Cine nu îl cunoaște pe colecționarul Florin Filipescu? Un om cât un Univers cum îmi place să îl numesc. Într-o frumoasă zi de vară, am ajuns pe strada Egalității în Schei, acolo de unde mai poți vedea căpriori pe Coasta Prundului.
O zi senină. Nu eram sigură de numărul la care era necesar să ajung. Știam de o poartă mare roșie. Un chip blând se ivește de la un geam spunându-mi că imediat închide câinele și îmi deschide poarta. Timid, te lasă să pătrunzi în universul lui pas cu pas, nu dintr-o dată. Se dezvăluie greu, dar am bucuria să fiu primită cu cea mai mare deschidere. Sunt mulți ani de când ne știm
Îmi amintesc cum l-am descoperit, sau dânsul m-a descoperit pe mine? Nu sunt sigură. Rețelele de socializare erau la început și căutam oameni care să mă inspire cu poveștile lor. Numărul anilor nici nu mai contează. Așa am ajuns să îl cunosc și să ne întâlnim în majoritatea evenimentelor Muzeului de Etnografie din Brașov. Am avut bucuria să îmi fie alături în aproape toate evenimentele mele.
Mustățile albe ca ale unui pictor mă duceau mereu într-o lume a cavalerilor pe cai albi.
Născut în Șcheii Brașovului, colecționar de mic, sau păstrător cum îi place să se denumească; strângea tot ce aruncau ceilalți. Aici observ un tipar, artiștii găsesc aur curat acolo unde un om obișnuit vede doar gunoi.
După moartea mamei sale, revine în casa părintească, acolo unde trei generații au locuit. Bunicul său. Nicolae Bădițoiu, născut în anul 1891, s-a căsătorit în 1920 cu Elena Orghidan. Frații Elenei, au fost dintre primii negustori ai Brașovului cu prăvălie în Piața Sfatului.
Casa în care locuiește acum dl Florin Filipescu a aparținut etnografului George Pitiș. Despre familia Orghidan s-a scris mult. Frații Orghidan au sprijinit financiar acțiunile Junilor, au contribuit la fabricarea a trei dintre cele patru clopote ale bisericii Sfântul Nicolae din Prund.
Însă primul Război Mondial, a văduvit biserica de aceste clopote. Frații Orghidan aveau și obiceiul de a sprijini financiar elevii nevoiași ai liceului Andrei Șaguna, cu haine și burse. Este o poveste, adevărată, se spune că un singur elev rămăsese fără acea tunică de elev, iar unul dintre frații Orghidan s-a dezbrăcat de haina de negustor înstărit și i-a oferit-o.
Casa mică și primitoare ascunde și povestea podișorului, acolo unde Florin, adolescent fiind, ascundea cărți și alte obiecte casnice pe care ceilalți le aruncau. Știa că bunicul lui, Nicolae Bădițoiu, nu se putea urca acolo să îi descopere comoara.
Muzeul din Pod mai ascunde o comoară, cufărul cu burduf al bunicii Elena. Cu acest cufăr ea transporta în timpul foametei mâncare tocmai din Arad. Adevărate comori.
În camera dinainte, adică acea camera ținută ca o oglindă în mai toate casele de demult, se află și mașina de cusut Singer. La care bunica Elena le ajusta și repara hainele nepoților.
Domnul Florin deține actul original al mașinii de cusut, mașina păstrată într-o condiție perfectă de funcționare. Aveam impresia că aud zgomotul lin al mașinii de cusut acum tăcută piesă de muzeu.
Pe masa de lemn cu furnir și cu un mileu frumos lucrat, a pus câteva andrele și croșete vechi, știe pasiunea mea pentru aceste obiecte. Mă bucur să le văd așezate frumos pe categorii și pe vechime.
Fiecare obiect din camera dinainte are o poveste. Sus pe sobă stă chipiul de șagunist, cel original. Și el cu povestea lui, pentru acest chipiu și altele că el am ales să dedic un articol separat.
Și-a dorit ca spre sfârșitul vieții, casa părintească să devină un muzeu. Un muzeu nu așa cum scrie la carte, dar un muzeu al lucrurilor mărunte cu semnificație în gospodăriile vremurilor trecute.
Muzeul din Pod, creat cu obiectele strânse în podișor, dl Florin Filipescu l-a creat cu sufletul, cu simțirea lui. Îmi spune că simțirea te duce pe drumul cel bun, nu cartea.
Când întru în încăpere, realizez că întreaga casă este un muzeu, și nu știu ce să fac, să mă așez sau nu. Cu bunătate mă invită să iau loc. Privesc în jur, roată în cameră, și mă gândesc că nu mă pot așeza pe adevărate piese de colecție; scaune vechi cu tapițeria originală, lada cu așternut, sau patul cu o cuvertură cum rar mi-a fost dat să văd. Unde să mă așez?
Vede că sunt încurcată și îmi trage un scaun să mă așez. Realizez că mă aflu într-un muzeu în care piesele expuse au servit acum 100 de ani familiei, obiecte casnice.
Îmi deschide ușile unui dulap vechi, din lemn, cu furnir, înăuntru frumos așezate ștergare, așternuturi și alte obiecte de uz casnic. Toate cu povești. Am realizat că soții Filipescu locuiesc într-un muzeu. Pe o masă stau cuminți buzduganele de juni. Oglinda în care mă zăresc găzduiește un semn al ceferiștilor, îl recunosc.
Realizez că întru în lumea lor, a familiei Filipescu, și mă retrag, neavând curaj să fac prea multe poze, este totuși o casă locuită, deși e un muzeu. Un amestec inedit. O lume, care pentru domnul Filipescu înseamnă un întreg univers. O lume, în care obiectele aveau durata de viață și se lăsau moștenire de la o generație la altă. Este o lume în care industrializarea nu își are locul, deși dânsul este inginer. Îmi spune simplu că nu este un colecționar ci este un păstrător.
Undeva într-un oraș de poveste, de unde se vede Coasta Pundului. Pe strada Egalității se află Muzeul din Pod al colecționarului păstrător Florin Filipescu.
Vă invit să îi aflați povestea spusă chiar de el.
Bună ziua dl Filipescu, mulțumesc de primire
Florin Filipescu: Sărut mâna și bine ați venit într-o casă de vechi șcheian, de trei generații, iar casa în care locuiesc acum a devenit așa zisul Muzeu din Pod; care păstrează obiecte casnice și gospodărești, precum și documente începând de prin anii 1890.
Care este povestea casei în care ne aflăm?
Florin Filipescu: Casa este construită pe locul unde a locuit și a avut activitate etnograful George Pitiș, cel care a descris obiceiurile din Șchei și mai ales obiceiul junilor de Paște. Casa a fost refăcută de bunicul meu prin anii 1920-25 din salariul “modest” de maistru CFR. Care doar cu salariul lui a reușit să construiască într-un an de zile o casă, să crească 4 copii, toți cu studii superioare. Două fete și doi băieți, să fie respectat în zonă. Sfârșind la vârsta de 92 de ani ca prim epitrop al Bisericii Sfânta Treime din Schei, numele bunicului meu este Bădițoiu Nicolae.
Cine a mai locuit în această casă?
Florin Filipescu: La un moment dat, în această casă au locuit bunicii, și încă două familii a câte 4 persoane și încă un unchi de al meu. Duminica când se adunau la masă, înafară de duminicile în care veneau și rudele apropiate, eram la masă între 11 și 17 persoane. Un mediu de comunicare, de socializare, de la copiii care se jucau în jurul mesei, până la cei bătrâni care puneau la cale mersul treburilor prin zonă.
Dl. Florin Filipescu, unde ați copilărit?
Florin Filipescu: Copilăria mea a fost aici, în această casă. Casa fiind situată pentru localizare, foarte aproape de actualul Seminar Teologic, fosta Școală Elementară nr. 1. Ca o chestie de coloratură. In pauza mare, în recreația mare care era de 15 minute, fugeam să mănânc prânzul acasă. Mi-am amintit acum de islere, treceam prin curtea bisericii, prin Prund și urcăm la cofetarul care făcea ișlere și veneam cu ele acasă. Ce bune erau.
Cum era copilăria în Șchei? Ce prostioare făceați pe atunci?
Florin Filipescu: Da, să continui cu copilăria, până la prostioare, care erau de fapt ghidușii. În gospodărie se producea totul pentru iarnă, toată hrana pentru iarnă. Se tăia porcul, venea un măcelar care ne ajuta. Am toate ustensilele cu care se prelucra pe atunci carnea.
Am pușcă de călmoaie, cu care se făcea caltaboșul. E un fel de pistol cu un cilindru, de lemn, care se bagă amestecul pentru caltaboș și intestinul gros. Manual prin apăsare în partea cealaltă ieșea caltaboșul. Se făceau cârnați, se făcea slănină.
Și acum am în pivniță cuiele pe care se agățau tablele de slănină care se dădeau cu boia. Mai am și afumătoare, mică, o cutie de lemn, căptușită cu tablă și rumeguș adus de la cei care aveau încălzire cu lemne. Totul pregăteam în casă. Nu mai spun de murături de pusul verzei în butoi, pritocitul verzei.
Ce înseamnă pritocitul verzei?
Florin Filipescu: Înseamnă vânturatul verzei. Se scoate lichidul pe jos prin pipa repsectiva, și returnarea pe sus, în sensul de a omogeniza lichidul și a pătrunde sarea în toate verzele bine scobite. Cocenii pe care îi mâncam, învârtindu-ne în jurul bunicului care pregătea varza pentru murat.
Revenim la prostioarele copilăriei?
Florin Filipescu: Legat de joacă., joacă peste tot. în față era Coasta Prundului, care ne stătea la dispoziție, începeam de primăvara cu culesul fragutelor, care erau un deliciu, rar ajungeam cu ele acasă, le mâncăm pe drum. Nu aveam un dispozitiv de colectare și foloseam un borcan legat cu o sforicică de brâu ca să avem amândouă mâinile libere să putem culege. Nu ne lipseau merele. Cu toate că aveam grădina pe așa numită stradă Printre Grădini, la grădina noastră atacam mai rar. Pentru că erau mai gustoase ale vecinilor, merele le colectam în bluză.
Odată am fost la cules de cireșe și stăpâna grădinii, m-a văzut, m-a recunoscut, a strigat la mine “a știu, ești a lui Mărioara” eu atunci m-am speriat, am fugit repede acasă, i-am spus bunicii care era la bucătărie, și m-am culcat, motivând că am dureri de cap. Mă trezesc bătând la poartă, proprietăreasa “Mărioara, știi ce a făcut nepotul tău? A fost și a furat cireșe, măcar de îmi spunea mie, că îi dădeam” bunica zice “Cum măi că Florin e în pat îl doare capul, de două ore e în pat” bunica mi-a luat apărarea. Mă iubea mult bunica.
Cum vă răsfăța bunica?
Florin Filipescu: Cel mai mult îmi plăcea, o rugam frumos, lucru pe care mama nu îl accepta, că se gătea concomitent, și bunica și mama, și când bunica avea friptură la cratiță o rugam frumos, numai pe mine mă lăsa, să dau carnea la o parte, să scufund o bucată de pâine în untura deosebit de delicioasă.
dl. Florin Filipescu, au trecut anii, din clasa a 5-a ati urmat aceeași școală?
Florin Filipescu: Da, până în clasa a 7-a am făcut la Școala Elementară nr 1. Am avut foarte mulți profesori care își completau normele didactice de la liceul Andrei Șaguna aici la școala noastră. Am prins câțiva profesori de elită. Am dat admitere la Șaguna, a trebuit să am cu 50 de puncte mai sus decât ceilalți pentru că aveam origine socială nesănătoasă.
Tatăl meu a fost contabil la BCR și era origine nesănătoasă. Dar și în aceste condiții am reușit și am intrat la Șaguna.
Am prins profesorii de elită: Hoidaș, Săsărman la matematică, Gurău la fizică, și mai tineri dar foarte bine pregătiți, Băltescu la istorie, Onu la latină. Mulți. Erau clase real și uman. Eu am fost la real, dar îmi plăcea să trag cu ochiul și să merg la întâlnirile celor de la uman pentru că erau cenacluri literare. A, profesor nemaipomenit Cuza. Am crezut că pot scrie și eu poezii, am făcut încercări dar m-am oprit, nu am avut acest har, trebuie să fii născut pentru așa ceva. Eu fiind înclinat mai mult spre părțile exacte.
Cum v-ați cunoscut soția?
Florin Filipescu: Legat de anii de liceu, îmi plăceau fetele dar eram mai mult timid. Pe soția mea am cunoscut-o la liceu. Eu eram student în anul II la politehnică iar ea era încă elevă la Șaguna.
Eu așa ca un timid, am rugat pe cineva care era în clasă cu soția mea, să îmi facă cunoștință cu fata aia. Locul nostru de întâlnire era lângă facultatea de Silvicultură, acolo a fost un platan uriaș, care actualmente nu mai există, acolo ne dădeam întâlnire, copacul poreclit de mine “La copacul trăznit” că la un moment dat a fost lovit de trăznet. Bineînțeles că la primele întâlniri mâinile nu stăteau locului, le frământăm, mă fâstâceam, nu știam ce să spun, începeam cu discuții filozofice. A urmat o prietenie de vreo 7-8 ani.
Cererea în căsătorie?
Florin Filipescu: Tot așa, cu prilejul unui revelion am cerut-o de acasă, am solicitat tatălui ei să îmi dea voie să merg cu ea la un revelion și că o să ne întoarcem repede. Am apucat să spun că la ora 1 o să fim acasă. Iar pentru a mă ține de cuvânt a trebuit să ajung din Steagu Roșu înapoi pe colina Universității unde locuia socrul meu. Am stat la ora 12 am ciocnit paharul și la 12 și un pic a trebuit să plec să mă țin de cuvânt. Culmea, era o seară cu zăpadă alunecoasă, tocmai apăruseră pantofii cu talpa duroflex, extrem de lunecoasă, făceam doi pași înainte unul înapoi. Amintiri.
Când v-ați dus să o cereți cum a fost?
Florin Filipescu: Având o prietenie lungă eram băiatul casei, socrul meu ținea mai mult la mine decât la ea, o certa dacă mă supăra. Nu a fost o problemă, era ceva firesc ce urma.
Ați ales o carieră de inginer, într-o perioadă în care foarte puțini urmau studiile universitare, erau încurajați să între la muncă
Florin Filipescu: Am ales această carieră, în primul rând datorită profesorului de la Șaguna, profesorul de matematică Săsărman, profesor emerit. În al doilea rând datorită familiei, unchiul meu fiind inginer, ținea să urmez această cale, el a fost inginer constructor, eu am urmat automobile și tractoare. Nu mi-a plăcut vorbăria, nu mi-a plăcut memorarea. Am beneficiat de profesori foarte bine pregătiți, exigenți, toți profesorii erau urmași ai celor care au lucrat la IAR, care au construit avioane. Profesor Radu Mădărescu, care avea invenții pe plan mondial în acea perioada. În facultate am învățat, dar cu economie. Timpul e prețios și trebuie să acoperi o rază mare de probeme și activități, aveam și alte pasiuni și trebuia să le aloc timp.
Pasiunea mea cea mai mare era aceea de colecționar.
Încă de pe vremea când eram la liceu, la noi în Șchei era un obicei, se făcea curat o dată sau de două ori pe an și lucrurile mai vechi sau mai nefolosibile se aruncau. Eu îndrăgind acele obiecte le luam și le puneam în podisor. Podisor înseamnă un pod mai mic la o înălțime de acces de 1,2 m, lucru pe care bunicul meu îl făcea mai greu fiind mai în vârstă. Acolo era depozitul meu, unde știam că nimeni nu va umbla. Erau lucruri vechi, pentru ei erau lucruri de aruncat, pentru a face loc, și așa am păstrat ce am dorit. Lăzi cu cărți și documente, adunate în timpul vieții de bunicul meu cât și de frații Orghidan care au avut un rol important în Schei.
Ați avut un vis, acela de a vedea lumea.
Florin Filipescu: După facultate am lucrat la Auto Import Export, era întreprindere de export camioane și tractoare, în Brașov. La un moment dat s-au întrunit în mine condițiile pentru a vedea lumea. La 42 de ani. Aveam experiență tehnică legată de camioane prin vizitele dese și prin partea de producție de camionae. Pe de altă parte am urmat un curs de un an de zile de comerț exterior, un curs la zi. Nu din acesta pe puncte. Cu limba engleza de la zero. Eu în engleză știam doar cuvântul yes, dar ieșeam pe ușa. A trebuit în 6 luni să învăț. Prima mea deplasare a fost în Siria, am vândut 5000 de remorci construite la noi. Vindeam prin tratative pe care le construiam noaptea în propoziții scurte, în gând, pentru a negocia cu cumpărătorul.
Care a fost cel mai mare contract?
Florin Filipescu: Nu ca număr de bucăți, că așa pot să înșir, dar contractele erau unele colective, eram împărțiți pe zone geografice, în ultima perioadă am lucrat pe Africa și țări arabe și pe Statele Unite și Canada. Am fost în Africa de la cap la coadă, am văzut legat numai țările în care aveam deplasare, dar pe banii mei am văzut mai mult. Cu câțiva dolari pe atunci plecai de la Cairo și ajungeai până în sudul Africii pe Nil la vale. Am văzut piramidele de trei ori. Câte trei luni am fost în Egipt, am văzut toate piramidele, piramidele mă recunosc pe mine. Am mostre de pietre pentru a face dovadă că am fost acolo și o colecție de 50 de papirusuri originale. Preferam să îmi cheltui banii pe astfel de lucruri, ca papirusurile.
M-am făcut membru de partid pentru a vedea lumea
Secretarul de partid e cineva căruia nu îi spun numele zice “mai Florine, eu îți pun o singură întrebare, tu ce părăre ai, ce întrebare să îți pun, cea mai grea întrebare, de ce vrei să te faci membru de partid la 42 de ani” și am răspuns că eu vreau să văd lumea. Totodată legat de văzut lumea, lucru care s-a întâmplat în copilărie, venind de la un furat de cireșe, m-am culcat și adormind m-am trezit cu visul de a vedea ce a făcut lumea asta mai frumos, și m-a ajutat Dumnezeu.
Am fost un neastâmpărat în ale gândirii, de a știi, de a cunoaște cât mai mult, un curios.
Care au fost satisfacțiile văzând lumea.
Florin Filipescu: Cea mai mare satisfacție a fost deplasarea mea în Statele Unite în care am exportat primul camion românesc cu probe făcute în Indianapolis și omologat pe piața SUA, în anul 1988. Cunoscând și partea tehnică și cea de tratative, am reușit să le leg într-o singură persoană. Și ultimul meu lot la export a fost așa zisă “Frumoasa americană” care de fapt era întradevăr frumoasa americană, pentru că numai șasiul era românesc, pe un șasiu românesc s-a creat acest produs, care a fost exportat în 50 de bucăți o singură dată, iar al doilea lot a rămas în port, izbucnind revoluția, și de acolo a fost dispărut.
Brașovul vă știe și în costum de june.
Florin Filipescu: Până la costum de june, vreau să vă spun despre faptul că eu am și acum fracul de ginere al bunicului meu, cu o sută de ani în urmă, făcut din stofă Scherg, din lână care nu se sifonează, este impecabil și în ziua de azi. Cu acest frac m-am căsătorit, cu acest frac am cununat, 4 perechi, și cu el mă pot îmbracă și acum. A crescut puțin burtica, dar încă îmi vine. L-am păstrat.
Revenind la Juni. Eu sunt june albior, dar tolerat, pentru că eu m-am făcut bătrân june. Sunt scheian, dar a trebuit să fac și carte, a trebuit să am și alte preocupări. Doar acum câțiva ani am intrat la juni. Mereu i-am admirat, am crescut în jurul lor, mulți fiindu-mi prieteni, adunând materiale legate de istoria junilor.
Am cel mai complet album cu fotografii ale junilor de la început și până acum.
Prima intrare în cetate a junilor a fost un semn de revoltă pentru că autoritățile de atunci nu permiteau intrarea liberă a junilor în cetate.
Ca un lucru mai puțin cunoscut, scheienii erau obligați la plata a două vămi, la intrarea în cetate și la ieșirea către Schei, și pentru a evita această dublă vama, scheienii au găsit un drum din Râșnov care ajunge până pe Coasta Prundului ca să nu plătească de două ori. Nu aveau ce face, plus că le și confiscau mărfurile.
Și la costume sunt particularități legate de cete. Junii tineri au cizme, cu fustă albă și laiber negru și cioareci albi, cu nasturi cu fir de argint, acela e costumul tradițional. Mai târziu au apărut diverse variante cu cămășile exterioare, fiecare grupare de juni fiind legată de un eveniment major în istoria României.
Pe facebook v-am cunoscut, și atunci am aflat prima oară despre Muzeul din Pod
Florin Filipescu: Păi a trebuit să îi dau un titlu, totul a pornit de la acel podisor. Tot acest Muzeu din Pod, a adus spre mine o domnișoară care a a les să își facă lucrarea de dizertație având că unul dintre subiecte Muzeul din pod. M-a sunat, a venit, am stat de vorbă și așa s-a născut lucrarea ei. A insistat, eu necunoscând-o, dar până la urmă am acceptat. A stat mult aici, i-am arătat fiecare obiect. Și mă trezesc cu un plic în care mi-a trimis lucrarea de dizertație. De atunci nu am mai reușit să dau de dânsa.
Treaba cu muzeul a luat amploare, aveam muzeul mai mult pentru mine sau pentru cunoscuti. Am colaborat mult cu Eugen Moga, am fost cu el și am întocmit împreună traseele troițelor, și cu Gruia Hilohi, trei trasee, pe care doritorii le parcurgeau. Pe acest traseu una din opriri era la mine în curte la acest muzeu. Tratatia era obligatorie șocată și vorbe cât cuprinde.
Acesta este muzeul din pod, au fost ani în care am organizat și lumea a venit. Ani în care ușa nu s-a deschis. În muzeu am 200-300 de obiecte. Cele mai vechi obiecte sunt obiectele de lemn care au scăpat cu greu de carii plus documente.
Mulțumim de primire!
Sursa foto: fb. Junii Albiori, arhiva personala dl. Florin Filipescu
Te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like!
Noutăți RAPID și pe canalul de Telegram: Abonați-vă AICI