Tradițiile populare românești se pierd în negura timpului, undeva, atunci când toate aveau un rost, iar țăranul era rostul pământului. Erau vremuri când Ciumarca era un obicei atât de cunoscut încât se spunea “iar lucrezi ca pe cămașă ciumei” atunci când se lucra repede, concentrat pe munca sa, presat de un termen limita.
Aveți cunoștință despre acest ritual? Cămașa ciumei?
În credinţa populară de la noi, ciuma este văzută ca „o femeie bătrână şi hâdă, îmbrăcată în negru, cu o seceră în mână; uneori, are cap de om, coarne de bou, coadă ca de şarpe, în vârful căreia se află un ghimpe mare, cu care înghimpează oamenii și-i umple de boală„.
Erau vremuri aprige, când bolile, ca ciuma, riscau să răpună sate întregi. Era sărăcie prin sate, oamenii trăiau greu, cu puțin, cu nevoi și cu muncă multă. Corpul obosit era pradă ușoară in calea bolilor. Acest gen de povești, adevărate, vin undeva din perioada medievală. Pentru a proteja satul de astfel de maladii, oamenii nășteau ritualuri de protecție, ritualuri ce era necesar să fie îndeplinite întocmai, neexistând nici o posibilitate de abatere.
Un astfel de ritual este cămașa ciumei, femeile se adunau când soarele asfințea, începeau să toarcă, să țeasă, și să coase o cămașă de cânepă aspră. Musai ca totul să fie gata înainte de miezul nopții, era totul într-o viteză de nedescris. Iar înspre zori de zi, se ducea acea cămașă la marginea satului, de acolo ciuma o lua și astfel se scăpa de boală.
Se mai spune că femeile care lucrau la această cămașă nu aveau voie să vorbească între ele pe toată durata procesului.
“lucrezi ca pe cămașa ciumei”
Viteza de lucru la cămașă a dus ca și în zilele noastre în unele locuri să se găsească expresia că lucrezi ca pe cămașa ciumei, și poate cei care o folosesc nu mai știu de unde vine.
Există zone în țară unde ritualul era diferit față de Transilvania. Astfel la această cămașă lucrau un număr fix de 9 fete tinere, sub stricta supraveghere a unei femei în vârstă ce știe rânduiala ritualului.
Sunt zone unde, la finalul lucrului, această cămașă de cânepă este dusă la marginea satului de o femeie văduvă, ce duce cămașă purtată pe o cruce, iar odată ajunsă la hotar (marginea satului) această cămașă se ardea și astfel toate spiritele rele ale bolii ardeau și ele.
Sunt cunoștințe despre faptul că acest ritual mai era practicat și în vreme de război, în acele vremuri războiul era considerat o boală asemănătoare ciumei.
În dulcea Bucovină, există scrieri în care se spune că această cămașă se lucra la începutul postului Crăciunului, și se lucra cămașa într-o seară de marți, de obicei marțea era considerată zi nefastă pentru un lucru obișnuit. Claca în care se lucra se numea clacă de ciumă, și tot nouă femei lucrau, doar că aici acestea erau femei bătrâne.
Sunt zone în care numărul diferă de la 3, 9 sau 12 femei, uneori tinere, alteori bătrâne, dar în toate mențiunile aceste femei erau despletite, un alt obicei, despletind părul nu lași duhurile rele să se prindă în el.
Există studii în care se prezintă o durată mai lungă de lucru la această cămașă, și anume nouă zile cât cele nouă femei lucrătoare, zile în care se înmuia cânepă, apoi se melita, torcea, țesea, croia și cosea.
În acele vremuri se spunea despre cânepă că era aspră ca un ascet, ca un țăran aspru, ca muncă grea a câmpului, este evident că alegerea acestui material nu era deloc întâmplătoare, căci ciuma trebuia alungată din satele acolo unde locuiau țăranii ce îmbrăcau canepa aspră.
Se mai spune tot în popor despre cămașă, că era lucrată din fire de cânepă, pentru că se credea că aceasta e preferată de draci şi de vrăjitoare, cusută la gură şi la mâneci, deschisă doar la poale şi la crucea inimii, ca să ţină farmecele la un loc. Pusă la o răscruce de drumuri sau la marginea aşezării, cămaşa era descântată de „strigă”, deoarece se credea că boală era adusă de strigoi, şi îmbunată cu o bucată de pâine şi un ulcior cu apă, lăsate în apropiere.
Câte bordeie atâtea obiceie, câte regiuni atâtea ritualuri diferite.
Să credem că această cămașă este leac pentru epidemie? Ei bine, acum sute de ani așa se credea.
Acest ritual s-a păstrat până spre finalul secolului al XX-lea, în unele sate din Sălaj, în restul teritoriului României, acest ritual se pierde undeva în urmă cu 100 de ani.
Foto: Adolph Chevallier
Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like!