Există oameni care îți alina sufletul, care sunt ca un pansament atunci când îți este mai greu în viață. De multe ori suntem nevoiți să ajungem în spitale, omul este ca o mașină care se mai și strică și care necesită reparații.
Ca și sufletul, și el necesită reparații din când în când. Dar cum este ca ambele tratamente să le primim de la una și aceeași persoană?
Știați că în Brașov la Spitalul de Pneumofiziologie preotul spitalului este în același timp și asistent medical în același spital?
Cum se îmbină aceste două meserii nobile: una ce tratează sufletul și alta trupul? Veți afla din interviul ce urmează. Dar cum toate interviurile se nasc dintr-o poveste, la fel este și cel de azi. O poveste frumoasă, adevărată, în care simplitatea și bunătatea se găsesc în locurile în care de cele mai multe ori nu ne gândim că le vom găsi.
Cum se naște un interviu? În cazul acesta, interviul a pornit cu un mesaj inițial pe facebook în care îl întrebam pe Bogdan dacă dorește să stăm de vorba și să îi scriu povestea. Răspunsul a venit atât de simplu și de frumos încât am simțit acest interviu ca pe o binecuvântare în tumultul vieții de zi cu zi.
“Din suflet, cu drag! Da, sunt de acord dacă găsiți ceva interesant și bun în ceea ce încerc cu timiditate să fac…. Eu vreau foarte mult să fiu alături de oamenii suferinzi, ca preot și ca asistent medical. Țin foarte mult să aduc Biserica și pe Hristos în locul de suferință care este spitalul. “
Am ales să îl vizitez într-o zi de toamna chiar la spitalul unde lucrează. Îmbrăcat în haine de spital, ca asistent medical, m-a condus cu modestie la capela în care slujește, povestindu-mi pe drum despre ce face el și ce mult îi place meseria pe care și-a ales-o. cum s-a străduit să renoveze capela, și să devină acel loc un loc de rugăciune și de întoarcere la Dumnezeu.
După două-trei serpuiri ale drumului, a răsărit cumva în pădure capela. Nici nu bănuiam că acel spital este situat într-un loc atât de frumos acum în toamnă. Capela curată, îngrijită, simplă, te îmbia la meditație și rugăciune.
Îmi povestea cu bunul simt al omului muncitor întâmplări din viața de asistent medical, lucruri care l-au impresionat, oamenii întâlniți, pacienți care au plecat dintre noi, pacienți care s-au vindecat, și mai ales cum trebuie să te apropii de pacient, aplecându-te spre el ca și cum l-ai cuprinde în bunătate.
Se simțea dăruirea cu care făcea lucrurile să se întâmple.
Astfel de oameni îți mângâie sufletul și vezi o speranță.
Cine sunteți dvs?
Bogdan: Bogdan Brânzea, din Dumbrăvița, sau cum i se spunea înainte, Țânțari. Deși s-a schimbat numele, noi care știm, folosim foarte des Țânțari. “De unde ești? Din Țânțari.”
Am terminat Seminarul Teologic de aici din Brașov promoția 1999, am fost prima promoție a seminarului din Brașov, pe urmă m-am înscris la Facultatea de Teologie Andrei Șaguna din Sibiu, pe care am absolvit-o în 2003.
În același an, în urma examenului de titularizare, am obținut postul de profesor titular pe catedra de religie de la Colegiul Național Economic Andrei Bârseanu de aici din Brașov, unde am activat din 2003 până în 2016. Între timp am urmat și Școala Postliceală Sanitară din Brașov, dar nu am profesat.
De ce ați ales să urmați și o școală sanitară?
Bogdan: Întotdeauna am avut aplecare spre științele medicale și am studiat și ca autodidact foarte mult. Gândiți-vă că în familie la mine sunt foarte mulți asistenți medicali. Mama este asistentă, mătușa este asistentă, soția este asistentă.
Deși nu cred că asta a contat foarte mult, eu întotdeauna am avut aplecare spre științele medicale și am studiat singur foarte mult. La un moment dat m-am hotărât să mă înscriu, eram sigur că nu voi profesa niciodată ca asistent.
Am terminat școala, după care m-am înscris și la master la facultatea de teologie, am terminat și masterul teologie practică. Am fost transferat de la liceu, părintele protopop al Brașovului m-a transferat la seminarul teologic unde am fost doi ani duhovnic al tinerilor de acolo de la seminar.
Care este rolul unui părinte duhovnic ?
Bogdan: Un părinte duhovnic încearcă să găsească anumite drumuri, să traseze anumite linii în ceea ce privește nu știu, să spunem așa, viitorul pe care este bine să îl urmeze un seminarist, un teolog, și nu numai, că nu doar teologii au duhovnic.
Sunt multe persoane care au duhovnic și bine ar fi ca toată lumea să aibă un duhovnic. El ne arată realitatea așa cum este, pentru că noi de multe ori suntem subiectivi.
Fiecare dintre noi avem duhovnic. Inclusiv noi că preoți avem un părinte duhovnic. Inclusiv ierarhia are un duhovnic, fie el preot fie ierarh. Foarte mulți dintre ierarhi au preoți duhovnici.
Mai departe ce a urmat?
Bogdan: Am primit șansa de a veni și ca asistent în spital, eu eram preot în spital din 2011, deci în acest spital, în spitalul de Pneumofiziologie din Brașov. În 2018 s-a deschis o secție de paliație în cadrul spitalului.
O secție care nu exista până atunci. Noi aveam doar pneumofiziologie.
S-a deschis această nouă specialitate de paliație și mi-a venit așa în minte, în gând. Ideea este că mie întotdeauna mi-a plăcut să lucrez cu persoanele în vârstă.
M-am regăsit mai mult în lucrul cu persoanele în vârstă decât în lucrul cu persoanele tinere. Provocările tinerilor oarecum îmi ridicau niște probleme și întotdeauna m-am regăsit mai mult în lucrul cu persoanele în vârstă. Am dat examen.
Am intrat. Era o secție nou înființată și toți cei care am venit pe această secție ne-am cunoscut atunci pentru prima dată. Am dat examen, am intrat și vreau să vă zic că marea majoritate a colegilor veneau din mediul privat, din Hospice, lucru care a contat pentru noi enorm.
Oamenii aceștia au adus un suflu nou, metode de lucru cu pacienții, metode holistice, nu doar medical ci din toate punctele de vedere. Am avut șansa să lucrez cu oameni care au avut ce să mă învețe și pentru asta consider că Dumnezeu la momentul oportun m-a chemat, nu știu cum era dacă aș fi lucrat cu alte persoane, în fine, eu pot să zic că mă consider un norocos.
Cum se regăsesc cele două drumuri pe care le urmați? Sunteți și asistent și preot
Bogdan: Fără indoaiala există o legătură, cred că legătura e iubirea de om. În momentul în care îl iubești pe om cu adevărat filantropia, atunci privești din ambele puncte: din punct de vedere spiritual și din punct de vedere medical. Să știți că pot să spun că mă simt împlinit prin ceea ce fac.
Pacienții se simt mai în siguranță în preajma dvs?
Bogdan: Nu știu, trebuie să îi întrebăm, să vedem. Din punct de vedere spiritual pacientul reacționează în funcție de statutul duhovnicesc la care a ajuns.
Reverenda preotului într-un salon poate să provoace alergie sau din contră poate să provoace o stare de bine. Îmi aduc aminte că am intrat în spitalul județean odată să împărtășesc pe cineva. M-a rugat colegul să merg să împărtășesc la ATI.
Acolo în rezervă erau două persoane, una o persoană tânără care era cu funcții vitale stabile și o persoană mai în vârstă un pic, în stare comatoasă. Eu evident am fost chemat la persoana comatoasă. Cel tânăr când m-a văzut s-a șocat.
Și-a pus pe față un prosop. Ziceam ca să destind atmosfera “stai liniștit că nu am venit pentru ține”. A vorbit foarte puțin cu mine. Dar în schimb am și partea pozitivă.
Când am fost operat de apendicită, în reanimare, după ce m-a operat, nu mă puteam mișca, vedeam numai așa în sus direct. La un moment dat a venit cineva și m-a întrebat “Părinte, vă e bine?”. Am zis “Da”. În secunda doi colegul de suferință m-a întrebat dacă sunt preot și s-a luminat la față. Am început să povestim multe și îmi spunea că simte prin mine puterea lui Dumnezeu.
Fiecare om privește lucrurile potrivit statutului duhovnicesc la care a ajuns. Asta nu înseamnă că nu trebuie să facem tot ce ne stă în putință pentru a ii ajuta și pe ceilalți.
A venit și o perioada mai grea, anul 2020, pandemia. Spitalul a devenit spital suport covid. Ce a însemnat pentru dvs acest lucru?
Bogdan: Cred că a fost cea mai mare provocare pe care am avut-o și ca preot dar și ca asistent, fără îndoială. Ca preot, dar și ca asistent, pentru că exista teama de a nu contacta această boală. Să știți că am funcționat un an și jumătate fără să contactez această boală.
Pe urmă Dumnezeu așa a hotărât ca și eu să trec prin această boală, probabil ca să înțeleg mai bine pacienții. Din exterior este foarte ușor să vorbești.
Dar în momentul în care treci prin asta este cu totul diferit. Noi spunem că înțelegem, că îi înțelegem pe pacienți, dar nu e adevărat, noi nu avem cum să înțelegem decât dacă trăim ce trăiesc oamenii aceia. Și lucrul asta îl știam teoretic dar l-am simțit practic atunci când și eu am fost bolnav și am avut o formă urâtă, agresivă a bolii.
La un moment dat îmi puneam chiar întrebări dacă voi reuși să depășesc.
Am fost internat pe secția noastră, sus la pavilionul III, colegii mi-au fost sprijin. A fost chiar în perioada postului mare. Nu întâmplător în postul mare avem tot felul de ispite și încercări la care Dumnezeu ne supune. Am stat două săptămâni acasă, am încercat să îmi fac tratament singur.
Mi-am făcut tot ce depindea de mine. Pe urmă eram în concediu cu toții. Colegii au deschis secția mai repede cu două zile tocmai pentru a fi internat pentru că nu se mai putea să rămân acasă. A apărut o insuficientă respiratorie după două săptămâni de evoluție.
O stare generală alterată, din ce în ce mai alterată și atunci am considerat că e momentul să vin la spital pentru că nu mai puteam face față acasă. Și am venit la spital și am simțit din plin dragostea colegilor mei. Asta pot să dau mărturie chiar cu lacrimi în ochi.
Să știți că sunt sigur că și îngăduința asta pe care Dumnezeu a avut-o ca să îmi dea această boală și să mă lase să văd un pic ce trăiesc oamenii aceștia m-a făcut să îmi schimb punctul de vedere după ce am trăit ce au trăit acești oameni.
Am înțeles mult mai bine suferința lor.
Și anumite trăiri pe care le au, de ordin psihologic, spiritual, necesități spirituale, mult mai bine decât înainte. Cu ajutorul colegilor, a doamnei doctor, care sincer consider că m-a salvat. Consider că ea a fost cea care m-a salvat. Am reușit și am depășit acest moment.
Au fost momente grele. Dar să știți că și pentru acestea ii dau slavă lui Dumnezeu, pentru că au scos din noi, din cei care lucrăm la paliație, numai lucruri bune: empatia față de pacienți, dorința de a-i ajuta cât mai mult pe pacienți, și necesitățile spirituale până la urmă. E
ra o barieră între noi și pacienți faptul că purtam acel echipament a fost o barieră clară. Asta am văzut-o și ca bolnav și ca asistent, dar am reușit de am depășit toate. Am încercat să facem cât mai mult, să ii ajutăm cât mai mult, să ne implicăm mai mult.
Va implicați și în diverse cazuri, ajutați.
Bogdan: De când am venit în spital ca preot am încercat să îmbinăm cele două aspecte ale lucrării pastorale și anume: aspectul liturgic, slujbele pe care le desfășurăm în această capela, și nu numai, în pavilioane, acolo unde suntem chemați, dar și aspectul filantropic, social filantropic.
La noi în spital sunt internați foarte mulți pacienți cu probleme mari din punct de vedere social, probleme sociale mari, cu necesități mari, lipsuri mari.
Atunci am încercat, știți că TBC-ul e boala sărăciei, așa se spune, am încercat să venim în spriinul acestor pacienți și din punct de vedere liturgic să se vadă că biserica e alături de ei că biserica nu i-a uitat, deși ei sunt internați acum într-un spital, într-un loc de suferință dar și din punct de vedere social.
Pot să vă spun că am găsit aici foarte multe persoane dornice de a ajuta, de aceea nu fac singur ceea ce fac, suntem o întreagă echipa, mă refer aici la psiholog, la medici, asistenți, la bucătărie, persoanele de la bucătărie care se implică într-un mod cu totul exemplar.
Și pe urmă faptul că vin din comună din Dumbrăvița, sunt foarte cunoscut acolo și oamenii de acolo m-au ajutat foarte mult. Sunt oameni care îmi sunt alături.
Ne puteți descrie sprijinul primit?
Bogdan: Concret am reușit să renovăm capela în totalitate, capela aceasta arăta foarte rău, era un vechi umbrar. La un moment dat eu mi-am strâns niște bani, era o chestie timidă pe care am încercat-o eu, am strâns acei bani și am încercat să zugrăvesc exteriorul, interiorul.
La un moment dat m-am dus la o ședința cu părinții la copilul meu și am aflat acolo că un copil are o tumoră cerebrală. Așa de mișcat am fost de lucrul acesta încât am zis că îi dau toți banii pe care i-am strâns. Am gândit că are mai mare nevoie de banii ăștia decât eu.
Soția m-a întrebat ce facem cu capela.
Am gândit că poartă Dumnezeu de grijă, o ști Dumnezeu ce o face, aia nu se dărâmă, vom face noi altă dată.
Și în vara respectivă m-au sunat doi oameni din Dumbrăvița spunându-mi că vor să ma ajute cu renovarea în totalitate a capelei, eu doar să ii îndrum ce să facă și cum doresc să fie. Au renovat-o în totalitate. Și atunci am stat și am gândit dacă aveam eu banii aceia nu făceam mai nimic cu ei, așa i-am dat unde a fost nevoie și eu am primit ce aveam nevoie.
Pentru faptul că întotdeauna am fost ajutat și de oameni pe care nu i-am cunoscut am hotărât că trebuie să ajutăm cat mai mult aici, din toate punctele de vedere. V-am zis, vreau să accentuez lucrul acesta, sunt oameni care îmi sunt alături permanent, și care de multe ori nici nu e nevoie să fac eu apel, că mie îmi e rușine de multe ori să mai apelez la ei.
Ei știu și vin ei spre mine oferindu-și ajutorul. La noi sunt nevoie tot timpul, avem pacienți non stop și întotdeauna avem nevoie de câte ceva.
Cum ajutați în această capela și aici unde ne aflăm noi acum?
Bogdan: Gândiți-vă că toate parastasele pe care le facem aici la capelă, mâncarea, toată o dăruim pacienților și nu mă refer la cornuri, mă refer la mâncare gătită, ciorbă, felul doi, mâncare sănătoasă și asta se întâmplă frecvent.
Cred că nu este săptămână să nu facem unul două sau trei parastase. La început de post, la sfârșit de post, de Sfântul Nicolae, în perioadele de mari sărbători, am încercat să le aducem bucurii, în special copiilor, pacienților pediatrici pe care îi avem.
Sunt 24 de copii internați aproape permanent la noi, cu patologie pneumologică în special marea majoritate infecție tuberculoasă, și care ocupă un loc aparte în preocupările noastre. Ei sunt internați aici pe o perioadă lungă, și două trei luni.
Deși am observat că sunt cu vârste mici, până la vârstă școlară, sunt situațîi în care unii profesori vin și fac lecții cu ei aici în spital.
Sunt multe probleme pentru care această această boală încă există, nu se aplică metodele cunoscute de profilaxie. Sunt pacienți care o perioadă iau tratamentul, apoi nu îl mai iau, și devine chimiorezistent. Sunt multe cauzele pentru care această boală încă nu este eradicată. Și faptul că socioeconomic sunt puțin mai jos.
Spuneți-ne și o poveste frumoasă, un caz fericit
Bogdan: Sunt multe cazuri fericite. Și acum avem internat un domn care a venit aici la noi fără papuci, și să știți că i-am cumpărat de toate, noi toți. A rămas foarte impresionat, chiar de curând a venit cineva și i-a adus ceva, este un om foarte cuminte. Foarte înțelegător, compliant și la tratament și la ce îi spunem. Se va face bine.
Partea pozitivă a covidului este pentru noi cei care lucrăm în paliație și faptul că îi vedem sănătoși, ei vin bolnavi și pleacă acasă sănătoși, pe când la paliație lucrul acesta este excepțional.
Lumea știe prea puțin în România ce înseamnă paliația
Bogdan: Săptămâna trecută am fost la Congresul Naționa de Îngrijiri Paliative din Poiana Brașov și am cunoscut oameni cu totul de excepție, în paliație să știți că nu poți să rămâi dacă nu ai o empatie aparte față de pacient.
Aici e mai mult decât la celelalte specialități, aici trebuie să pui mult suflet și provocările sunt mult mai mari și din punct de vedere medical, psihologic, spiritual, sunt mult mai mari decât în alte specialități. O abordare holisitică, este o abordare în care avem în vedere persoană în totalitatea ei, trup, suflet. Absolut tot, inclusiv familia trebuie avută în vedere de către îngrijirile paliative și de către cei care practică această specialitate.
Din fericire încă o dată spun avem foarte mulți colegi foarte bine pregătiți, și care au adus un suflu nou și se vede persoana care lucrează în paliație față de ceilalți. Am încercat și încercăm de fiecare dată. Am o vorba, nu trăim cu demnitate dar măcar să murim cu demnitate, să dăm omului să-și poată da un sens finalului de viață.
Ce vă doriți pentru dvs.?
Bogdan: Cred că singurul lucru pe care îl doresc este să fiu sănătos. Să îmi dea Dumnezeu sănătate și putere și să îmi țină Dumnezeu oamenii buni pe care mi i-a dăruit aproape.
Sunt multe povești de viață
Bogdan: Da, sunt multe povești de viață aici. Dacă vreau să vă spun povești de la paliație, povești de pe covid. De pe paliație trei cazuri m-au afectat, impresionat.
O persoană chiar la începuturile paliației, cam la vreo 60 de ani, o doamna, cu o patologie neoplazică, era la pat, nu putea să se miște, era imoblizata, cu o escară foarte mare.
Femeia nici nu știa ce are în spate, în schimb simțea mirosul, și tot timpul ne întreba de ce miroase așa greu. Noi îi spuneam că e de afară, să închidem geamul, incercam să îi dăm niște explicații puerile. Și vreau să vă zic că m-am uitat pe geamul de la cabinet care dădea în rezerva respectivă. În fiecare dimineață o vedeam închinându-se.
M-am tot gândit ce poate să spună o persoană care e în proximitatea morții, ce poate să îi spună lui Dumnezeu? Am intrat și am întrebat-o, spunându-i că am văzut-o că se închină și dacă se roagă.
Mi-a răspuns că în fiecare dimineață încearcă să se roage, mulțumindu-i lui Dumnezeu că a mai văzut odată soarele. Și atunci am raportat imediat la mine, pentru că eu plecasem în dimineața aceea fără să îi mulțumesc lui Dumnezeu că am mai văzut soarele.
Fiecare caz are încărcătura lui emoțională, fără îndoială, dar au fost cazuri care m-au marcat și nu le voi uită niciodată.
Al doilea caz este cel al unui tânăr cu un linfom, un cancer al sângelui, care avea vreo 24 de ani, venise la noi, îl adusese ambulanța. Era în stare gravă, cu o dispnee foarte acentuată care îi agrava starea de frică pe care o avea. La noi în prima fază a fost puțin mai bine, dar resursele biologice erau pe sfârșite, se vedea lucrul acesta.
Și ce m-a impresionat, durerea lui care era supus. Gândiți-vă că pe braț și nu numai pe braț pe tot corpul din 10 în 10 cm avea câte o umflătură, câte un edem. M-a impresionat suferința lui și modul lui, vorbea foarte puțin. Noi incercam să îi ridicăm moralul cum puteam, să îi promitem multe, tocmai în ideea în care poate cumva cumva îl liniștim.
Mama lui murise în urmă cu vreo câțiva ani de aceeași boală și acum avea o mama vitregă. Vreau să va spun că în ultima noapte de viață am lăsat-o pe mama lui să stea cu el, am întrebat-o dacă vrea să stea cu el, și a vrut.
A stat o noapte întreagă cu el, iar dimineața m-a rugat să îi mai fac o rugăciune împreună cu el, poate Dumnezeu se îndură de el. În timp ce îi citeam rugăciunea de dezlegare a trecut la cele veșnice. Am ieșit din rezervă și nu știam cum să îi spun mamei că băiatul a plecat.
Un alt caz care m-a impresionat și pe care nu pot să îl uit cazul unei femei, supraponderale, care a venit internată la noi, ci care m-a impresionat prin forță și vitalitatea de care a dat dovadă. Era o femeie imobilizată la pat, o femeie cu o escară foarte mare, nu am văzut în viața mea o astfel de escară, nici până atunci nici de atunci, gândiți-vă la o femeie supraponderală cât de mare putea să fie escară și pe care zilnic de două sau de trei ori pe zi o schimbăm.
Era un efort, câte patru persoane eram, dar cu acea femeie am putut vorbi despre moarte, despre sensul morții cum nu am vorbit cu nimeni niciodată.
Era de o luciditate și de un optimism extraordinar. Îmi aduc aminte că era vară și aveam un examen și trebuia să fiu examinat, tot timpul îmi spunea că îmi ține pumnii și îmi ura succes. A murit exact în ziua examenului meu.
Tot timpul cerea lui Dumnezeu să între în comă, să nu mai fie conștientă de suferința pe care o are. La un moment dat nu a mai putut să își deschidă nici ochii, și avea un film la televizor, îl urmărea seară de seară și am intrat și am văzut că își deschidea pleoapele cu degetele ca să vadă filmul.
Mi-a zis că mai sunt 2-3 episoade și se termină. I-am spus că începe altul. A zis că e un timp pentru toate, și că va merge să vadă un film în altă parte. Și vorbind despre moarte cu un optimism, cu o naturalețe. O perioadă a vietii, o deschidere spre veșnicie.
Nu ieșea nicio umbră de pesimism. Spunea că a trăit frumos că s-a bucurat de viață, a avut de toate, și spunea că acum trebuie să și plecăm de aici. Persoana era și o persoană religioasă și cred că și aici lucrul acesta a ajutat-o. Mă ruga mereu să îi citesc o rugăciune.
Cu două zile înainte de moarte a intrat în comă și a murit în stare comatoasă, exact cum s-a rugat să se întâmple. Eu am învățat optimismul de la această persoană. Încă o chestie care m-a impresionat a fost faptul că la un moment dat mi-a spus așa “Știți când voi pleca?. Când îmi voi vedea fata care va veni din Anglia!” a apucat să o vadă și după două zile a plecat. Câteodată Dumnezeu ține cont și de dorințele noastre.
Atitudinea această optimistă îi ajută foarte mult pe pacienți.
De foarte multe ori pacienții când primesc o boală își pun întrebarea “De ce eu?”
Bogdan: Cred că nu ar trebui să ne punem această întrebare, mai bine ar trebui să cerem putere de la Dumnezeu să ne putem duce crucea cu responsabilitate, având exemplul lui Hristos, care până la urmă Domnul Hristos și-a dus crucea cu demnitate.
Și noi știm că Dumnezeu nu dă mai mult omului decât poate să ducă. Suferința aceasta în viață are un rol, un rol mântuitor în primul rând, dar și un rol pedagocic în viață. Ne învață ceva, dacă știm să învățăm ceva din modul de a purta suferința, ne învață să fim mai buni, îngăduitori, mai toleranți.
Cele mai mari exemple de viață le primim de la cei care sunt mult suferinzi. De aceea de multe ori mă gândesc și în relația mea de preot și cu pacientii, nu știu cine se îmbogățește mai mult. Eu ii îmbogățesc pe ei sau ei pe mine, de la modul lor, de la demnitatea cu care își duc crucea. Simplitatea pe care o vezi.
Cum reușiți să nu duceți acasă toate problemele de la muncă?
Bogdan: Acasă nu discutăm probleme de genul acesta. Încercăm să ne bucurăm de familie, să ne bucurăm de lucrurile frumoase în viață, avem un băiat de 12 ani. Rar discutăm probleme medicale, sau doar anumite lucruri. În rest încercăm să ne bucurăm de viață.
Aveți vreun regret?
Bogdan: Da. Am regrete. Că poate nu reușesc să fac destul, poate nu mă ridic la înălțimea chemării, așa cum ar trebui. Lucrul asta mă responsabilizează cred, și încerc să fac lucrurile cât mai bine, nu știu în ce măsură. Voi vedea dacă am făcut bine.
Până la urmă încerc să fac cât pot și acolo unde nu pot îl rog pe Dumnezeu să mă ajute să împlinesc ceea ce neputința mea nu poate.
Cum vă definiți? Ce sunteți?
Bogdan: E greu de spus. Preot asistent. Nu pot să accentuez o latură sau alta, dacă ar fi să o iau de la capăt exact la fel aș face.
Ca preot aduci foarte multă mângâiere în sufletele oamenilor încercați de suferință, dar și ca asistent aduci foarte multă magaiere.
Toți cei care mi-au cerut ajutorul am încercat pe cât posibil să îi ajut, pentru că și eu am fost ajutat la rândul meu, sunt ajutat la rândul meu și de multe ori de oameni pe care nu i-am văzut decât o singură dată în viață.
Și mi-au întins o mâna de ajutor. Acest lucru mă responsabilizează.
Elevi din 7 unități de învățământ din județul Brașov vor beneficia de ”Masa caldă în școli”
Te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like!
Noutăți RAPID și pe canalul de Telegram: Abonați-vă AICI