Lorena, mulți văd pe scenă doar sclipici, zâmbete și mișcări fluide. Dar în spatele scenei sunt mii de ore de transpirație și sacrificiu. Când ai înțeles că dansul nu este doar un hobby, ci însăși „coloana vertebrală” a vieții tale?
Cred că această realizare nu a venit într-un singur moment, ci s-a construit în timp. La început, dansul era pur și simplu bucurie – un loc în care mă simțeam liberă și fericită.
Pe măsură ce au apărut antrenamentele zilnice, competițiile și dorința de a evolua, am început să înțeleg că dansul nu mai este doar o activitate pe care o iubesc, ci devine modul în care îmi construiesc caracterul.
La un moment dat am realizat că fiecare oră petrecută în sală, fiecare eșec și fiecare reușită mă formează ca om. Atunci am înțeles că dansul nu este doar o pasiune, ci o parte esențială din identitatea mea.
Ai evoluat la cel mai înalt nivel competițional. Ce te-a învățat ringul de dans despre eșec și, mai ales, despre puterea de a te ridica și de a zâmbi din nou în fața juriului?
Ringul de dans te învață foarte repede că perfecțiunea nu există. Sunt momente în care muncești enorm și rezultatul nu este cel pe care îl sperai. La început, aceste momente sunt grele, pentru că pui foarte mult suflet în fiecare apariție.
În timp însă am înțeles că eșecul nu este o oprire, ci o lecție. Fiecare competiție în care lucrurile nu au mers cum mi-am dorit m-a învățat să fiu mai disciplinată, mai atentă și mai puternică.
Dansul m-a învățat să mă ridic, să zâmbesc și să intru din nou pe ring cu aceeași pasiune. Pentru că, de multe ori, adevărata victorie nu este doar medalia, ci faptul că ai puterea să continui.
Brașovul te cunoaște ca o prezență plină de eleganță. Cât de mult din rigoarea dansului sportiv se regăsește în femeia Lorena Osmache de zi cu zi, atunci când nu poartă pantofii de dans?
Adevărul este că nu sunt genul de persoană perfect organizată. Sunt mai degrabă o persoană creativă, cu multe idei și proiecte în același timp și, uneori, destul de împrăștiată.
Paradoxal, tocmai dansul sportiv m-a învățat să gestionez acest lucru. În sala de dans înveți că atunci când lucrurile devin complicate sau presiunea crește, nu te ajută să intri în panică. Trebuie să respiri, să îți găsești echilibrul și să rezolvi lucrurile pas cu pas.
Dansul m-a învățat să îmi organizez timpul mai eficient și să nu mă las copleșită atunci când viața devine haotică. Cred că una dintre cele mai valoroase lecții a fost să îmi găsesc liniștea chiar și în mijlocul agitației.
În 2022, alături de soțul tău, Adrian, ați devenit campioni naționali la bachata. Cum se simte victoria atunci când brațele care te susțin pe podium sunt aceleași care te susțin și acasă?
Este o emoție care are mult mai multă profunzime decât pare din exterior. Pe podium vezi doar zâmbete și o medalie, dar în spatele acelui moment sunt ani de muncă, sacrificii și multe momente dificile.
Viața de sportiv este frumoasă, dar și anevoioasă. Există oboseală, presiune, competiții în care lucrurile nu ies cum îți dorești și momente de frustrare.
La început, nu ne-a fost ușor să gestionăm toate aceste provocări și în cuplu. Când petreci atât de multe ore împreună în sală și treci prin competiții dificile, trebuie să înveți să separi sportul de relația personală.
Dar tocmai aceste etape ne-au făcut mai puternici. Iar atunci când ajungi pe podium și persoana care te ține în brațe este aceeași care a trecut cu tine prin toate acele momente, victoria nu mai este doar un titlu. Este confirmarea unui drum parcurs împreună.
Bachata și Salsa sunt dansuri ale conexiunii și pasiunii. Dar există momente când „pașii” nu se potrivesc perfect în viața cotidiană. Cine conduce în acele momente și cum găsiți mereu ritmul comun pentru a merge mai departe?
Cred că într-un parteneriat real nu este vorba despre cine conduce, ci despre cine știe să asculte mai bine în acel moment. Exact ca în dans, uneori unul face un pas înainte, alteori celălalt.
Important este să rămâi conectat. Comunicarea, respectul și dorința de a merge în aceeași direcție sunt cele care ne ajută să găsim mereu ritmul comun.
Ai dansat pe aceeași scenă cu mari artiști internaționali și chiar în deschiderea concertului lui Luis Fonsi. Ce este în sufletul unei fetițe care a început dansul în Brașov atunci când mii de oameni aplaudă pe ritmuri de „Despacito”?
Este o emoție greu de descris. În astfel de momente îți amintești de începuturi – de primele antrenamente, de emoțiile competițiilor și de visurile pe care le aveai când erai copil.
Când vezi mii de oameni aplaudând, realizezi cât de multă putere are dansul de a conecta oamenii. Pentru mine a fost și un moment de recunoștință pentru tot drumul parcurs până acolo.
Anul acesta organizați la Brașov evenimente de anvergură precum Carpathian Dance Cup și Campionatul Național de Salsa și Bachata. Te simți mai vulnerabilă ca dansatoare pe scenă sau ca organizatoare, având pe umeri responsabilitatea a sute de sportivi?
Sunt două tipuri diferite de emoție. Ca dansatoare, vulnerabilitatea vine din faptul că te expui artistic – oferi publicului o parte din tine.
Ca organizatoare, responsabilitatea este mult mai mare, pentru că trebuie să creezi un context în care sute de sportivi să se simtă respectați și inspirați.
Este o emoție diferită, dar și o satisfacție enormă atunci când vezi că evenimentul reușește să aducă oamenii împreună.
Ce înseamnă pentru tine să vezi „Palladium Dance Hall” plin de viață? Este mai mare emoția unui titlu propriu-zis sau cea pe care o simți când un copil de la academie urcă pentru prima dată pe podium?
Pentru mine, Palladium Dance Hall reprezintă mai mult decât o sală de dans – este un loc unde se nasc povești și caractere. Emoția pe care o simt atunci când îmi văd sportivii urcând pe podium este una dintre cele mai puternice satisfacții din viața mea.
Unii plâng de bucurie, pentru că după luni sau ani de muncă grea reușesc să obțină un rezultat atât de important. Ochii lor strălucesc, zâmbetele lor sunt sincere și spontane, iar acea energie umană nu se compară cu nimic altceva.
Sigur că un titlu propriu este o realizare, dar cea mai mare emoție vine din bucuria sportivilor, din sentimentul că am contribuit la un vis împlinit și că munca lor, împreună cu a noastră, a avut rost. Acesta este adevăratul sens al muncii mele ca antrenor.
Luna martie celebrează femeia. Într-o lume care nu cere să fim mereu „perfecte”, cum îți definești feminitatea? Este ea o mișcare de șolduri sau puterea de a crește o comunitate?
Pentru mine, feminitatea nu înseamnă perfecțiune. Înseamnă autenticitate, sensibilitate și puterea de a crea și de a inspira.
Dansul exprimă feminitatea prin eleganță și mișcare, dar cred că adevărata feminitate se vede în felul în care susții oamenii din jurul tău și în modul în care construiești ceva valoros pentru comunitate.
Deseori, femei responsabile abandonează pasiunile pentru responsabilități. Tu ai reușit să transformi pasiunea într-un imperiu educațional. Care a fost cel mai greu „pas”?
Probabil cel mai dificil pas a fost curajul de a visa mai mare decât părea posibil.
Construirea unor proiecte precum Fabrica de Dans și Palladium Dance Hall a însemnat multă muncă, responsabilitate și uneori momente de incertitudine. Dar atunci când pasiunea este reală, scopul este nobil și ai oamenii potriviți lângă tine, găsești mereu puterea să mergi mai departe.
Dacă viața ta ar fi un dans, ce stil ar fi astăzi?
Cred că ar fi o bachata. Este un dans care are sensibilitate, conexiune și emoție, dar și energie și bucurie. Exact ca viața: uneori intensă, alteori delicată, dar mereu plină de trăire.
Multe fetițe te privesc ca pe un model la „Fabrica de Dans”. Dincolo de tehnică, ce lecție de viață vrei să le predai?
Dincolo de pașii corecți și de tehnică, vreau să le arăt că încrederea în sine este cheia care deschide orice ușă. Să înțeleagă că disciplina, munca și perseverența nu sunt doar reguli, ci instrumente care pot transforma un vis în realitate.
Dar poate cel mai important lucru pe care vreau să-l învețe este să nu se teamă să fie ele însele. În lumea dansului, la fel ca în viață, autenticitatea este ceea ce face diferența. Fiecare fetiță are propriul ritm, propriile calități și propria lumină – iar când își urmează visul cu curaj și sinceritate, pot realiza lucruri care depășesc orice medalii sau aplauze.
Îmi doresc ca fiecare să plece cu convingerea că puterea lor stă în cine sunt cu adevărat și în curajul de a crede în ele, iar acest mesaj să le însoțească nu doar pe ringul de dans, ci toată viața.
Un gând de final pentru femeile din Brașov care încă nu au găsit curajul să facă „primul pas” către visul lor?
Le-aș spune să nu aștepte momentul perfect, pentru că el nu există. Primul pas este întotdeauna cel mai greu, dar este și cel care poate schimba totul. Uneori trebuie doar să ai curajul să începi, iar drumul se va construi pas cu pas.