,,Oamenii vor uita ce ai spus, oamenii vor uita ce ai facut, dar nu vor uita niciodata cum i-ai facut sa se simta” – Maya Angelou
Andreea, ai fost olimpică la limba română și scriai articole cu tematică religioasă încă din liceu. Cum se împacă „lumea cuvintelor” cu „lumea medicamentelor” în cabinetul unui psihiatru?
„Lumea cuvintelor” și „lumea medicamentelor” nu sunt, de fapt, două lumi separate – în cabinetul unui psihiatru ele se completează și se susțin reciproc.
Pentru mine, cuvintele au fost primul instrument prin care am învățat să înțeleg omul. Ca olimpică la limba română și prin articolele cu tematică religioasă scrise încă din liceu, am învățat să ascult nu doar ce se spune, ci și ceea ce rămâne nerostit – sensurile, emoțiile, fragilitatea din spatele fiecărui discurs.
Medicina a adus rigoarea, structura, știința. Medicamentele pot stabiliza, pot reduce suferința biologică, pot crea acel „spațiu de liniște” necesar pentru ca omul să poată începe să se reconstruiască, dar fără cuvinte, tratamentul rămâne incomplet.
În psihiatrie, cuvântul este uneori la fel de terapeutic ca medicația. Modul în care îi vorbești pacientului, felul în care îl asculți, capacitatea de a pune în cuvinte ceea ce el nu reușește încă să exprime – toate acestea devin intervenții reale, nu doar conversații. Așa cum ai spus și tu, există o „lume a cuvintelor” care vindecă prin sens, și o „lume a medicamentelor” care stabilizează prin știință.
Eu nu le separ, ci le folosesc împreună, pentru că, în fața mea, nu este un diagnostic, ci un om – cu o poveste, cu o suferință și cu nevoie de a fi înțeles. Iar vindecarea reală apare atunci când tratamentul medicamentos se întâlnește cu sensul, cu empatia și cu acea întâlnire autentică dintre doi oameni.
Așa se împacă cele două lumi:nu una în locul celeilalte,ci împreună, în slujba aceluiași scop – echilibrul omului.
A existat un moment definitoriu în care ai ales Medicina în locul Catedrei de Română? Simți că, prin psihiatrie, ai reușit de fapt să le practici pe amândouă, „predând” pacienților lecția regăsirii de sine?
Da, a existat acel moment – nu neapărat ca o ruptură bruscă, ci mai degrabă ca o clarificare interioară. Alegerea dintre catedra de limba română și medicină nu a fost, în esență, o alegere între două profesii, ci între două moduri de a ajunge la om. Am simțit că medicina îmi oferă o apropiere mai directă de suferință, de fragilitate, de acele momente în care omul nu mai poate aștepta, nu mai poate amâna, nu mai poate „teoretiza” ceea ce trăiește.
Și totuși, nu am lăsat niciodată în urmă lumea cuvintelor. Așa cum reiese și din parcursul meu, alegerea medicinei nu a însemnat renunțarea la ceea ce eram deja, ci integrarea acelei sensibilități într-o formă mai complexă de a ajuta. În psihiatrie, am descoperit că, într-un fel profund, le practic pe amândouă.
Nu „predau” în sensul clasic, nu există tablă sau catalog, dar există un alt tip de învățare – una existențială. Împreună cu pacientul, reconstruim sensuri, punem în cuvinte trăiri, reorganizăm haosul interior. Îl însoțesc să înțeleagă ce i se întâmplă, să își recunoască emoțiile, să își accepte vulnerabilitatea și, treptat, să își regăsească echilibrul.
Dacă ar fi să spun sincer, psihiatria este locul în care „catedra” devine invizibilă, iar lecția nu este despre literatură, ci despre sine. Este, poate, cea mai profundă formă de predare – aceea în care nu transmiți informație, ci ajuți omul să se regăsească.
Pentru că, dincolo de orice tehnică sau tratament, rămâne acest adevăr simplu: omul are nevoie să fie înțeles, iar uneori, prin cuvintele potrivite, își poate regăsi drumul. A fost, fără îndoială, o alegere care nu s-a făcut doar cu mintea, ci mai ales cu sufletul.
Oportunitățile din Spania sau Franța înseamnă sisteme medicale bine structurate, resurse, stabilitate – lucruri pe care orice medic și le dorește. Dar, în fața acestei alegeri, am simțit că există ceva ce nu poate fi cuantificat în condiții de lucru sau confort profesional: apartenența.
„Dorul de casă” nu este doar dorul de un loc. Este dorul de limbă, de nuanțe, de felul în care oamenii simt și se exprimă. Ca psihiatru, lucrezi cu subtilități – cu sensuri, cu tăceri, cu expresii care nu se traduc perfect. Iar limba maternă devine, în cabinet, un instrument terapeutic în sine.
Dragostea de familie cântărește, la rândul ei, enorm. Nu doar ca sprijin personal, ci și ca reper interior. Rolurile de mamă și soție nu sunt separate de profesie, ci o îmbogățesc – îți dau o înțelegere mai profundă a relațiilor, a atașamentului, a pierderii, a responsabilității. Toate acestea se regăsesc în fiecare pacient pe care îl întâlnești .
Un alt motiv pentru care am ales sa practic in Romania este pentru ca am înțeles importanta bagajului cultural, importanta exprimarii omului in limba maternă și a functionalității lui.
Psihiatria este, în esență, o oglindă a sufletului, iar această oglindă reflectă nu doar pacientul, ci și contextul lui cultural, familial, emoțional. În România, înțeleg mai bine această „oglindă” – pentru că este și a mea. Îi înțeleg rădăcinile, valorile, rănile tăcute.
Poate că în alt sistem aș fi avut mai mult confort, dar aici am sens pentru că aici pot să fiu nu doar medic, ci parte dintr-o lume pe care o înțeleg profund – și în care pot, cu adevărat, să ajut.
Spui adesea că omul trebuie privit holistic. Cât de des întâlnești în cabinet „durerea care nu are spațiu să fie exprimată” și cum reușești să transformi tăcerea pacientului într-un dialog vindecător?
Foarte des. Uneori, chiar mai des decât durerea spusă. În cabinet, mulți pacienți nu vin cu un discurs clar despre ceea ce îi apasă. Vin cu simptome, cu neliniști difuze, cu pauze lungi între cuvinte sau cu acea tăcere care spune mai mult decât orice frază. Este acea „durere fără spațiu”, despre care vorbim — o suferință care nu a fost ascultată, validată sau înțeleasă la timp.
Într-o abordare holistică, nu mă opresc la simptom. Încerc să înțeleg omul în întregul lui — contextul, emoțiile, relațiile, istoria personală. Pentru că, așa cum reiese și din document, psihicul și corpul nu pot fi separate, iar suferința apare adesea acolo unde ceva nu a putut fi exprimat .
Transformarea tăcerii în dialog nu se face prin presiune, ci prin prezență, prin răbdare autentică, fără grabă, un spațiu sigur, în care pacientul nu se simte judecat, ascultare activă, inclusiv a ceea ce nu este spus, întrebări blânde, care deschid, nu forțează.
Uneori, primul pas nu este ca pacientul să vorbească, ci să simtă că poate vorbi. Iar în momentul în care apare această siguranță, tăcerea începe să capete sens, apoi cuvinte. Și, treptat, acele cuvinte devin începutul unui proces de vindecare, pentru că, în psihiatrie, dialogul nu este doar comunicare, este intervenție terapeutică în sine.
În medicina adicției, se vorbește mult despre etichete. Cum le explici celor care judecă de pe margine că în spatele unei dependențe nu este „lipsă de voință”, ci un strigăt de ajutor după o traumă sau o pierdere?
Este, poate, una dintre cele mai importante clarificări pe care simt nevoia să le fac. Pentru că eticheta de „lipsă de voință” simplifică dureros o realitate mult mai complexă. Le spun celor care judecă de pe margine că dependența nu începe cu substanța, începe cu o suferință.
În spatele fiecărui comportament adictiv există, de cele mai multe ori: o traumă neprocesată, o pierdere, un gol emoțional, o dificultate de a face față unor trăiri copleșitoare.
Substanța sau comportamentul devin, inițial, o formă de adaptare. O soluție — imperfectă, dar accesibilă — pentru a amorți durerea, pentru a controla anxietatea sau pentru a umple un vid interior.
Problema este că, în timp, această „soluție” devine ea însăși problema. În medicina adicției nu vorbim doar despre controlul simptomelor, ci despre un proces de reconstrucție — a identității, a sensului și a demnității. Când explic asta, încerc să schimb perspectiva: Nu „de ce nu se oprește?”, ci „De ce a avut nevoie să înceapă?”
Pentru că acolo este cheia,iar în momentul în care oamenii înțeleg că dependența este mai degrabă un strigăt de ajutor decât o alegere conștientă de a face rău, judecata începe să se transforme în empatie si, poate cel mai important, le reamintesc un lucru simplu:nimeni nu alege, în mod conștient, să își distrugă viața, dar mulți aleg, fără să știe altfel, să își aline suferința.
Ai o viziune clară pentru o secție de adicții în județul Brașov. Cum arată, în viziunea ta, acel „spațiu de siguranță” în care un pacient nu este definit de greșelile sale, ci de potențialul său de a alege diferit? Demnitatea în fața fragilității
Pentru mine, o secție de adicții nu este doar un loc de tratament. Este, înainte de toate, un spațiu de siguranță — un loc în care omul ajunge nu pentru a fi corectat, ci pentru a fi înțeles.
În acest spațiu, pacientul nu este întâmpinat cu etichete, ci cu deschidere. Nu este definit de trecutul lui, ci privit prin prisma potențialului de a-și reconstrui viața. Așa cum reiese și din viziunea conturată în material, medicina adicției nu înseamnă doar controlul simptomelor, ci un proces profund de reconstrucție a identității, a sensului și a demnității .
Un astfel de spațiu ar însemna: Siguranță emoțională reală – pacientul să simtă că poate vorbi fără teamă de a fi judecat. Echipă multidisciplinară – medic, psiholog, asistent social, terapeut, pentru a aborda omul în întregul lui. Continuitate – nu doar detox sau stabilizare, ci și suport în reintegrare. Implicarea familiei – pentru că vindecarea nu este niciodată izolată. Timp pentru ascultare – într-un sistem grăbit, timpul devine un act terapeutic în sine.
Dar, dincolo de structură, esența acestui spațiu este relația, este locul în care pacientul este văzut, este ascultat și este încurajat să creadă din nou în sine.
„Demnitatea în fața fragilității” înseamnă exact acest lucru: să poți privi omul în cel mai vulnerabil moment al lui și să nu îi reduci existența la acea fragilitate, inseamnă să îi oferi nu doar tratament, ci șansa reală de a se regăsi, pentru că, în adicții, schimbarea nu începe cu abstinența incepe în momentul în care omul simte că nu mai este singur, incepe cu acceptarea.
Îngrijirile paliative sunt considerate „medicina prezenței”. Cum reușești, ca medic, să fii acel sprijin care „mângâie” atunci când știința nu mai poate promite o vindecare fizică, ci doar o trecere demnă?
Îngrijirile paliative schimbă profund sensul actului medical. Aici, nu mai este vorba despre a vindeca, ci despre a fi prezent. Despre a rămâne lângă om atunci când medicina, în forma ei clasică, nu mai poate promite un rezultat curativ. Ca medic, înveți că nu toate răspunsurile vin din tratament, ci unele vin din prezență.
A „mângâia” nu înseamnă doar un gest fizic, ci o atitudine. Să fii acolo, cu adevărat. Să nu eviți conversațiile dificile. Să spui adevărul cu blândețe. Să lași pacientului spațiu pentru frică, pentru întrebări, pentru emoții
În îngrijirile paliative, pacientul nu mai are nevoie doar de intervenții medicale, ci de sens, liniște și demnitate. Această ramură a medicinei este una a demnității și a prezenței, în care rolul medicului este să reducă suferința și să ofere sprijin emoțional real.
Uneori, cel mai important lucru pe care îl poți face nu este să „schimbi” ceva, ci să rămâi, să ții o mână, să asculți o poveste, să validezi o teamă pentru că, în acele momente, pacientul nu mai caută soluții, ci umanitate, iar o trecere demnă înseamnă exact acest lucru: să nu fii singur. Să fii înțeles. Să fii însoțit până la capăt.
Psihoterapia de cuplu și familie ne arată că suferința nu e niciodată izolată. Care este cea mai frumoasă „reconstrucție” a unei relații pe care ai asistat-o și ce ne spune ea despre puterea iertării?
Una dintre cele mai frumoase „reconstrucții” pe care le-am asistat nu a fost spectaculoasă prin gesturi mari, ci printr-o schimbare profundă, tăcută. Era un cuplu ajuns într-un punct în care comunicarea nu mai exista. Vorbeau, dar nu se mai auzeau. Fiecare era prins în propria durere, în propriile reproșuri. În spatele conflictului, însă, nu era lipsa iubirii, ci acumularea de neînțelegeri, de răni nespuse.
În terapie, nu am început prin a „rezolva” conflictul, ci prin a-i ajuta să se vadă din nou. Trebuiau să înțeleagă ce a durut, ce nu a fost spus la timp, ce nevoi au rămas neîmplinite și, poate cel mai important, să își permită să fie vulnerabili unul în fața celuilalt.
Momentul de cotitură nu a fost unul dramatic, ci simplu: când unul dintre ei a reușit să spună „m-a durut”, nu „m-ai rănit”;de acolo a început reconstrucția. Iertarea, în astfel de situații, nu înseamnă uitare sau negarea trecutului. Înseamnă alegerea conștientă de a nu mai lăsa trecutul să definească prezentul.
Așa cum reiese și din abordarea mea, suferința nu este niciodată izolată — ea se reflectă în relații, iar vindecarea apare adesea tot acolo, prin reconectare și comunicare .
Ce m-a impresionat cel mai mult la acest proces a fost faptul că relația nu s-a întors la ce a fost, ci a devenit mai matură, mai conștientă.
Au învățat să asculte, nu doar să răspundă. Să simtă, nu doar să reacționeze. Să fie împreună, nu doar alături. Iar asta spune totul despre puterea iertării:nu repară trecutul, dar creează un alt viitor, creeaza posibilitatea altor alegeri, dupa cum spune Szondi, citez ,,alegerea face destinul”.
Ești mamă a doi copii și soție. Cum s-au schimbat „dioptriile” prin care privești pacienții de când ai experimentat tu însăți rolul de mamă?
Rolul de mamă nu m-a schimbat doar ca om, ci și ca medic.
Mi-a schimbat „dioptriile” prin care privesc pacientul — l-am început să îl văd mai puțin ca pe un caz și mai mult ca pe o poveste de viață, cu fragilități reale, cu nevoi emoționale profunde.
Maternitatea te învață lucruri pe care nu le găsești în manuale: răbdarea autentică, grija constantă, sensibilitatea la suferința celuilalt și nevoia de siguranță și atașament.
Astăzi, când ascult un pacient, nu mai aud doar simptomele. Aud și ceea ce este dincolo de ele — frica, neputința, dorința de a fi înțeles. Experiența de viață ca mamă și soție nu se separă de profesie, ci o completează, oferind o înțelegere mai profundă a relațiilor și a fragilității umane.
Cred că am devenit mai blândă în abordare, dar nu mai puțin riguroasă, pentru că empatia nu exclude profesionalismul — îl adâncește, iar dacă înainte încercam să înțeleg pacientul, acum simt că, într-un fel, îl și simt mai profund.
Și poate că aceasta este cea mai importantă schimbare:nu doar să tratezi, ci să fii cu adevărat alături.
Empatia este adesea văzută ca o vulnerabilitate în medicină. Pentru tine, cum a devenit ea o resursă profesională care deschide uși pe care nicio schemă de tratament nu le poate descuia?
Pentru mine, empatia nu a fost niciodată o vulnerabilitate, ci un instrument esențial de lucru. Într-un domeniu precum psihiatria, poți avea schema de tratament perfectă, dar dacă pacientul nu se simte înțeles, nu va putea cu adevărat să se deschidă, iar fără această deschidere, intervenția rămâne incompletă.
Empatia creează acea punte invizibilă dintre medic și pacient. Empatia este ceea ce construiește încrederea, reduce rezistența, permite accesul la emoții profunde și face ca pacientul să se simtă în siguranță. Empatia, intuiția și capacitatea de a susține emoțional nu sunt slăbiciuni, ci resurse reale în actul medical .
Am învățat că oamenii nu vin doar pentru tratament, vin pentru a fi văzuți, iar empatia este cheia care deschide această ușă pentru că, uneori, pacientul nu are nevoie în primul rând de o explicație sau de o prescripție, ci de cineva care să îi înțeleagă durerea fără să o minimizeze si, paradoxal, abia în acel moment tratamentul începe să funcțeze cu adevărat.
Empatia nu slăbește medicina, ci o face posibilă.
După o zi intensă în care asculți suferințele celorlalți, unde găsește Andreea Petecilă acea liniște necesară pentru a-și regăsi propriul echilibru?
După o zi în care porți, inevitabil, fragmente din suferința altora, liniștea nu vine din lucruri spectaculoase, ci din întoarcerea la esențial.
O găsesc, în primul rând, în familie, in momentele simple, în care pot fi doar Andreea — mamă, soție, om, in apropierea celor dragi, în autenticitatea relațiilor, în acel spațiu în care nu mai trebuie să susțin pe nimeni, ci doar să fiu.
Mai este și liniștea interioară, construită conștient.
În timp, am învățat că, pentru a putea susține emoțional pe alții, trebuie să îți protejezi propriul echilibru. Așa cum se subliniază și în material, nu poți oferi liniște dacă nu o ai și nu poți susține dacă nu ești tu însuți stabil .
Pentru mine, asta înseamnă momente de retragere și reflecție, reconectare cu mine însămi, iar uneori, liniștea pură, fără cuvinte. Nu este o separare totală de ceea ce aud în cabinet — pentru că unele povești rămân — dar este un mod de a le așeza, de a nu le lăsa să mă copleșească.
Echilibrul nu vine din a nu simți,ci din a ști cum să porți ceea ce simți si, poate cel mai important, din a nu uita că, dincolo de rolul de medic, rămân om.
Citatul tău preferat din Maya Angelou spune că oamenii nu vor uita niciodată cum i-ai făcut să se simtă. La finalul unei zile de muncă, care este „sentimentul” pe care speri că l-ai lăsat în inima celui care a închis ușa cabinetului tău?
La finalul unei zile, nu mă gândesc doar la diagnostice sau la scheme de tratament, ci ma gândesc la oameni si sper ca fiecare pacient care a ieșit din cabinet să fi plecat cu un sentiment simplu, dar profund: că nu este singur.
Să fi simțit că a fost ascultat cu adevărat, înțeles, fără a fi judecat, acceptat, chiar și în vulnerabilitatea lui , in suferinta lui, in tulburarea lui si unde este cazul acceptat , inteles si tratat in patologia lui. Pentru că, așa cum spune și citatul, oamenii nu rețin neapărat ce le-ai spus, ci cum i-ai făcut să se simtă.
Așa cum se conturează și în material, actul medical nu se rezumă la tratament, ci devine un proces de echilibrare între minte, corp și suflet .
Dacă ar fi să aleg un singur sentiment, acela ar fi: liniștea, liniștea că pot fi înțeleși,liniștea că există soluții, liniștea că nu trebuie să ducă totul singuri,pentru că, uneori, vindecarea nu începe cu un medicament,ci cu acel moment în care cineva te vede cu adevărat si unele afectiuni psihiatrice uneori pot fi prevenite prin relatii de calitate, prin prezenta celuilalt.
Dacă medicina este o misiune, care este mesajul tău pentru tinerii medici care se tem să rămână în țară sau să aleagă ramuri atât de grele precum psihiatria sau îngrijirile paliative?
Dacă medicina este o misiune, atunci nu este întotdeauna drumul cel mai ușor — dar este, cu siguranță, unul dintre cele mai pline de sens.
Le-aș spune tinerilor medici să nu își aleagă drumul doar în funcție de confort, ci în funcție de ceea ce îi apropie de oameni pentru că, în final, acolo se află esența profesiei.
Psihiatria și îngrijirile paliative sunt specialități grele, pentru că te aduc față în față cu fragilitatea umană, cu suferința, cu pierderea, cu limitele medicine,dar tocmai acolo apare și cea mai profundă formă de medicină.
Așa cum reiese și din parcursul conturat în material, medicina nu este doar o profesie, ci o alegere conștientă de a rămâne aproape de oameni, de a asculta și de a construi împreună cu pacientul un drum spre echilibru .
În ceea ce privește plecarea din țară, nu există un răspuns universal corect. Fiecare medic își găsește propriul drum, dar le-aș spune atât:dacă aleg să rămână, să nu o facă din teamă sau din lipsă de opțiuni,ci din convingere.
România are nevoie de medici care nu tratează doar boala, ci înțeleg omul. Nu aplică doar protocoale, ci construiesc relații. Nu fug de dificultate, ci găsesc sens în ea.
Poate nu vor avea întotdeauna cele mai bune condiții, dar vor avea ceva esențial: impact real în viața oamenilor sii, uneori, o conversație sinceră, o prezență autentică sau o mână întinsă valorează mai mult decât orice tehnologie pentru că medicina, în forma ei cea mai adevărată, nu este despre perfecțiune, este despre a fi acolo, pentru celălalt.