Raluca Hampu a început tenisul de masă la 7 ani, cu o paletă mai mare decât mâna ei. A jucat până la 19 ani, a învățat disciplina de fier, răbdarea, observarea fină și bucuria jocului.
Astăzi, aceeași fetiță curajoasă trăiește într-o profesoară de sport care nu mai numără puncte, ci suflete. În școala din Sânpetru, Raluca nu doar predă educație fizică – ea modelează caractere, oferă siguranță emoțională și, uneori, oferă copiilor care nu au văzut niciodată marea un prim val care le schimbă viața.
„Îți mulțumesc, fetițo, că ai avut curaj”
Dacă s-ar întâlni astăzi cu ea însăși la 7 ani, Raluca Hampu i-ar spune cu blândețe și recunoștință:
„În primul rând i-aș mulțumi pentru că datorită curajului ei am devenit femeia și profesorul de acum.”
Disciplina aspră a sportului de performanță s-a transformat natural în „limbajul” blândeții de care au nevoie copiii din Sânpetru. Tenisul de masă i-a învățat finețe, răbdare, ascultare și observare – calități pe care le folosește zilnic la ore.
„Tenisul de masă este un sport de finețe, răbdare, ascultare și observare (ascultarea antrenorilor, mingiilor care sar, observarea diferitelor stilurilor de joc și a adversarilor). Toate acestea s-au transpus în meseria mea fără să fac vreun efort suplimentar.
Sportul de performanță cere strictețe și disciplină, dar antrenorii noștri ne lăsau să ne și jucăm și se distrau și ei împreună cu noi. Și de aici am «furat» meserie în ideea în care «negociez» cu copiii, la școală (și ca mine, și ca voi). Copilul, de fapt, elevul trebuie să iubească în primul rând profesorul și după aceea va iubi și materia.”
Momentul în care a înțeles că vocația ei e să modeleze suflete
Universitatea Transilvania a fost pasul academic firesc, dar revelația adevărată a venit mai târziu. Raluca Hampu știa dintotdeauna că vrea să fie profesoară – niciodată nu și-a dorit altceva. Totuși, momentul care i-a schimbat perspectiva a fost în prima ei generație de diriginte.
„În discuțiile cu prietenii și cu familia tot timpul am spus că sunt norocoasă pentru că: eu am știut dintotdeauna ce vreau să fiu. Niciodată nu am avut alt gând doar când ne puneau părinții (mici fiind) să spunem că vrem să fim medici .
Profesoratul este foarte diferit de sportul de performanță, dar bazele le-au pus antrenorii mei deoarece aveam periodic antrenamente cu sportivi mai mici decât mine și cumva eram și noi niște «mici antrenori» în devenire. Cred că un impact mare vizavi de vocația modelării sufletelor l-a avut o mămică de la prima mea generație de dirigenție.
De Crăciun am fost la colindat cu copiii, la familiile lor. La una dintre case, în momentul în care am început să cântăm, băiețelul care de altfel era un năzdrăvan, s-a dus lângă mama sa, a luat-o de mână (mândru) și cânta cât îl țineau plămânii.
După terminarea colindului, mama a venit să mă îmbrățișeze mulțumindu-mi pentru acest lucru, deoarece Dănuț nu o mai luase în brațe de când era mic. Atunci mi-am dat seama că nu sunt doar un transmițător de cunoștințe, ci pot modela copiii prin aceste activități”, se bucură de aceste amintiri Raluca Hampu.
Ziua în care a dus copiii la mare – un „tur de forță” al iubirii
Una dintre cele mai emoționante povești ale Ralucăi este excursia de o zi la mare cu clasa a VI-a. Totul a pornit de la o joacă în apa rece ca gheața la Vama Buzăului și de la răspunsul copiilor că mulți nu au văzut niciodată marea. Raluca Hampu a simțit un nod în stomac și a hotărât instant: „vor merge”.
„Curajul de a pleca la mare de pe o zi pe alta a venit din nevoia lor… eram într-o excursie la Vama Buzăului cu clasa (a 6-a), am văzut zimbri, i-am admirat și după aceea am găsit un pârâu (apa era sloi). Erau atât de fericiți că se jucau în apă, parcă apa era fierbinte și nu rece încât i-am întrebat: ce e cu joaca asta? Atunci câțiva dintre ei au răspuns că unii nu au mers niciodată la piscină sau la mare.
Răspunsul acesta a venit ca un topor sau ca un ghem în stomac… și instant am hotărât (în sinea mea) ca acești copii vor vedea marea. Îmi amintesc că nici nu ajunsesem acasă, din microbuz am făcut sondaj pe grupul părinților și peste câteva zile… plecați am fost… pentru o zi (am plecat la 2 noaptea și ne-am întors la ora 23).
Am cerut ajutorul fostei lor învățătoare (care între timp mi-a devenit fină ) pentru a fi însoțitor și… am plecat la mare. În momentul în care ne-am apropiat de plajă și au simțit mirosul, auzeau pescărușii și au văzut marea a intervenit liniștea… cei care mai fuseseră la mare mergeau normal, dar ei… s-au oprit… s-au descălțat… au simțit… și eu am simțit odată cu ei aceeași emoție.
Unul dintre băieți era atât de entuziasmat încât până să reușesc să așez un prosop pe plajă, era deja îngropat în nisip până la gât. Îmi amintesc ceva ce m-a marcat… rău… I-am dat unei fetițe bani să își ia o înghețată și ea mi-a răspuns: «doar dacă mâncați și dv., pentru că am văzut că nu ați mâncat nimic toată ziua» . Atunci m-am validat singură (în sinea mea)… făcând imposibilul posibil prin ei”, ne povestește, cu un nod în gât, Raluca Hampu.
Mamă pentru doi, „mamă” pentru sute
Raluca Hampu este mama a doi copii acasă, dar și „mamă” pentru sutele de elevi din Sânpetru.
„Când devii mamă, lucrurile nu se schimbă pentru copiii de la școală… cel puțin nu pentru mine. Părinții de la clasă știu că le spun «ai mei» copiilor dumnealor. Tot timpul așa au fost… ai mei. Trebuie să recunosc că am o sensibilitate aparte pentru copiii din medii vulnerabile și încerc să le fac mici plăceri (ceea ce părinții nu și le permit).
Copiii mei de acasă înțeleg acest lucru pentru că așa au crescut, auzind diferite situații și chiar ei îmi dau lucruri personale să le duc la «copiii mei» de la școală (chiar așa spun ). Când se poate și copiii mei participă la activitățile mele extrașcolare și i-am mai auzit spunând: «mi-ar plăcea și mie să învăț la tine la școală» .”
În școala din Sânpetru există două lumi, spune Raluca Hampu. Copiii care vin cu Uberul și cei care vin fără șosete în zilele friguroase. Raluca Hampu vede în fiecare zi această realitate și suferă când un copil renunță la școală.
„Din punctul meu de vedere sunt 2 categorii de copii în școala noastră: cei care vin cu Uberul sau cu mașina la școală și cei care vin fără șosete sau ținute incomplete în zilele friguroase. E drept că din a doua categorie sunt mult mai puțini la acest moment față de acum 8 ani când am ajuns eu în școală.
Primei categorii îi lipsește mișcarea fizică, iar copiilor din a doua categorie le lipsește implicarea părinților în viața școlară și nu numai. Noi, ca și profesori, suferim de fiecare dată când unul dintre ei renunță la școală și avem impresia că nu am făcut destul sau suficient.”
Bateriile care se încarcă singure
După zile lungi la școală, Raluca Hampu se întoarce acasă unde universul ei personal o reîncarcă.
„Bateriile mele sunt reîncărcabile și se mai încarcă și singure. Universul meu «acasă» a înțeles întotdeauna când au fost situații complicate, discuții la telefon cu părinți de la clasă, planificarea activităților etc. Am primit aprobare chiar mai mult, încurajare, pentru fiecare timp suplimentar petrecut pentru copiii școlii realizându-se astfel echilibrul și energia de care am nevoie.”
Cea mai prețioasă medalie – o mână întinsă și o căciulă scoasă
Dintre toate distincțiile, cea mai valoroasă a fost un gest simplu, de Crăciun:
„Cea mai prețioasă medalie a fost de la un elev (băiat). Era în preajma Crăciunului și Moș Crăciun lăsase câteva daruri pentru câțiva dintre ei. Am ajuns la casa unde erau 2 frați de la noi din școală (fată și băiat). În fața porții era fetița care m-a salutat (cea cu înghețata) și în spatele curții era fratele ei care muncea la animale.
M-a văzut și s-a rușinat… i-am spus să se apropie iar când s-a apropiat și-a dat căciula jos din cap și s-a șters pe mâini ca să mă poată saluta. A fost cel mai prețios mod în care m-a putut saluta un copil vreodată și m-am simțit medaliată pe cel mai înalt podium”, mărturisește Raluca Hampu.
Un gând pe care să-l lase în inima fiecărui copil?
Dacă ar putea lăsa un singur gând în sufletul fiecărui elev, Raluca Hampu ar alege simplitatea și înțelepciunea:
„Să nu se grăbească să crească… pentru că lumea este mai frumoasă datorită lor.”
Ce o face să zâmbească în fiecare dimineață când intră pe poarta școlii
După 8 ani în școala din Sânpetru, Raluca Hampu încă simte fluturi în stomac când trece poarta.
„Adevărul este că și noi profesorii, suntem tot oameni și avem și noi zile proaste sau mai puțin bune. Dar când intri în școală și copiii îți zâmbesc și sunt fericiți doar pentru că te văd… nu ai cum să fii altfel… iar cei mici sunt plini de viață și de entuziasm (mă ajută ce e drept și materia pe care o predau, ne jucăm, dansăm, învățăm).”
Raluca Hampu nu uită să le mulțumească colegilor:
„După toate cele scrise mai sus vreau să vă transmit că am avut și am în continuare colegi de la care am învățat și am «furat» câte ceva. Când am ajuns în școală, acum 8 ani erau 9 clase, câte una pe fiecare nivel ceea ce înseamnă că eram 4 diriginți și 5 doamne învățătoare.
Aproape în fiecare zi mâncam împreună (slănină cu ceapă și brânză ), aveam o grijă constantă unii de ceilalți (fiind puțini) și discutam mult de copiii școlii noastre. Acum suntem 33 de clase, mulți diriginți și multe doamne învățătoare, mulți profesori, mâncăm mai rar împreună dar profităm de fiecare ocazie ivită pentru a ne reuni.”
Raluca Hampu nu predă doar sport. Ea predă curaj, iubire, răbdare și convingerea că fiecare copil merită să fie văzut, auzit și crezut. În fiecare dimineață, când trece poarta școlii din Sânpetru, zâmbește pentru că știe că acolo, în curtea aceea, se întâmplă ceva cu adevărat important: se construiesc oameni.