Valiza cu amintiri a Mariei Butum din satul Veneția de Sus

Valiza cu amintiri a Mariei Butum din satul Veneția de Sus

Maria Butum vine din satul cu comori, așa cum este cunoscută localitatea Veneția de Sus. Cu mare drag de tradiții și de locurile natale, Maria a revenit în țară, după 16 ani petrecuți departe de România.

A avut un vis, acela de a îndeplini dorința mamei ei,  de a înființa un muzeu în sat.

Am inalnit-o în șezători și mereu îmi crea acel sentiment de stabilitate și de recunoștință față de lumea satului. Un om puternic, un om pentru care nu există obstacol de netrecut și nici vis de neindeplinit. 

Cuvintele îi sunt frumoase. Simți în ele strecurat acel dor de țară, dor pe care îl au cei care au trăit mulți ani departe de România.

Spune Maria atât de frumos: “Când toate drumurile duc acasă în satul cu comori, acasă în Veneția de Sus! Când oamenii iubesc tradiția și cultura nu există stăvilar, nici graniță peste hotar și nici distanță! Există doar dragoste și pasiune, sunt oameni care își cunosc rădăcinile și se întorc cu drag în satul copilăriei de odinioară, se întorc în vatra satului unde au crescut odată!

Într-o conversație, așteptând să pornim șezătoarea, îmi spune simplu: “Nu are cum să nu îți placă viața la țară!

Vă invit într-un basm, în care personajul principal este Maria Butum din satul cu comori

Maria, ce te definește pe tine? Cine este Maria Butum din Veneția de Sus?

Maria Butum: Eu sunt Maria Butum, din satul Veneția de Sus, din satul cu comori, așa cum mai este denumită Veneția de Sus. Este vorba despre o legendă a satului cu comori, ca să explicăm și acest detaliu, de ce se cheamă Veneția de Sus satul cu comori. Este o legendă, dar eu am ajuns la concluzia, că acele comori nu au fost ale noastre. Vorbim altă dată în detaliu.

Comorile adevărate suntem noi, oamenii din sat. Suntem noi oamenii care am rămas, care am păstrat tradițiile și obiceiurile satului nostru. Eu cred că astea sunt cele mai mare comori, și chiar nu s-a greșit când i s-a spus satul cu comori.

Ai ales să te întorci acasă, după o lungă perioada de timp petrecută departe de țară, ai revenit în Veneția de Sus, ai ales să readuci în atenția locuitorilor tradiții vechi. Ce te-a determinat să iei această decizie?

Maria Butum: Da, eu am fost plecată, așa ca toți tinerii, care la începutul anilor 2000 atunci, când era în vogă plecatul departe de casă, am zis hai să plec și eu. Nu m-am gândit că timpul o să fie atât de mult în care o să stau departe de sat, de casă și de cei dragi în primul rând. Au trecut 16 ani, nu mă gândeam să treacă atâția ani, foarte mulți. Toată această plecare a mea, și eu cred că foarte mulți români, au înțeles și au văzut că noi dacă ne-am dus acolo ne-am dus pentru un trai mai bun. Între timp ne-am dat seama că noi suntem mai bogați decât banii pe care îi câștigăm acolo.

Cred că asta m-a determinat să mă întorc acasă. Am simțit în sufletul meu că sunt mai bogată cu ceea ce am acasă decât cu ceea ce am găsit acolo. Ce am găsit în străînătate nu era al nostru. Era doar pentru o perioadă, și aceste perioade sunt trecătoare. Ceea ce avem noi, nu pentru o veșnicie, dar pentru o viață de om, le avem aici, aici în România în satul nostru drag, în satul nostru românesc, sate foarte bogate în cultură și în tradiție.

Acum vreau să spun o povestioară foarte frumoasă, poveste pe care prea puțin am avut ocazia să o spun. Nu știu dacă s-a făcut înțeleasă, dar acum, cu tine dragă Gabriela, vreau să o spun.

Povestioara mea este intitulată Valiza, eu așa o chem. Că orice om când pleacă la drum își pregătește o valiză, cu câteva lucrușoare personale, hăinuțe, o pereche de pantofi, o pereche de sosetute. Că fiecăruia îi trebuie un schimb de haine, cât să poți să trăiești până prinzi undeva un loc de muncă, o casă, o familie. Să îți faci un rând și un rost cum suntem noi învățați. 

Alte articole:   Protest în Piața Victoriei faţă de modul în care se judecă dosarul accidentului de la 2 Mai: ”Justiţia nu este de partea noastră, ci pledează pentru apărarea vinovatului”

Dar pe lângă valiza aia, eu am pregătit încă o valiză, o valiză pe care am pregătit-o în suflet. Acolo am pus fotografii foarte multe cu familia mea, părinții mei, frații mei, bunicii.

Am pus în valiza sufletului copilăria mea, ulițele satului unde am copilărit, am pus vecinii, obiceiurile, tradițiile noastre românești. Tot ceea ce eu am văzut de copil până în momentul plecării. Tot ce înseamnă tradiția și cultura locului pentru noi oamenii. Atât de multe lucruri am pus acolo că parcă era sufletul așa de încărcat când am plecat cu ele la drum.

În același timp îmi era bine, știam pentru ce le pun, mă gândeam într-un fel sau altul ce o să mă aștepte acolo. Chiar am avut nevoie, în unele momente, de toate aceste lucruri puse în valiza sufletului. Sunt momente în care acolo, poate pentru câteva clipe te găsești singur, ce faci? Cauți în suflet. Nu ai unde să te duci să ceri ajutor. Te întorci în sufletul tău și dai de cele mai frumoase lucruri. Și ce găsești acolo? Găsești această valiză cu care ai pornit la drum. Valiza pe care ai închis-o atât de bine și în care ai păstrat toate lucrurile astea.

De fiecare dată și la fiecare moment poate am și plâns, am și râs. Am fost în momente de bucurie. În momentele acelea am scos din suflet povești și amintiri. În momente dificile din viață mi-am adus aminte de învățăturile părinților, de ale bunicilor, și aceste povețe mi-au fost de ajutor acolo departe de casă.

Valiza asta a fost de mare ajutor.

Nu e român să plece de acasă și să nu își pună aceste lucruri în suflet, am avut așa drag să le spun la fiecare: “Aveți grijă de valiza asta și nu o vindeți pe bani, și nici prin vreo gară rătăcită să nu o uitați, aduceți-o cu voi acasă că e păcat să o lăsăm acolo prin străini”.

În anul 2016 ai înființat un muzeu în Veneția de Sus. Care au fost obiectele cu care ai pornit muzeul?

Maria Butum: Ajunsă acasă, parcă nu puteam să îmi mai stăpânesc dorul de casă, parcă acei 16 ani au fost o eternitate, au fost și mulți, dar pentru un om care trăiește cu sufletul tot timpul acasă, îți dai seama ce înseamnă să trăiești departe de casă.

Am înființat acest muzeu în memoria mamei mele. Toate piesele, toată componența muzeului este o colecție personală de familie. Nu am lucruri împrumutate, doar foarte puține obiecte, pot să le număr pe degetele de la o mână. Au fost câteva persoane darnice care s-au gândit să doneze câte ceva. Mi-au dat câteva lucrușoare, și chiar le păstrez cu drag, ei știu că acolo le este locul și că eu am grijă de ele și le păstrez cu drag.

În rest, toată colecția este din familie. Mobilierul, lucrurile, țesăturile sunt de aici din casa mea natală, din casa unde m-am născut. Eu sunt a patra generație care m-am născut în casa asta, și chiar am câteva obiecte în muzeu care sunt de pe timpul străbunicii mele, sunt atât de mândră că acele obiecte se află acolo.

Cu aceste obiecte eu m-am născut și am trăit în această casă. În special cu războiul de țesut, care era nelipsit iarnă de iarnă din casa noastră. Mama a fost una dintre femeile dibace din sat. Mama țesea foarte mult. Toată componența din fire a muzeului sunt lucruri făcute de bunica și mama, și la care, eu și sora mea, fiind micuțe am participat și noi la câte ceva, eram prea micuțe ca să intelegem tot mersul. Doar că eu așa micuță cum am fost, după ce mama nu a mai fost, am țesut. 

Alte articole:   Prima pădure urbană la Victoria. Amplă acţiune de împădurire, astăzi

Unde se află acum acest muzeu in Veneția de Sus?

Maria Butum: Muzeul l-am înființat cu sprijinul fostului primar din sat, într-o clădire, fosta primărie a satului. La acea vreme era o clădire abandonată. Și am rugat, dacă mă poate lăsa, să îmi expun și să facem o expoziție tradițională, practic să înființăm un muzeu local. De la ideea asta am plecat. Eu venisem cu ideile puse la punct după acei 16 ani de străînătate.

Am zis că vreau să readuc anumite obiceiuri tradiționale ale locului. Așa cum era mai demult. Trebuie să avem o casă, casa țăranului, unde oamenii vin și acolo trăim lumea satului. Pentru că știi cum este, acum casele s-au schimbat, s-au modernizat, nu mai sunt cum erau odată. Rar mai găsești in casele din sat o cuvertură, o pânzătură pe masă sau o icoană pe părete. 

Muzeul se află și acum în aceeași locație, este funcțional.  Momentan nu facem evenimente acolo. Mentorul meu s-a stins din viață acum un an. Mi-am promis mie și lui să țîn acest doliu. Întotdeauna ce i-am promis lui și mie am îndeplinit. I-am promis că mă întorc acasă și m-am întors. Chiar și dincolo de moarte trebuie să le promitem că suntem în continuare copiii lor și trebuie să le dovedim asta prin ceea ce facem, nu doar prin vorbe. Pentru viitor eu aș vrea să mut acest muzeu acasă, este o dorința a mea. Este poate, așa simt, o dorință a părinților mei și a bunicilor mei, ca toate acele lucruri să se întoarcă în casa in care au fost făcute. Când va fi cum va fi încă nu știu, sunt multe detalii, încă nu mă pot exprima. 

În tot acest efort al tău de a păstra aceste tradițîi vechi ai avut sprijin? Oameni care te-au ajutat?

Maria Butum: Nu pot să spun că nu am avut sprijin, că nu e corect, e păcat să negi anumite lucruri. În primul rând am avut foarte mare sprijin emoțional din partea tatălui meu. El m-a susținut. Nu îi venea să creadă că ceea ce eu povesteam seara cu el, amintiri de ale noastre, eu le păstram. Îl întrebam: “Tată, dar cum erau nunțile alea de altă dată, cum erau întâlnirile voastre, când erați voi feciori, cum era de Paști, de Rusalii” Și tata fiind cel mai bun profesor al meu îmi povestea. Ei au fost cei mai buni mentori și cei mai buni profesori ai mei, părinții și sigur și bunicii. Tata începea să îmi spună cum a fost, ce a fost, ce se făcea.

Dar eu am trăit acele vremuri, le-am prins, când eram față la casă, am participat la obiceiurile care erau. Îmi aduc aminte cum împreună cu mama ii pregăteam pe frații mei mai mari pentru evenimente, le coseam căciulile, și ce mândră eram. Mi se părea că frații mei erau cei mai frumoși din sat, cei mai frumoși băieți din ceată. Mama era cea mai pricepută la inalbit iile, cămășile, le cosea, le călca, să fie impecabili. Întradevar ne-am născut într-o familie tradițională. Unde oamenii au iubit tradiția și cultura.

Ai readus în atenția noastră obiceiuri vechi, cum a fost cu reconstituirea obiceiului de a spăla rufele la râu?

Maria Butum: Am reconstituit acest obicei, dar în vremurile noastre, alea in care am trăit, nu era un obicei, era chiar viața reală. Era lucrul ăla care se făcea săptămânal, că dacă lăsai să treacă încă o săptămâna și încă una, când veneai la râu, stăteai trei zile până terminai tot de spălat. Cam joia sau sâmbăta se spălau rufele la râu. Femeile la țară erau foarte bine organizate, știau foarte bine cum să lucre, cum să își organizeze treaba în casă, în gospodărie.

Alte articole:   Elevii și studenții pot depune cereri pentru a primi 200 de euro pentru achiziționarea de calculatoare

Femeile erau pilonul de rezistență în casă. Ele spălau, ele făceau pâine, ele spoiau.

E o vorba: am făcut pită, am spălat rufe, acum mai trebuie numai să spoiesc că altfel le făceam pe toate. Femeile mai de mult sâmbăta se trezeau foarte de dimineață, și în primul rând făceau pâinea. Familiile erau numeroase, erau mulți în casă. Predomina partea masculină, erau câte trei sau patru feciori în casă, plus bărbatul, bunicul. Fete erau câte două, trei maxim, iar femeile trebuiau să facă față la toate treburile astea. 

În muzeu păstrez lucrurile astea de folosință pe atunci în gospodărie. Lepedeaua, pânzături, cămășile de bărbați, iile. Ele necesită un ritual anume de spălare, de uscare, de albire. Femeile albeau pânzele vara, la soare. Valurile de pânză țesute, care erau pregătite pentru cămăși, prosoape, pentru pânzături, ștergare de bucătărie, cearceafurile care se făceau tot din pânză de casă. Toate necesitau un ritual de spălare. Se făcea leșie de seara, peste cenușa de la lemne, se pune apă fiartă și se amestecă bine și o lași să se limpezească. Cu o vadră mai micuță se lua din ciubăr apă limpezită și se băga peste rufe, așa se inalbeau. Bătutul la rău era modul de clătire, ajută foarte mult la inalbit. Cânepa se inalbeste foarte bine când o bați cu maiul. Apa de munte e bună, soarele. Este un întreg proces pe care oamenii din ziua de azi nu îl mai știu.

Multe obiceiuri s-au pierdut

Maria Butum: Noi dacă ne-am născut, crescut și trăit la țară, cu mamele și bunicile noastre, pentru noi toate lucrurile astea nu sunt străine, e ceva normal să știm aceste obiceiuri. Stau și mă uit în jur și văd cât de mult s-a schimbat lumea asta, cum era mai demult, eu îmi aduc aminte de rânduiala satului.

Că dacă era joi mergeam la sapă, iar acum mă uit pe câmp și mă apucă tristețea, că mai de mult era câmpul plin de lume, acum e gol. E frumos și așa, mă bucur când văd holdele de grâu, când văd cucuruzul.

E un semn că Dumnezeu totuși ne mai răbda și ne mai iubește. Parcă totuși când vezi tu omul acolo pe câmp, când vezi țăranul, e altceva. Omul nu a murit din muncă. 

Ce planuri de viitor ai Maria?

Maria Butum: Cortina nu o să o închid, scena îmi aparține, rolurile le știu foarte bine, și ar fi păcat. În spatele unei cortine închise este o scenă goală și fără actori. Voi rămâne în picioare. Nu pot să mă pronunț ce voi face. La mine lucrurile și ideile sunt atât de spontane și îmi vin așa de la un minut la altul. Am avut și am în suflet foarte multe lucruri de făcut, acum am acest moment tăcut, moment pe care îl respect.

Dacă Dumnezeu ne ajută, sănătoși să fim, că le facem pe toate!

Sursa foto: Radu Catalin, Adopta un Taran, Centrul Cultural Reduta

https://newsbv.ro/2016/11/09/venetia-de-sus-are-un-muzeu-cochet-al-satului/

Te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like!

Noutăți RAPID și pe canalul de Telegram: Abonați-vă AICI

Distribuie dacă îți place!