Tribunalul Braşov a amânat pentru data de 16 octombrie dosarul în care Luminiţa Andrei (fiica fostului deţinut politic Stelian Chiper Băltăţescu, care a îndurat timp de 13 ani chinurile temniţelor comuniste) a cerut despăgubiri statului român, conform Legii nr. 221/ 2009, pentru prejudiciul suferit ca urmare a condamnării fostului luptător anticommunist şi erou de război.
Deşi a pierdut odată acest proces, Luminiţa Andrei a deschis un nou dosar, cu acelaşi obiect, la Tribunalul Braşov, în luna mai a acestui an. Femeia a solicitat din nou daune record şi un nou termen de judecată a avut loc astăzi. Numai că instanţa nu a putut să ia o decizie şi asta pentru că, statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a invocat excepţia autorităţii de lucru judecat. Cu alte cuvine, în opinia statului român a mai existat un proces cu acelaşi obiect, cu aceleaşi părţi implicate. Tribunalul Braşov urmează să se pronunţe cu privire la admiterea sau respingerea excepţiei invocate în data de 16 octombrie.
Vă reamintim că Luminiţa Andrei a cerut statului român daune de peste 13 miliarde de euro. „Am cerut daune în valoare de 13.600.093.023 de euro. Această sumă am calculat-o astfel: am înmulţit raţia de 3 lei, a unui deţinut, cu numărul membrilor de partid ai PCR, din perioada ’45-’89, cu numărul zilelor de detenţie – 13 ani, 4 luni şi 25 de zile şi am raportat-o la valoarea euro de la momentul deschiderii acţiunii în instanţă“, a explicat Luminţa Andrei, pentru newsbv.ro, cum a calculat valoare daunelor.
În mai 1942, Stelian Chiper Băltăţescu se înscrie voluntar in regimentul 9 Infanterie, iar în 15 august ajunge pe frontul rusesc. Participă la luptele de la Cotul Donului, unde este rănit, iar în noiembrie 1942 cade prizonier împreună cu alţi 5.000 de ofiţeri şi soldaţi români, ajungând în lagărul de la Oranki, dar şi la Susdal şi Gronki. A refuzat oferta rusească de a face parte din una din cele două divizii, „Tudor Vladimirescu“ sau „Horia, Cloşca şi Crişan“, adică să aduca în ţară comunismul pe tancurile bolşevice şi astfel să se întoarcă la familie.
În lagarul Gronki, de doua ori a avut conflicte directe cu Ana Pauker, şefă a facţiunii comuniste moscovite, devenită mai apoi ministru de externe. Atitudinea lui a micşorat numărul celor care s-au înscris în divizii, fapt care l-a costat 208 zile de carceră, fiind înfometat, bătut, izolat, păzit de soldaţi cu mitraliere şi câini lup dresaţi sa ucidă.
Vânat de securişti
După plecarea diviziilor către România, în 1946 au mai rămas în lagăr 860 de ofiţeri români care, pentru a fi eliberaţi au recurs de nenumărate ori la greva foamei, peste 70 de zile în total, cea mai lungă perioadă fiind de 14 zile, în urma căreia au fost repatriaţi la 12 mai 1948.
Urmărit de Securitate, din 14 octombrie 1948, pleacă fugar în apropiere de Râmnic, unde–şi sapă o grotă sub o cocină de porci. Acolo stă până la ziua sa de naştere, 24 martie 1949, când este prins de oamenii Securităţii, care intâi au încercat să-l împuşte. A fost scos din ascunzătoare, bătut bestial cu patul puştilor şi cu picioarele, legat de mâini cu sârmă ghimpată şi târât şase kilometri în spatele unei căruţe.
A fost dus într-o cameră întunecoasă a sediului Securităţii din Rm. Sărat. Voiau să-şi recunoască vina de a fi legionar, cu toate că nu era. Este transportat în lanţuri şi cătuşe pe la mai toate penitenciarele României, respectiv Râmnicul Sărat, Galaţi, de-a lungul Canalului Dunăre-Marea Neagră, minele de plumb de la Cavnic, Jilava, Gherla, Lugoj, Aiud, peste tot primind acelaşi tratament barbar, înfometat, ţinut în frig şi umezeală, în celule cu pereţii mucegăiţi, lângă hârdăul cu excrementele deţinuţilor, care nu era niciodată golit la timp, în spatele uşilor grele bine ferecate, unde nu pătrundea lumina soarelui, supus la muncă forţată peste puteri.
„Toate aceste suferinţe le-a suportat deaoarece susţinea că sistemul comunist nu va însemna decât îngrădirea libertăţilor, distrugerea valorilor poporului român, dezbinarea sa, îndepărtarea de credinţa strămoşilor, falsificarea istoriei, sărăcirea şi slăbirea României“, spune fiica acestuia, Luminţa Andrei.
Memoriile i-au rămas în manuscrise
După pensionare, Stelian Chiper Băltăţescu a scris continuu, până când, anul trecut, Dumnezeu l-a chemat la El. În închisoare, ungea fundul gamelei cu o peliculă de săpun, apoi cu un băţ de chibrit scrijelea versuri, pe care apoi le memora, operaţiune pe care o repeta de mii de ori.
Astfel s-au născut lucrările „Asasinări de conştiinţe”, „Divina iscusinţă sau Poemul regilor”, „Flori şi spini”, „Emancipare sau declin”, „Destăinuirile unui pribeag”, „Arc peste timp – umbrele tiraniei – istoria captivităţii ofiţerilor români în URSS“, „Testament“, toate însumând mai bine de 30.000 de pagini, rămase în faza de manuscris.
