Părinții care își controlează în exces copiii ajung să aibă mai puțin control asupra lor. Și mai grav, micuții sunt predispuși la boli de nutriție și tulburări mintale.
Cu cât mai mult control exerciți asupra copiilor tăi, cu atât mai puțin vei deține controlul. Dar asta nu e totul! Prea mult control asupra copiilor nu este doar ineficient, ci și foarte dăunător. Cine sunt copiii care fac ce li se cere și ce boli riscă acești copii.
Cel mai probabil nu îți dai seama ce înseamnă de fapt controlul asupra copiilor. Pentru că nu e despre a te îngriji să-i oferi trei mese principale și două gustări. Ci despre a insista să le mănânce atunci când lui nu-i e foame. Nu e nici despre a nu-l lăsa să plece în sandale când plouă. Ci despre ai răspunde cu „Pentru că așa zic eu, de-aia!“ când te întreabă de ce. Și nici despre a-l determina să învețe o limbă străină. Ci despre a-l învinovăți dacă nu reușește, spunându-i „Asta e ce merit eu, după tot ce am făcut pentru tine?“
Cine sunt părinții care vor supunere
Ai fost de curând în parc? Sau la supermarket? E plin de părinți care își amenință copiii. Le restricționează acțiunile – „Dacă mai țipi, plecăm acasă!“ Îi bruschează fără motiv – am văzut un părinte care și-a tras puternic fetița de mână într-un loc mai retras ca să o certe pentru că sărise din leagăn. Îi umilesc fără noimă atunci când cer ceva – „Ei bine, probabil că el folosește olița, deci merită…“. Și e plin de copii care s-au obișnuit să audă un „Nu!“ automat ca răspuns la cererile lor și un „Fiindcă așa am zis eu!“, dacă întreabă de ce. Este normal ca atunci când auzi asemenea exemple să spui: „Eu nu intru în categoria asta. Nu sunt autoritar și nici nu aș țipa la copil în parc doar pentru că se distrează“. Însă aproape oricine cedează impulsului de a controla în exces, cel puțin în anumite momente.
Unii o fac din convingerea că un copil trebuie să învețe să facă ce i se spune (în definitiv, adulții știu mai bine decât copiii, nu?). Alții au personalități autoritare și și‑au dezvoltat obiceiul de a‑și impune voința asupra copiilor de la bun început. Alții ajung uneori la disperare, în special ca reacție la un act de sfidare din partea copilului. Iar mulți părinți sunt sincer preocupați de binele copiilor lor și nu s‑au gândit că lucrul pe care îl fac ei ar constitui un control în exces, contraproductiv. „Adevărata provocare este să reflectăm la lucrurile pe care le‑am făcut și să ne întrebăm dacă sunt cu adevărat în interesul copiilor noștri“, ne îndeamnă Alfie Kohn, în cartea sa, Parenting necondiționat.
Toate studiile arată neajunsurile educației autoritare
În urma unui studiu clasic, care a cercetat comportamentul mamelor și supunerea bebelușilor, cercetătorii au împărțit mamele în două categorii. Pe de o parte, mamele sensibile la nevoile copilului, tolerante și cooperante. Pe de altă parte, mamele care consideră că au dreptul să fac tot ce vor cu propriul copil, să-l modeleze după propriile standarde, fără a ține cont de nevoile copilului, de dorințele lui sau de activitatea pe care el o desfășoară.
Un alt studiu, care a cercetat gradul de supunere a unor copii de doi ani, a ajuns la concluzia că acei micuți care aveau tendința de a răspunde pozitiv la cerințe s-au dovedit a fi cei ai căror părinți exprima clar ceea ce își doreau și aveau grijă să le asculte obiecțiile și să le respecte autonomia și individualitate.
Un al treilea studiu a avut ca obiect de cercetare preșcolarii care fuseseră etichetați drept „sfidători“. Cercetătorii au rugat un grup de mame să se joace cu ei așa cum o făceau de obicei, iar mamelor din celălalt grup li s-a spus să se implice în orice activitate pe care o alege copilul, lăsându-i lui controlul asupra naturii și regulilor interacțiunii. La final, mamele din ambele grupuri le-au cerut copiilor să pună jucăriile la locul lor. Rezultatul: copiii lăsați să ia singuri decizii asupra jocului, adică cei asupra cărora s-a impus cel mai puțin control, au fost și cei care au îndeplinit în număr mai mare cerința mamelor.
Cine sunt copiii care fac ce li se spune
Să ne gândim puțin la copiii de care vorbeau studiile de mai sus. Oricât de șocant ar fi, problemele educației bazate pe control prin ordine, critici sau laude devin și mai clare când ne uităm ce fac copiii după ce părinții lor ies din cameră.
Ce se întâmplă cu acești copii? Cine sunt copiii care fac ce li se spune? Sunt, pe de o parte, acei „yesmeni“ de mai târziu de la slujbă, angajații care nu îl contrazic niciodată pe șef. Supunerea excesivă este rezultatul controlului excesiv. La polul opus, se situează copiii care devin ostili la școală sau la locul de joacă. Studiile arată că acei copii crescuți de părinți autoritari, au tendința să-i agreseze pe tovarășii lor de joacă încă de la vârsta de 3 ani. „Tacticile de parenting autoritar nu doar îi înfurie, ci îi și îndrumă cum să-și direcționeze mânia spre altă persoană“, arată Alfie Kohn în carteaParenting necondiționat, citând un alt studiu.
Dar cum sunt copiii asupra cărora nu s-a acționat cu ordine, pedepse, bătăi, restricții, impuneri ori retragerea privilegiilor – „nu faci ce-ți spun eu, nu mai primești bicicletă!“ sau, sub formă de manipulare, „dacă iei premiul întâi, vei primi bicicletă“? Ei bine, acești copii pot spune uneori „da“, alteori „nu“ la cererile părinților sau altor persoane străine. Pot face uneori ceea ce li se cere, mai ales dacă cred că e just, alteori pot refuza să facă, arătând răzvrătire.
Ce riscuri pentru sănătate au copiii care sunt controlați în exces de părinți
Controlul excesiv al părinților asupra copiilor duce la un interes scăzut pentru viață, la alegeri proaste și la obezitate. Un copil nu se naște doar cu nevoi de bază, ci și cu nevoia de a avea un cuvânt de spus în privința propriei vieți, de a lua decizii pentru a-și împlini nevoile. Când îi controlăm în exces pentru a face ce vrem noi, giroscopul o ia razna. Ce se întâmplă cu ea depinde de personalitatea copilului și de specificul situației. Unii devin violenți. Alții nu învață niciodată să ia propriile decizii. Nu știu decât să-și mulțumească părinții. Nu știu ce să facă atunci când se plictisesc ori când nu mai primesc ordine cum să facă. Nu au răbdare. Se pierd.
Mâncatul în exces, primul pas spre obezitate
Când vine vorba de mâncare, copiii au o capacitate extraordinară de autoreglare. Da, sunt atrași de mâncarea nesănătoasă, de aceea rolul nostru e să-i învățăm ce este benefic și ce nu este pentru corpul lor și să le dăm posibilitatea să aleagă dintr-un număr limitat de alimente sănătoase. Este normal ca un copil (la fel ca noi, adulții), să mănânce foarte puțin câteva zile la rând (motiv de îngrijorare pentru părinți), apoi să devoreze porții uriașe. Chiar și fără intervenții, copiii, chiar și atunci când sunt mici, consumă atât cât au nevoie.
Un experiment realizat recent arată că acei părinți care insistau asupra copiilor cu un program strict de masă, să consume tot din farfurie ori care foloseau mâncarea drept recompensă – „Dacă papi ciorbița, mergem în parc“, au ajuns să aibă copii care și-au pierdut abilitatea de a-și regla consumul caloric. Controlul excesiv asupra lor începea să facă ravagii cât încă erau în scutece. Nu mai aveau încredere în semnalele date de corpul lor în ceea ce privește foamea și începeau să se îngrașe.
Detalii aici
Sursa: totuldespremame.ro