Un caz recent, petrecut la Universitatea Transilvania din Brașov, ridică semne de întrebare cu privire la aplicarea corectă a legislației privind mobilitatea studenților și la limitele autonomiei universitare.
Studentul Rareș-Andrei Cojocariu, înscris la Facultatea de Design de Produs și Mediu, a solicitat transferul către Universitatea Tehnică „Gheorghe Asachi” din Iași, din motive medicale justificate. Cererea sa a fost însă condiționată de renunțarea la locul bugetat – o decizie care a forțat familia să suporte costurile școlarizării la noua universitate.
Contextul legal: mobilitatea academică și principiul „subvenția urmează studentul”
Studentul și avocatul său au invocat Ordinul Ministerului Educației nr. 4262/2024, care stabilește metodologia mobilității academice.
Conform articolului 14, atât studenții finanțați de la buget, cât și cei cu taxă pot beneficia de mobilitate definitivă între instituții, fără a fi condiționați de schimbarea formei de finanțare.
Mai mult, articolul 18 precizează clar principiul potrivit căruia „subvențiile urmează studentul”, adică fondurile alocate unui loc bugetat pot fi transferate, dacă acesta se mută legal într-o altă universitate.
În plus, Codul Universitar al Drepturilor și Obligațiilor Studenților garantează dreptul la mobilitate și egalitatea de șanse, interzicând orice formă de discriminare între studenți pe criterii administrative.
Poziția Universității Transilvania: autonomia universitară permite respingerea cererii
În răspunsul oficial transmis prin decanul Facultății de Design de Produs și Mediu, conf. univ. dr. Codruța Jaliu, universitatea susține că mobilitatea academică nu este un drept absolut, ci necesită acordul instituției de proveniență.
Documentul invocă același Ordin 4262/2024, art. 5 și 14, subliniind că acceptul universității de unde se face transferul este o condiție de valabilitate, iar refuzul poate fi motivat de politicile interne privind cifra de școlarizare și managementul locurilor bugetate.
„Studentul, când a dat admitere la o anumită instituție, s-a supus politicilor și regulamentelor acesteia. Mobilitatea nu poate fi impusă instituției de unde pleacă, ci se face doar cu acordul ambelor universități”, se arată în răspunsul semnat de conducerea facultății.
Analiza: autonomie universitară sau blocaj birocratic?
Cazul deschide o discuție mai amplă despre granițele autonomiei universitare.
Legea învățământului superior nr. 199/2023 conferă universităților libertatea de a-și gestiona structura, politica de admitere și finanțarea. Totuși, această autonomie nu poate încălca drepturile fundamentale ale studentului, garantate prin lege și Constituție.
Specialiști în dreptul educației atrag atenția că refuzul unei universități de a permite transferul pe un loc bugetat, în ciuda unui temei medical și a legislației care permite mobilitatea, poate fi interpretat ca abuz de putere administrativă sau discriminare indirectă.
În plus, condiționarea renunțării la locul bugetat are efecte economice grave asupra familiilor, mai ales atunci când motivele transferului țin de sănătate sau forță majoră.
Întrebarea care rămâne: cine apără studentul?
Deși universitățile invocă autonomia pentru a-și proteja resursele financiare, cazul lui Rareș Cojocariu ridică o întrebare de fond:
Până unde merge autonomia universitară și de unde începe abuzul administrativ?
Dacă legea prevede că subvenția urmează studentul, de ce o universitate ar putea decide altfel, prin „proceduri interne”?
Într-un sistem educațional modern, autonomia ar trebui să însemne flexibilitate și protejarea interesului academic al studentului, nu rigiditate birocratică.
Cazul transferului refuzat de la Brașov la Iași nu este doar o dispută între un tânăr și o universitate, ci un simptom al unui sistem educațional blocat între autonomie și responsabilitate publică.
Cât timp universitățile își interpretează regulamentele în propriul interes financiar, iar ministerul nu intervine pentru clarificare, studenții rămân singurii vulnerabili în fața deciziilor administrative.