Newsbv.ro cotinuă șirul poveștilor zguduitore ale celor care au avut parte de tratamentul de Auschwitz al caselor de copii din România. Este un apel la logica, dacă există, a celor care trebuie să înțeleagă că Legea adopțiilor este o șansă la viață pentru mii de copii.
Mama ne-a abandonat din fragedă pruncie, pe mine și pe sora mea. În timp ce sora mea a avut norocul să fie adoptată în USA, eu am fost aruncat ca o minge dintr-o casă de copii într-alta. Abandonat sunt și astăzi, la vârsta de 25 de ani ! Am crescut fără să simt dragostea și căldura unei familii, prin nici nu mai știu câte case de copii. Opt, dacă-mi aduc bine aminte. Sunt negre amintirile copilăriei și adolescenței mele !
Cei care ar fi trebuit să ne ocrotească ne băteau fără milă. Mă urmăresc permanent aceste triste aminitiri. Nu pot să scap de ele. Mi-aduc aminte cum, într-o noapte, mai mulți copii am fost legaţi cu lanţuri până a doua zi şi bătuţi cu coada de mătură de una dintre doamne, fără niciun motiv.
CITEȘTE ȘI:
- Orfan: „Mi-e frică și de umbra mea… Frica de a fi bătut mereu“
- O poză scorojită și un certificat de deces, toată moștenirea mea de la mama
- Abandonat de părinți și de stat: „Dumnezeu este prietenul meu… și atât!“
- Merge la biserică pentru a se încălzi și ca să mănâce câteva firimituri de pâine sfințită
- Am împărțit bucata de pâine pe care o furam cu șobolanii care circulau pe sub pat!
Stăteam într-o cameră mică, împreună cu alţi opt copii şi dormeam câte doi în pat. Iarna ne spălau cu apă rece, fără săpun sau şampon. Intram câte patru în baie şi puneau furtunul cu apă rece pe noi. Îngheţam de frig şi spaimă. Plângeam şi dârdâiam. Primeam palme peste faţă dacă, de frica furtunului ne ascundeam unul după altul !
Plângeam ori de câte ori auzeam colegii de clasă că îmi spun: “Bitongul de la casa de copii!”
Am vrut să fug de mai multe ori, împreună cu alți copii, dar geamurile erau bătute în cuie și ușile închise ca la pușcărie. Mâncarea nu ne ajungea niciodată şi eram mereu înfometaţi. De teamă că rămânem flămânzi, furam felii de pâine de pe masă, ne umpleam buzunarele cu ele şi apoi le ascundeam sub pernă, ca să mâncăm și noaptea.
Când mergeam la şcoală şi vedeam copiii ţinuţi de mână de părinţii lor, mă simţeam al nimănui şi plângeam ori de câte ori auzeam colegii de clasă că îmi spun: “Bitongul de la casa de copii!” Nu m-am simţit niciodată acceptat în colectivul clasei. Colegii râdeau de mine şi mă ameninţau că mă bat la sfârşitul orelor de curs, dacă nu le fac curat în bancă, motiv pentru care eram nevoit să plec în fiecare zi cu o oră mai târziu. Aș fi vrut să spun cuiva durerea mea, dar nu aveam cui…
Mi-a lipsit foarte mult mama şi mă rugam lui Dumnezeu să vină şi la mine cineva, într-o zi, să mă ia de mână și eu să-i spun Mamă. Dar, nimănui nu i-a păsat de mine până la 18 ani. Mulţi copii au fost adoptaţi, între timp, chiar și sora mea, care era în altă casă de copii. Îmi doream zi și noapte să evadez. Casa de copii este ca o pușcărie !…
În luna august 2013 am finalizat studiile. Deși am diplomă de asistent medical, nimeni nu are nevoie de unul ca mine. Viaţa mea ar fi fost cu totul alta dacă eram şi eu adoptat imediat după abandon.
Nu pot să înţeleg de ce Statul Român ţine copiii abandonaţi – prizionieri în casele de copii până la vârsta majoratului, după care, îi alungă ca pe nişte animale. Suntem mulţi, foarte mulţi cei care trăim aceeaşi dramă: singur pe lume…
Tinerilor crescuţi în casele de copii, fără modele, le este frică și de umbra lor. Nu au încredere în nimeni și greu pot să-şi facă un rost în viaţă, să-și întemeieze o familie. Care fată se uită la un băiat provenit dintr-o casă de copii?! Ce pot eu și toți ca mine, să oferim, dacă nouă nu ni s-a oferit nimic niciodată! Anii unei copilării plină de frustrări, ale unei adolescențe strivită de reguli barbare, ale unei vieți lipsită de speranță, m-au marcat pentru totdeauna ! Traumele psihice și fizice, trăite în cele opt case de copii, sunt răni greu de vindecat, un adevărat coșmar…
Și, totuși, când nu mai aveam nici măcar o fărâmă de speranță, Dumnezeu mi-a trimis un semn bun. Am citit pe Facebook despre Campania “Vrem o Românie fără orfani!”. Am contactat-o pe Azota Popescu, președinta Asociației Catharsis Brașov și am rugat-o să-mi publice povestea vieții mele. Mai mult, am rugat-o să mă ia și pe mine la dezbaterea din Senatul României, din 4 aprilie 2013.
Am fost fericit când, pentru prima dată în viață, am vorbit fără teamă în Parlamentul României, despre orfani și orfelinate ! Despre nedreptate și umilință ! Despre adopție și familii adoptive! În ziua aceea, Catharsis a devenit pentru mine speranța unei vieți noi. Și speranța mea a devenit realitate.
Români de pretutindeni, faceți tot ce puteți ca povestea vieții mele să nu se mai repete! Domnilor parlamentari, eliberați orfanii României ! Dărâmați casele de copii! Nu uitați, casa de copii nu este Acasă! Fiecare copil are dreptul să crească într-o familie !
Iulian Bițoiu