Fără cărbune, spun specialiștii, lumea ar fi cu totul altfel. Procesul prin care s-a format cărbunele a început în urmă cu circa 300 milioane de ani.
Rezultaţi prin carbonizarea resturilor vegetale, cărbunii erau cunoscuţi în lume încă din antichitate, dar au căpătat utilizări economice din secolul al XI-lea.
Pe teritoriul României, primele exploatări carbonifere s-au făcut în Banat, prin deschiderea minelor de la Doman, Secul, Anina. La începutul secolului al XIX-lea se deschid minele din bazinul Comăneşti din Moldova, cărbunii din această regiune fiind folosiţi pentru alimentarea navelor din portul Galaţi şi la primele mori cu aburi.
Între 1830-1836 intră în exploatare rezervele de cărbuni din apropiere de Braşov (Codlea şi Vulcan), iar din 1839 cei din bazinul Baraolt (la Capeni din anul 1872).
În 1840 încep să se deschidă minele din bazinul Petroşani, mai întâi la Lonea şi în a doua jumătate a secolului al XIX-lea minele de cărbune brun din bazinul Almaşului (la Ticu şi mai târziu la Surduc), şi tot pe atunci cele de ligniţi din Subcarpaţii Munteniei.
Pentru mulţi dintre noi, cărbunele este asociat revoluţiei industriale din secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea, când era resursa de energie dominantă, utilizată pentru acţionarea motoarelor cu aburi.
Dincolo de valoarea sa istorică din epoca modernă, cărbunele continuă să joace însă şi azi un rol foarte important. Mai mult, el tinde să revină în prim-planul economiei.
Până în 2050, carbunele va (re)deveni prima resursă energetică la nivel mondial, potrivit Agenţiei Internaţionale pentru Energie (IEA). În 2030, el va acoperi 29% din cerinţele energetice globale, faţă de 26% în 2006.
Spre deosebire de petrol, zăcămintele de cărbune sunt departe de a fi epuizate. Rezervele dovedite la nivel mondial pot fi exploatate peste 120 de ani în ritmul actual de extracţie. În plus, cărbunele se bucură de o mai bună răspândire geografică şi este sursa de energie cea mai ieftină, după cea nucleară.
