E ceas de Mare Sărbătoare Creștină. E Ceas de Iertare și Îngăduință, de Pace cu Noi și cu restul lumii. Am scris în aproape fiecare săptămână despre câte o problemă medicală și cu toate acestea, nu am scris copiilor din viața mea.
Nu numai Copilului meu, ci și acelor cu care Viața mă pune în legătură o Clipă din Infinitul timpului.
Am scris în mintea mea de nenumărate ori aceste rânduri, le-am șters și le-am reluat, în zile mohorâte, sau pline de soare. Am asistat la felul în care ne-am reluat viețile, din nou, grăbiți, claxonând iritați pe stradă, sau din contră mergând liniștiți. Tot acolo, pe stradă, am revăzut zâmbetele copiilor, pașii alerți ai adolescenților, râsul plin de speranță al tinereții. Așa m-am hotărât să aștern pe hârtie, rândurile ce urmează tuturor copiilor, pe care, în ultimul an i-am simțit în viața mea mult mai pregnant.
Ne uităm, ca părinți ore în șir pe laptop-uri și la televizor și totuși nu vrem să acceptăm că peste 32% dintre copii nu au acces la echipamente electronice care să le permită accesul la Educație. Peste jumătate dintre copii nu au ajuns, să aibă contact cu profesorii lor, chiar și online. Școala online presupune ca fiecare copil din casă, să participe la ore, deci avem doi sau trei copii în familie toți ar trebui să aibă propriul laptop, sau tabletă ca să poată participa la ore.
Școala așa cum era ea înainte de pandemie, ne oferea nouă părinților, un răgaz de câteva ore când întreaga Educație o prelua Ea, Școala. Acum s-a produs o mutație și iată că greul a fost trecut aproape în întregime pe umerii noștri de părinți. Nu mai putem arunca vina nerealizărilor copiilor noștri, numai pe Școală, ci ar trebui să o împărțim egal între noi și Ea. Trebuia și înainte de pandemie să o facem, dar nu prea ne plăcea să ne recunoaștem lipsurile de părinți.
Dar să mă reîntorc la copii. Ce s-a întâmplat cu ei, în tot acest timp în care noi ne-am schimbat? Cum au trecut și trec ei, prin pandemie? Din perspectiva mea, strict personală, greu. Cuvântul mă doare și este încărcat de remușcări. Îi văd tulburați predispuși să utilizeze diferite substanțe, la cheremul unor rețele de informare care nu sunt de multe ori, ceea ce trebuie, mulți dintre ei având părinți care și-au pierdut locurile de muncă, ei înșiși debusolați și cumva frânți.
Pare că pe nimeni nu mai interesează cifrele tulburătoare care vorbesc despre anxietate, depresie, abuzuri în cadrul familiilor cu copii. Principalele victime ale pandemiei sunt ei, copiii, acei copii în a căror privire vezi durerea abuzului fizic și emoțional. De cele mai multe ori știi că ești limitat în modalitățile, de a-l ajuta să scape din această situație, simți pe deplin din limbajul non verbal, ceea ce îl doare, pe copilul din fața ta.
Copiii sunt primele victime ale sărăciei și inechităților sociale. Nu relansăm economie pentru noi, ci pentru ei. Nu toți copiii trăiesc în case și apartamente de lux ,ci cei mai mulți trăiesc cu adevărat de pe o zi pe alta. Un raport tulburător arăta că aproximativ 32% dintre sugari sunt incorect alimentați în secolul 21. UNICEF atrage atenția că 168 milioane de copii au rămas fără educație în acest an.
Depresia, care afectează copiii și adolescenții are efecte pe termen lung și trebuie recunoscută, acceptată și tratată. Noi, cei care alcătuim familia copiilor cu astfel de probleme va trebui să le fim alături și să acceptăm, chiar și noi că trebuie să fim parte din terapie. Greu, foarte greu, pentru noi cei care alergăm din nou după realizarea target-urilor noastre personale, să ne mai gândim și la cei care ne sunt copii. În fond la rândul nostru am avut în adolescență probleme și le-am rezolvat! Sau poate că nu?!
Copiii noștri, cei care au tulburări de alimentație, anorexie alternând cu bulimie vorbesc despre o Durere o Povară, pe care o vom ameliora cu medicație dar nicidecum nu o vom vindeca, fără participarea reală a ambilor părinți. Mă uit și ascult tăcerile copiilor, oftatul lor adânc dintr-un suflețel mic și teribil de chinuit. Mă gândesc de câte ori în viața mea nu mi-am ascultat propriul copil și suferința lui. De prea multe ori probabil, dar la un moment dat cumva am găsit resortul care mi-a arătat că numai el copilul meu contează, că nimic din lume nu este mai important decât el.
Mă strădui mereu să explic mamelor, că trebuie să învățăm să ne ascultăm cu atenție copiii, să fim atente la nuanțele în care ei ne vorbesc. Despre tați, de ce nu vorbesc despre tați? Personal cred că au un rol primordial în educație, dar că mulți dintre ei poartă poveri transgeneraționale, la fel ca și noi. Doar că le vine greu să recunoască, aceste poveri. Poate că ar fi bine să facem întâi pace cu noi, să ne iertăm pe noi, pentru ca să putem vorbi cu copiii noștri. Să dialogăm cu ei, să îi înțelegem.
Da numai 13% dintre pacienții COVID-19 pozitivi, au fost copii și totuși povara întregii pandemii o poartă ei.
Astăzi la Lăsatul Secului îi rog pe ei, copiii noștri să ne îngăduie pe noi părinții lor, să ne permită să îi susținem să treacă cu bine alături de noi prin aceste vremuri, căci ei ne sunt Speranța și Viitorul. Cu toții am suferit în acest an, dar ei cel mai tare. E bine să ne privim noi în inimile noastre, să începem să ne ascultăm copiii, înainte de orice, pentru ca mai apoi, să putem relansa economia și societatea.
Societatea este alcătuită din copiii noștri și noi, restul.
Prin urmare vă îndemn să vă gândiți la Viitor și să îi ajutăm pe toți copiii noștri.
- Conf. Dr. Oana Falup
- medic sef Pediatrie 1,spitalul Clinic pentru Copii Brașov
Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like!