În emisiunea Interviul Zilei cu Doru Dima, profesorul Ion Negrilă lansează un avertisment dur: relația părinte–profesor s-a transformat adesea într-un conflict deschis, iar acest război educațional are victime – în copil și în școală.
Părintele spectator sau adversarul de la școală
Negrilă atrage atenția că, în loc să fie un partener în formarea copilului, părintele devine adversar: „Nu mai vine părintele la școală să ajute. Vine să se certe, să acuze, să facă scandal. Copilul asistă la tot și învață că profesorul e inamic” (Ion Negrilă). În loc să asiste la ședințe constructive, părinții vin cu pretenții și acuzații, insinuând un sindrom al lor superiorități față de școală.
Conform unui articol din Psychologies România, această atitudine reduce autoritatea cadrului didactic: „Această atitudine superioară… le strică imaginea acestora în fața copilului. El tinde să o copieze, pierzându-și încrederea și respectul față de deciziile pedagogului” (psychologies.ro). Rezultatul?…
Impactul asupra copilului: Confuzie și eroziune de repere
Ruptura dintre casă și școală subminează nu doar atmosfera clasei, ci însăși dezvoltarea copilului. Atunci când părintele se poziționează adversar, copilul rămâne fără repere clare de respect și responsabilitate, periclitând instruirea emoțională și comportamentală.
Copiii au nevoie de un trio demn: școală–familie–comunitate. Studiile arată că implicarea constructivă a părinților crește performanța școlară. În schimb, transformarea școlii într-un tărâm de confruntări cauzează anxietate, declin școlar și: