Portalul de știri newsbv.ro și brașoveniții reuniți pe Facebook în grupul „Iubim Brașovul“ vă propun să facem o campanie pentru salvarea și punerea în valoare a monumentelor lăsate pradă uitării.
Între fortificațiile medievale, muzeele și clădirile reprezentative ale orașului Brașov se înscriu și monumente de mai mici dimensiuni, statui și fântâni arteziene care, fie amintesc de personalități și evenimente marcante ale istoriei, fie conferă un spațiu de relaxare.
Aceste monumente încep să își facă cunoscută prezența începând cu a doua jumătate a secolului XIX-lea. Vom incepe campania cu un monument uitat in paragina este mormantul lui Andrei Muresianu cel care a scris versurile Imnului nostru de stat „Deșteaptă-te Române”. Vā precizām ca foarte multā lume habar nu are unde este imormantat ca sā putem depune o lumânare in amintirea acestui simbol al României. Acesta este înmormantat la Biserica „Cuvioasa Parascheva”, care se afla pe str. Baiulescu Gheorghe nr. 16 din Brasov. Poate că ar trebui ca acest monument să fie pus în valoare asemenea mormântului lui Nicolae Titulescu.
A fost construita initial ca o capela de cimitir, intre anii 1874 – 1876, urmand ca in anul 1888 sa devina biserica parohiala din Groaveri. Ridicata din piatra si caramida, biserica are un plan de cruce greaca, cupola centrala de forma octogonala cu 16 ferestre, acoperis de tabla impodobit cu 10 turnulete si doua clopotnite. Edificiul are dimensiunile de 18 m lungime, 6 m latime si 12 m inaltime. Interiorul este decorat cu picturi realizate de pictorii Vasu Iosif si Misu Pop, iar altarul este pictat de Vasile Niculescu. Biserica, alaturi de cimitirul orasului sunt representative pentru oras, datorita personalitatilor care sunt inmormantate aici: Ioan Al. Lapedatu, Sextil Puscariu, Andrei Muresianu, Protopopul Bartholomeu Baiulescu, Misu Pop, precum si dr. Gheorghe Baiulescu – primul primar roman al Brasovului.
Este inadmisibil sa nu facem ceva, mai ales ca il avem in orașul de sub Tampa. Atragem atentia autoritātiilor ca trebuie facut ceva mai ales cā vine primāvara. Andrei Mureșianu s-a născut la 16 noiembrie 1816, în orașul Bistrița. Părinții poetului erau oameni simpli. Tatăl, Teodor, ținea în arendă, la Bistrița, o moară de argăsit scoarță, care abia asigura existența familiei relativ numeroase: soția și trei copii. Casa în care locuiau era compusă dintr-o singură chilie ceva mai largă, și o tindă. Câțiva ani după nașterea poetului, tatăl moare strivit de un car de argăseală. Întreaga greutate a întreținerii celor trei copii mici rămâne în seama mamei. Frații mai mari ai poetului, din cauza greutăților materiale, nu au putut urma la școli mai înalte, pentru a se califica într-o profesie intelectuală.
Unul a ajuns cântăreț bisericesc, altul morar, ca și tatăl. Singur poetul, ajutat de împrejurari și de o înclinație deosebită pentru studii, a mers mai departe. Primele cunoștințe de școală le primește de la un bătrân grănicer, Dănilă Doboș, din Valea-Rodnei. În anul 1825 a fost primit ca elev la școala normală săsească din Bistrița, iar peste câțiva ani a trecut la liceul piariștilor, din același oraș, făcându-se remarcat printre elevii cei mai buni. În 1832 s-a mutat la Blaj, unde a fost ajutat de profesorul Nicolae Marin și unde a studiat doi ani filosofia, apoi teologia. Acolo l-a avut coleg de studenție, cu câțiva ani mai mare, pe George Bariț, organizatorul unei echipe teatrale, care dădea spectacole de teatru în limba română.
Cu Bariț l-a legat o prietenie adâncă, prelungită apoi de-a lungul multor ani la Brașov. Mediul cultural al Blajului, unde, pe lângă spectacolele stângace date de diletanți, un Timotei Cipariu, de pildă, scria versuri (Egloga, scrisă la 1832 și reprezentată la un spectacol în anul următor), va înrâuri pe fiul morarului din Bistrița, stimulându-l pe calea lecturii și a scrisului. Când George Bariț a părăsit Blajul, preluând conducerea școlii române din Brașov, în anul 1837, s-a gândit să-l aducă de la Blaj și pe Mureșanu. Întrucat poetul era încă student în ultimul an, Bariț i-a obținut dispensa de a intra în învațământ fără a-și fi terminat studiile. Astfel că în anul 1838 Mureșanu s-a stabilit la Brașov, ca institutor la școala română condusă de Bariț. Peste doi ani, în 1840, trece ca profesor la gimnaziul românesc, în care calitate funcționează până în anul 1849.
Paralel a început să colaboreze la gazetele lui Bariț, Foaie pentru minte… și Gazeta de Transilvania, cu poezii și articole. În acest timp are prilej să cunoscă o seamă de poeți din Principate, pe Grigore Alexandrescu, Ion Heliade-Rădulescu, Cezar Bolliac, mai târziu pe Dimitrie Bolintineanu și Vasile Alecsandri, care obișnuiau să vină vara la băi la Vâlcele, nu departe de Brașov. Acest contact cu poeți deja consacrați va stimula începuturile literare ale bardului ardelean și va influența în mod vizibil creația sa poetică. Poezia sa e din ce în ce mai combativă, mai legată de frământările sociale ale poporului. La 1848 e printre fruntașii revoluției. Cu acest prilej scrie Răsunetul, care devine marșul revoluționarilor români din Transilvania. În 1849, după înfrângerea revoluției, poetul trece în Muntenia, împreună cu Bariț. Aici a fost luat prizonier de armata țaristă și dus până în nordul Moldovei.
La întoarcere s-a stabilit ca funcționar la Sibiu : „concepist guvernial” și translator de limba română la Buletinul oficial al guvernului. Aici colaborează la ziarul local Telegraful român, cu poezii și cu un ciclu de articole, nesemnate („Artile sau măiestriile cele frumoase”, „Românul și poezia lui”, „Românul în privința muzicei”, „Românul în privința picturei”, „Măiestria tiparului”), care urmăreau inițierea publicului cititor în diferite ramuri ale artei. Poetul suportă greu munca de conțopist. Câțiva ani el închină ode măgulitoare împaratului austro-ungar și guvernatorului Transilvaniei. Treptat se însingurează. Rândurile scrise la 1855 fostului său profesor Simion Bărnuțiu, care-i propunea să vina la Iași, unde-i făcuse rost de o catedră, sunt ale unui decepționat: „Domnul meu – spunea el – chemarea mea ar fi să mă cuprind cu Pegasul, aspirînd la Olimp, și ca să o pot face aceasta bine, aveam trebuință de câteva peregrinajuri pe la pământul cel clasic, iar nu să vând participii, sau, mai rău, să traduc guvernului meu hârtii ciocoiești, pe care consorții mei nu le vor, sau nu le pot descifra.”
Poetul continuă să scrie poezii patriotice, cu caracter social protestatar. În ultimii ani ai vieții a tradus Nopțile lui Young, precum și o buna parte a Analelor lui Tacit. Cu ani în urmă scrisese și o gramatică românească în limba germană. Manuscrisele acestor lucrări nepublicate nu s-au păstrat. La 1861 e pensionat, dar pensia dată de guvernul cezaro-crăiesc al Transilvaniei nu-i ajunge să-și întrețină familia. La 1862 își tipărește în volum poeziile. Volumul cuprindea cea mai mare parte a poeziilor originale publicate de autor în presă, precum și o parte din traduceri. Vânzarea cărții i-ar fi adus, pe langă o reconfortare morală, o oarecare înviorare în bugetul familiei. Dar cărțile se vând greu.
Iacob Mureșanu face apeluri insistente către publicul român, în Gazeta Transilvaniei, de a-l ajuta pe poetul aflat în mizerie și bolnav, cumpărându-i poeziile. Societatea „Astra” îi acordă lui Mureșanu un premiu de 50 de galbeni. După un an, în noaptea de 11 spre 12 octombrie, poetul a decedat la Brașov, în sărăcie, „în urma unui morb nervos îndelungat”, cum se menționa în anuntul mortuar publicat în Gazeta Transilvaniei, lăsând în urmă un băiat, pe nume Gheorghe, elev în clasa a VII-a la gimnaziu, o fetiță de 11 luni, Eleonora, și pe soția sa Suzana.
Înmormântarea sa a pricinuit un protest al enoriașilor Bisericii „Sf. Treime” de pe Tocile, pe motiv că în cimitirul parohial ortodox nu și-ar avea locul un credincios unit (greco-catolic). În favoarea înhumării lui Andrei Mureșanu în cimitirul Bisericii de pe Tocile a intervenit însuși mitropolitul Andrei Șaguna, cu îndemnul: „Proștilor, ce mai întrebați, îngropați-l și tacă-vă gura.” Cuvântările funebre au fost rostite de preotul unit Ioan V. Rusu și de Iacob Mureșanu.
sursa: Wikipedia
