerilor.
Consilierul matrimonial James Howkins împreună cu colegii săi au clasificat stilurile de comunicare ale cuplurilor în patru mari categorii: convenţionale, controlate, speculative şi totale.
Pentru cuplurile cu o comunicare convenţională este de aşteptat ca partenerii să petreacă mai puţin timp împreună discutând despre problemele personale sau calităţile lor. Ei menţin o anumită distanţă în relaţie, purtând discuţii banale despre preocupările zilnice, dar ignorând sentimentele mai adânci ale partenerului.
În timp ce cei care comunică convenţional se comportă ca şi cum totul este permanent în regulă, cei ce „comunică controlat” sunt bucuroşi să-şi manifeste supărarea prin temerile lor, dar refuză să discute problema.
Cei care „comunică speculativ” se află la polul opus. El sau ea vor discuta probleme într-un mod abstract în termeni rezonabili, dar nu îşi vor împărtăşi nici unul sentimentele sau emoţiile trăite. Adică fiecare „alege” să spună doar ceea ce îi convine!
Cei care „comunică intens” ( total ) vorbesc atât de problemele, cât şi despre sentimentele lor. Howkins a observat că în timp ce cele mai multe cupluri considerau comunicarea totală ideală , foarte puţini au fost cei care au atins-o. Se pare că cele mai multe căsnicii suferă din cauza absenţei exprimării sentimentelor între parteneri…
Stiluri de comunicare și tipuri de relații
Fiecare stil de comunicare descrie un tip aparte de căsnicie. Un cuplu care vede căsnicia ca un angajament total, incluzând fiecare aspect al vieţii, va întreţine probabil o comunicare internă, sau cel puţin va încerca acest lucru. Prin contrast, un cuplu care se mulţumeşte cu o căsnicie formală, unde prietenii, membrii familiei şi interesele exterioare deţin un rol important ar putea să se mulţumească cu un stil de comunicare convenţional sau speculativ.
Adrian Nuţă aduce următoarea prezentare a stilurilor de comunicare:
Stilul activ în exces – psihoterapeutul de familie Virginia Satir îl numea „stilul buldozer”- se referă la faptul că persoana care comunică spune exact ceea ce gândeşte, simte şi vrea, fără a încerca să îl ajute, să îl protejeze pe celălalt, ci rănindu-l sau blocându-i exprimarea. Stilul activ în exces de comunicare presupune a judeca, a critica şi a culpabiliza, la modul „ eu am dreptate, sunt superior”. Bărbaţii care adoptă acest stil de comunicare preferă violenţa verbală, în timp ce femeile preferă învinovăţirea.
Mecanismele psihologice care explică acest stil dominator ar fi înzestrarea nativă cu o agresivitate înaltă. Persoana din această categorie nu are un „eu ” suficient de puternic, în sensul de matur şi flexibil- pentru a-şi gestiona sau descărca adecvat pulsiunea agresivă și atunci alege acest fel de comunicare.
Pe de altă parte, persoana prezintă o mare nesiguranţă interioară, pe care nu o recunoaşte, dar de care se apără. Adică, compensează deficitul lăuntric de putere cu excesul exterior de putere. Pentru a se bucura de această putere persoana în cauză îşi face apropiaţii şi partenerii să se îndoiască de propriile percepţii, judecăţi sau trăiri, ceea ce le întreţine lipsa de siguranță şi le exploatează vulnerabilităţile.
Stilul pasiv în exces – este caracterizat prin culpabilizare, hipersensibilitate şi exces de politeţe. Persoanele care adoptă acest stil de comunicare îşi reţin gândurile şi trăirile şi nu îşi exprimă nevoile. Se lamentează pe ascuns, în timp ce în faţă zâmbesc cu timiditate şi nu îndrăznesc să se opună la nimic. Fac mereu pe plac altora, punând pe locul doi propriile nevoi. Sentimentul de autodevalorizare este trăit puternic, persoana în cauză se consideră nedemnă să se bucure de viaţă, de iubire şi de respect. Reacţia tipică în caz de conflict este abandonul, nu ripostează nici dacă e furioasă, evită discuţiile în contradictoriu, se „face preş” şi se închide în sine. Pentru a-l satisface pe celălalt renunţă la nevoile şi sentimentele proprii. Dealtfel, nu are încredere în forţele proprii, are dificultăţi mari să ia decizii, suferă în tăcere şi se judecă cu asprime. Ţinuta este umilă, privirea îndreptată în jos, speră ca ceilalţi să ghicească ceea ce dorește…
Mecanismele psihologice care explică stilul pasiv în exces ar fi patern disfuncţional de autoapreciere foarte puternic. Adică, persoana crede că doar ceilalţi şi nevoile lor contează. Sentimentul legitim al unei persoane că este îndreptăţită să îşi afirme nevoile şi dorinţele lipseşte. În consecinţă, pentru a avea o minimă satisfacţie, caută să satisfacă nevoile altora. Gândirea negativă, teama de conflict şi faptul că persoana nu se consideră demnă accentuează acest pattern disfuncţional.
Pulsiunea agresivă este reorientată către interior. Orice fiinţă umană are această pulsiune, dar o orientează spre mediu. În interior persoana în cauză nu este o persoană blândă şi umilă, dimpotrivă, îşi face singură rău, este adeseori masochistă. Uneori se poate întâmpla ca aceste pulsiuni să fie eliberate fără cenzură, iar persoana devine extrem de agresivă.
Persoanele din această categorie de comunicare se amăgesc uneori trăind satisfacţia infantilă că nu poartă responsabilitatea pentru nevoile şi trăirile lor. Mereu altcineva ia decizii în numele lor, deci nu riscă să greşească. Nu degeaba există zicala „cine nu munceşte, nu greşeşte”. Totuşi, a nu face nimic, a-ţi nega trăirile şi nevoile, înseamnă de fapt că trăieşti o viaţă care nu este a ta.
Stilul asertiv- stilul ideal de comunicare- asigură un echilibru între combatitivatate şi abandon, între a fi activ şi pasiv, realizând o exprimare directă a nevoilor, percepţiilor, trăirilor, gândurilor sau aspiraţiilor. Asertivul vorbeşte, dar ştie şi să asculte, negociază şi acceptă compromisuri, fără a renunţa la demnitate şi la nevoile fundamentale. Acest stil de comunicare presupune încredere în sine şi în celălalt.
Critica partenerului
Deseori a ” spune adevărul, în față” partenerului se confundă cu critica . Este o formulă greșită, pentru că brutalitatea ” adevărului este asociată de partener cu respingerea. Activează simţăminte vechi, din copilărie, acumulate în urma experienţelor cu proprii părinţi. Critica venea de sus în jos, de la cel mare la cel mic, atacând respectul de sine, dar şi încrederea, caracterul sau inteligenţa copilului.
Uneori părinţii îşi critică copilul pentru a-l încuraja, alteori o fac pentru că sunt obosiţi şi stresaţi, alteori pur şi simplu pentru a pedepsi şi pentru a provoca durere.
Manipularea partenerului
Specialiștii au definit-o drept influenţarea subiecţilor umani în vederea realizării unor acţiuni în discordanţă cu propriile scopuri, fără ca aceştia să conştientizeze discrepanţa dintre propriile scopuri şi ale celor care îi influenţează.
Mecanismele verbale prin care se realizează sunt foarte complexe și diversificate…
