Biserica nu e o sectă formată din extremiști și ultrarigoriști. Nu a fost niciodată. Virtutea stă în echilibru, nobilă moderație, discreție. Nu în exces. Biserica este comunitatea hristocentrică de credință, speranță și dragoste prezente în fiecare dintre membrii ei în grade diferite.
Ceea ce ne face pe toți cei din această extinsă familie spirituală să mergem înainte pe Cale tot în mod diferit, nu identic, nu în același ritm cadențat.
Nu suntem trupa de asalt, ci „turma” simbolică a Marelui Păstor. Unii, ceva mai atletici spiritual, pot alerga, alții merg alert, dar mai și cad, alții doar la pas, căzând și ei, alții înaintează încet, șchiopătând, alții abia se urnesc. Toți, creștini fiind, știu însă în Cine cred și nu tânjesc să fie bruscați, ocărâți sau blamați pentru că se mișcă pe Cale diferit sau o mai rătăcesc.
Hristos nu ne grăbește, nu ne silește, nu ne dă în cap cu interdicțiile formalismului și ritualismului sterp. Ne așteaptă exact ca un părinte surâzător care își cheamă cu brațele deschise copilașul spre el, sperând că acesta chiar se va ridica și va face primii săi pași. Copilaș care va deveni, probabil, un „fiu risipitor”. Un Tată îl va aștepta și pe el.
Biserica nu e batalion disciplinar, nu e o cazarmă prin care suntem fugăriți, muștruluiți, somați sau pedepsiți pentru a împlini orbește toanele cazone și razna la realitate ale cuiva.
În logica creștină, toți suntem slujitori ai celorlalți, deci fideli cuvintelor: „Cine vrea să fie între voi primul, să fie slujitorul vostru”. Întâietatea reală în creștinism este de natură morală. Forma cheamă mereu conținutul, așa cum treapta cheamă înălțarea în ea prin smerenie, nu prin autoritarism lipsit de autoritate.
Continuarea AICI!
Dacă apreciezi știrea, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like!
