Viața bate teatrul. Povestea Aurorei Crăciun, trimisă de maestrul Sică Alexandrescu să-și dea demisia de la spital ca să facă actorie

Viața bate teatrul. Povestea Aurorei Crăciun, trimisă de maestrul Sică Alexandrescu să-și dea demisia de la spital ca să facă actorie

Sunt oameni care trăiesc cu pasiune și bucurie fiecare clipă din viața lor. Veselia îi însoțește și îi sprijină în momentele cele mai grele. Cu spiritul mereu tânăr și cu idei noi, astel de oameni ne bucură orele pe care le petrecem alături de ei și creează amintiri de neuitat. Într-o zi toridă de vară am pășit într-o grădină bine îngrijită, cu spațiu generos pentru prieteni, și am stat de vorbă cu dna Aurora Crăciun, sau Luli, cum mă roagă mereu să îi spun.

Pe dna. Luli am întâlnit-o pentru prima oară în urmă cu 6 ani, la un târg de artizani, m-au atras goblenurile micuțe și gingaș lucrate, artă în miniatură. Ridicând privirea, am întâlnit un zâmbet larg și ochi albaștri plini de viață. Nu vedeam vârsta, vedeam doar pasiunea pentru ceea ce făcea.

Cu drag de lucru, de artă, de oameni, de teatru, de viață în general, dna Luli este un izvor permanent de veselie și de optimism. Niciun obstacol nu îi stă în cale, nici acum la cei 84 de ani împliniți de curând. 

Este activă în mediile online, cu cont de facebook, postează constant ceea ce lucrează sau amintiri din viața extraordinară pe care a avut-o până acum. Este mereu alături de proiectele meșteșugărești ale comunitătii brașovene, participă la concursuri de creație sau sprijină tinerii artiști.

Viață îi este ca o piesă de teatru, teatru pe care l-a iubit și unde și-a petrecut cea mai mare parte din viață.

M-a primit cu dragă inimă în casa ei. Nu ne văzusem de mai bine de un an, și aveam de depănat amintiri. Unele povești îmi erau necunoscute, aveam să le aflu și vi le împărtășesc cu drag acum.

Mi-a spus că timpul nu se pierde.

Luli Crăciun: Eu sunt Luli Crăciun. Mă știți care mă știți. Ce să vă spun? Sunt un om vesel, am păstrat chiar la vârsta asta veselia, de curând am împlinit 84 de ani, mulțumesc, mi-a spus careva la mulți ani? (râde) Vă aud pe toți când îmi spuneți, vă mulțumesc. Nu doresc decât ca tot ce e în jurul meu să fie vesel, să uite toată lumea de tot ce e greu și rău, să fie un moment de bucurie, de veselie, că asta e viața. 

Cum ți-ai păstrat această veselie? Copilăria ta a avut câteva momente dificile.

Luli Crăciun: A fost nefericirea din1952, când am fost cu domiciliu forțat, nu aveam nici 15 ani, și am fost dusă la muncă forțată, astea erau vremurile, aveam de încărcat și descărcat vagoane de marfă, acolo mi-am și betegit șoldul de acum umblu greu. Dar parcă peste tot s-a așternut o pâclă, nu îmi mai aduc aminte bine, când tot restul a fost o veselie, un cânt, cum să mai țin minte lucrurile rele petrecute? Mai ales că am lucrat la teatru.

Când  ai ajuns să lucrezi la teatru?

Luli Crăciun: În anul 1954 a fost prima mea apariție la teatru, ca figurant, faceți și voi un calcul, dacă sunt născută în 1936, că nu am timp acum, nu am calculatorul la mine (râde), a fost pe 1 iunie, de Ziua Copilului. Era normal, eram o copila și eu, și am mers la teatru, făceam figurație, și era un director la teatru, am uitat cum îl chema, mi-a spus „Tu fată, ia hai tu să faci tu o meserie și după aia vii la teatru, ești prea tânără mamă.”  Neleanu îl chema, directorul teatrului, era prieten bun cu doctorul Melnic, cine nu își amintește de doctorul Melnic? Era director la școala tehnică sanitară, am ajuns să fac școala sanitară să am o meserie.  Am fost 7 ani și jumătate la reanimare asistentă la ortopedie, până într-o zi când a venit un regizor tehnic de la teatru și spune „Nu vrei să vii să faci figurație cum făceai înainte?“. M-am dus acolo, o figurație, două și la un moment dat un regizor, îl și spun că și trăiește, fostul soț al Stelei Popescu, m-a băgat într-o piesă – „Spectatoarea revoltată”.

Alte articole:   Au început lucrările de construire a unui nou corp la Spitalul Municipal Săcele

Mă întreabă dacă am curajul să vorbesc din sală ca și când aș fi pe scenă, și dacă mă pot certa cu cineva. Dar de ce nu? E doar teatru. Eu pur și simplu țipam din sală sus pe scenă, până la un moment dat publicul mă ruga să stau jos, nu și-au dat seama că face parte din spectacol. A fost tare hazliu.

„Trebuie să ai o oarecare istețime ca să faci pe prostul”

Aveam texte de la mine putere să fac ce vreau cu cei cu care mă certam în sală. Ne-am dus și la București la Sala Palatului cu aceeași piesă și același scandal, numai că la fiecare ușă era un paznic și un domn s-a dus la pază și i-au rugat să mă scoată afară din sala.  Nu și-au dat seama că sunt parte din piesă, eram nebună rău, până le-am explicat că eu fac parte din piesă și eu trebuie să fac scandal.

„Maestrul Sică Alexandrescu m-a trimis să îmi dau demisia de la spital și să vin în teatru”

În ce an era?

Luli Crăciun: Cred că prin 67-68. Exact atunci la un spectacol a venit maestrul Sică Alexandrescu, meșterul Sică l-a întrebat pe regizor,  „Cine e asta?” zice „Lucreză la spital la militar la ortopedie”. M-a chemat a doua zi la ora 10 la el.  Zice: „Ia ascultă domnișoară, dumneata de ce nu ai făcut teatru?” Replic: „Nu am făcut maestre, am dat în ‘56-‘57 la teatru și mi-a aruncat pe jos dosarul că aveam istorie”. M-a întrebat dacă nu vreau să vin la ei, adică la teatru, și i-am răspuns că din 1954 îmi doresc asta, tot fac figurație la teatru, poate mă ia cineva și pe mine. Mi-a zis să ies afară, să mă duc să îmi dau demisia și să mă întorc că mă așteaptă la teatru. Asta am făcut.

Din 1968 am lucrat la teatru până în 1990 când am ieșit la pensie. Când a venit revoluția nu știam cum să plec în lume pentru că nu fusesem nicăieri. Să văd lumea, și am văzut-o.

Lumea nu se vedea și prin teatru?

Luli Crăciun: Orice vezi prin teatru, dar să te plimbi, să vezi Roma, Veneția. Cum se vede marea de oameni de sus  de pe scenă? E nemaipomenit.

Dar să îți spun în ce roluri mă băga. Tot ce era toantă, servitoare, toanta de pe lume, că eu știu să o fac. Meșterul  Sică m-a făcut sufleor, am și scrisoarea făcută de meșterul Sică, pentru că nu aveam facultate, și să fiu și eu considerată actor. Eram și eu în ultima categorie, dar eram actor.

Alte articole:   Cele mai multe prostituate înregistrate legal în Germania sunt românce

La plecarea meșterului Sică am rămas sufleor.

Ce înseamnă meseria de sufleor?

Luli Crăciun: Este atât de frumoasă. Ești parte din viața teatrului. Mă duceam de la prima repetiție a actorilor, stăteam deoparte și îmi intra piesă pe o ureche și rămânea în minte. Ajuți actorii, ochi în ochi cu ei, simți actorul când își rărește ritmul, simți o pauză, simți ceva, și atunci ești pe fază, la mișcare, la tot ce face parte din scenă. Atunci erai bun, la repetiții, la cele generale, practic trebuia să cunosc tot textul, toată piesa. 

„Așa am făcut eu teatru toată viața”

Dar, apropos de sufleor, atunci eram 18 pe țară, acum sunt foarte multe teatre, trebuie să știi cum să sufli, că nu poți să sufli un cuvânt pe vocale, că îl aude sau nu îl aude, trebuie în schimb să ai o consoană care sună altfel și imediat face legătură, să fii tu liniștit să te uiți în ochii lui că nu s-a întâmplat nimic, ca să treacă ușor peste un blocaj, ca să nu mai spun că dacă se îmbolnăvea unul dintre actori eu țineam locul. 

Este o nebunie viața de teatru, deplasările, făceai multe deplasări si pe la țară, cum să nu te amuzi când pe scenă joci o piesă țărănească, ai o lampă de gaz pe scenă și te trezești cu un personaj străin pe scenă, un om din sală a venit să își aprindă țigara de la lampă. Nu exista în scenariu așa ceva.

O altă întâmplare, era o piesă în care erau două-trei generații, și participau și niște cățeluși, odată cu generațiile se schimbau și cățeii, dar la ultimul cățel, fiind în turneu, nu am mai avut cățel și am luat unul din împrejurimi de acolo, cățelul blând, cuminte, stătea pe scenă în spatele unei fețe de masă albe. Ei, dar cățelul se plictisea pe scenă, și la un moment dat a ridicat coada și, deh, și-a făcut nevoile pe scenă. Sala a început să râdă, actorii nu știau ce se întâmplă și nu înțelegeau de ce e amuzată lumea când piesa era despre o înmormântare, iar toată sala râdea în hohote. Cățelul era după fața de masă.

Când ai ieșit din teatru, nu ți-a fost dor de teatru?

Luli Crăciun: Cum să nu îmi fie dor, dar am dorit să văd lumea. Spirit liber!

De unde vine numele Luli?

Luli Crăciun: De mică, e o poveste frumoasă. Străbunica mea, și două surori ale bunicii din partea mamei, una a fost stareța mănăstirii de pe lângă Ploiești, celelalte două erau călugărițe, Tudorița și Sofița, numele lor adevărate nu le mai știu. Ei, de atunci de la ele îmi vine numele de Luli. Am și poză cu ele.

Dorești să împărtășești cu noi povestea celor 4 copii cărora le ești mama?

Luli Crăciun: Eu sunt mama numărul doi pentru 4 copii. Acum 43 de ani a venit la teatru o cabiniera, un om deosebit , un om cu bun simt, un om extraordinar, tot de la teatru a ieșit la pensie, avea 4 copii și am plecat în Moldova, prin Bacău și Iași în turneu, a venit și această cabiniera, care era o sfioasă și un bun simt cum rar vezi, acel bun simt al omului simplu, și am luat-o să stea cu mine la masă.

Am fost impresionată până la lacrimi când am întrebat-o ce vrea să mănânce și a zis că vrea ce vreau și eu, am luat o ciorbă de văcuță, și am văzut-o că stă să plângă și împingea carnea de vită prin farfurie și am întrebat-o dacă s-a întâmplat ceva. Mi-a răspuns că nu poate să mănânce carnea când ea nu știe ce mănâncă copiii ei acasă. În clipa aia m-a terminat.

Am fost la ea acasă într-o zi, iar cea mai mică dintre toți, de doar un an și jumătate, avea un zâmbet larg de la o ureche la alta. Am chemat-o la mine, m-a luat în brațe și de atunci toți copiii au devenit și ai mei, de atunci ei sunt și copiii mei, toată viață au fost și ai mei. Fiecare și-a găsit perechea, am și nepoți acum.  Sunt atât de mândră de ei, așa mă țin de parcă aș fi un bibelou, poate dacă îi făceam eu nu ieșeau atât de bine.

Alte articole:   Târgul volant de producători, astăzi, în Piața Unirii

„Bogăția e ceea ce dai, nu ceea ce ai, asta contează în viață”

Cum a pornit pasiunea ta pentru goblen?

Luli Crăciun: Cu foarte mulți ani în urmă, când era Cooperativa Munca Manuală, dar nu puteam să mă duc eu să lucrez acolo și am înscris-o pe mama că era pensionară și avea voie, mi-au dat de acolo să lucrez pe o cutiuță ca de bijuterie niște albăstrele, la ziua când trebuia să predau lucrul duceam și ațele care rămâneau. Eram singura care ducea înapoi și ațele. Așa era corect. Am cusut ii, cojoace, dar goblenurile erau cele dragi mie.

Asta era prin anii ‘68-‘70

În pauză la teatru eu lucram la goblen, mergeam le geam și lucram. Am avut expoziții multe. M-am înscris la Asociația Artiștilor Plastici, eram singura cu goblen în această asociație.

Care a fost prima expoziție cu golbenurile? Nu mai tin bine minte, era la fosta farmacie de pe strada Bălcescu, în colț la transformator. Acolo am avut multe expoziții. Am avut și pe strada Republicii autorizație pentru goblen, am cerut autorizație și am primit autorizația nr. 21 în anul 1990.

Prin anii ’80, la o expoziție de la artiștii plastici, am fost solicitată să trimit la București lucrări, nu știam pentru ce. Am trimis și am primit mențiune, în ‘86 am trimis tot la ei o lucrare și am luat premiul 1 pe țară la artiștii amatori. Eram mândră de munca mea.

Am avut multe expoziții, în țară și în străinătate, în Anglia, Germania, Polonia, am lucrări în expoziții private prin toată lumea, am cusut cu mult peste 1000 de goblenuri de toate mărimile, de la câțiva centimetri la metri. Și acum am în lucru un golben destul de mare.

Ai vreun regret în viață?

Luli Crăciun: Puține regrete, atât de multe succese și mi-am făcut viața atât de frumoasă încât regrete nu am, singurul regret este acela că nu am avut și eu copilul meu la care să îi dau eu viață.

De ce iubim Brasovul?

Luli Crăciun: Eu aici m-am născut, am trăit, și aici încă mai trăiesc.

Mulțumesc că ne-ai primit în sufletul tău, în viața ta!

Luli Crăciun: Și eu mulțumesc!

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like!

Distribuie dacă îți place!

Anunţuri mică publicitate