Șezătoarea Bucuriei și pasiunea pentru un vis a Alinei Maria Durbacă. Fiecare interviu începe cu povestea, povestea în care am cunoscut omul despre care scriu. Am bucuria de a cunoaște oameni deosebiți, talentați, cu drag de tradiții dar mai ales pasionați în ceea ce fac. Ca în fiecare an, și în anul 2022 am organizat concursul de brățări tricolore.
Primesc o înscriere pentru concurs, deosebită prin ideea nouă de prezentare, prin lucrătura dar mai ales prin pasiunea din spatele acelei brățări. Trandafiri în culorile noastre, brodati pe o brățară. Până acum nu am mai avut această idee în concurs.
Am vrut să cunosc și omul din spatele ideei și am întâlnit o minune de om, plină de idei, de pasiune de nestăvilit, pe care cu greu reușeam să o urmăresc în cele ce îmi scria. Ei bine, așa om e și păcat să nu îl cunoaștem.
Am rugat-o să se prezinte:
„Mă numesc Durbacă Alina – Maria. În prezent sunt profesor la Școala Profesională Specială Codlea. Dar timp de 15 ani am fost muncitoare la Fabrica de Bere Aurora, Brașov în intervalul 1993 – 2009. În 2009 am luat decizia de a face ce îmi place cu adevărat.
Am intrat în învățământ. La început învățământ de masă, apoi învățământ special.
Pregătirea mea profesională a început din momentul în care eu m-am angajat în fabrică aveam 17 ani. Am terminat o școală profesională în Cluj – Napoca, liceul la seral în Brașov, prima facultate în Brașov – Științe Economice, a urmat a doua specializare la Galați – Inginerie și Management în alimentație publică și agro-turism.
Azi sunt mamă și dascăl.
De 11 ani și mai bine mă numesc Durbacă Alina – Maria. Dar sunt născută Bârjac. Tata Bârjac Valentin, mama Brânduș Maria.
Nu pot să nu îi amintesc pentru că datorită lor sunt eu azi ceea ce sunt. „
Poveste-ne despre copilăria ta sau ce amintiri frumoase ai din copilărie?
Alina Durbacă: Copilăria mea a fost între Tinca și Treznea. La Tinca erau bunicii din partea mamei. La Treznea erau mormintele bunicilor din partea lui tata.
Mereu am să spun, mereu am să repet: Dumnezeu mă iubeşte. Copil fiind, am cunoscut un om. Un mare om. Asta aveam să descopăr şi să îmi fie dat a înţelege mai târziu. Mergeam în Treznea, în Zalău, în Şimleul Silvaniei.
Mă lua tata cu el peste tot. Iubeam şi iubesc Sălajul prin copilăria mea lăsată acolo, prin oamenii dragi de acolo, prin tot ce înseamnă Sălaj. Atunci parcă a fost ieri, am mers cu tata la Şimleul Silvaniei, avea treabă cu vara mea care lucra la spital.
Pe hol am întalnit un om, în halat alb. Îl ştiam, pentru că treceam des pe acolo. Uneori era, alteori nu. Dar în trecerile noastre prin Șimleul Silvaniei mereu treceam și pe la spital.
După saluturile de rigoare, tata, care mereu avea treabă, m-a lăsat în grija Domnului Dr.
Iar Domnul Dr. m-a luat de mâna şi m-a dus în cabinetul lui. Era plin de cărţi. Am început să mă uit, să caut, să întreb.
La toate întrebările îmi răspundea cu o voce caldă şi cu o răbdare de fier. La un moment dat, îmi spune „Cât de bine semeni cu taică-tău. Cât de bine semeni în partea noastră. Ai frumuseţea mamei tale şi hotărârea neamului nostru. Copilă dragă, să nu uiţi niciodată de unde vii, cine au fost ai tăi. Iar dacă poţi să faci bine celor din jur, să faci.
Dar ai să faci, noi … nu putem altfel. Să urci dar mereu să cunoşti prima treaptă. Niciodată să nu uiți de unde ai început să urci”.
M-a luat şi m-a pus pe genunchii lui. Mă privea cu atâta dragoste, cu atâta căldură. Pe biroul lui am găsit o foaie de hârtie și am început să desenez ceva … apoi a venit tata care își terminase treburile.
Au schimbat câteva vorbe i-a spus și tatei ce probabil îmi spusese și mie pentru că se uitau spre mine și tata zâmbea, apoi am plecat. Mi-am luat la revedere de la Domnul Dr. care s-a aplecat și părințește mi-a sărutat creștetul. Atunci nu am înţeles. Poate nici acum nu înţeleg tot. Dar acel OM, în halat alb, încă este în mintea mea. Încă îi aud vocea caldă, de care îmi este atât de dor. Cine era omul minunat în halat alb? marele medic, Prof.Dr. Ioan Puşcaş! Ei vedeți de ce vă spun eu că Dumnezeu mă iubește?
În Treznea, lângă biserica din Treznea este casa lui memorială. În spatele Bisericii își are mormântul. Mă duc mereu la el și ne uităm în povești.
Sunt legată de țara asta mai mult decât am crezut.
Când ai decis să intri în învățământ?
Alina Durbacă: În 2009 după o poveste frumoasă de 15 ani la fabrica de bere din Brașov, aveam să încep una și mai frumoasă. Confucius spunea atât de frumos „Alege-ți o meserie pe care o iubești și nu va trebui să muncești nici măcar o zi din viață.”
Dacă am muncit 15 ani ….. azi nu mai muncesc.
În 2013 – 2014 viața mi-a dat să trăiesc o experință atât de frumosă. Am fost dăscăliță la școala de pe Vale din Holbav.
Cert este că anul acela școlar 2013 – 2014 avea să fie cel mai greu an din toată perioada mea de dascăl dar care, prin greutatea lui, avea să mă definească ca om și ca dascăl.
Am preluat la începutul anului școlar clasa de învățământ simultan clasa a II-a si clasa a III-a. Erau câte 5 elevi din fiecare.
Tot în anul 2013 am făcut serbarea de 1 Decembrie.
Atât în timpul pregătirii ei cât și în timpul serbării ceva se întâmpla cu mine. Îmi dădeam seama că eu încep să înțeleg ce îmi spunea atunci în copilăria mea Dr. Ioan Pușcaș.
Ce îmi spuneau bunicii mei, mătușa Clarița din Treznea, părinții mei.
Am purtat la acea serbare un costum popular de peste o sută de ani. Atunci a fost scânteia care mi-a aprins sufletul.
Am înțeles a cui sunt, mi-am înfipt picioarele mai tare în pământul ăsta din care suntem toți plămădiți. Dar povestea asta urmează puțin mai jos mai pe larg. Și tot în acea perioadă am scris poezia „a ta sunt toată”.
De aici începe povestea unei bucurii. povestea unui dor de mine și de tot ce însemn eu! De aici începe povestea Sezătorii Bucuriei!
Care era în mine, dar a trebuit să treacă ceva timp pentru a încolți, a crește și a rodi.
Asta este de fapt povestea grâului, bobul de grâu este ținut chiar și ani în silozurile unde depozitat, aparent nu este roditor, dar pentru că el are o umiditate mica de 4-5% nu încolțește, apoi scos la lumină, unde i se să dă apă, căldură, unde are condiții prielnice de a se trezi la viață.
Trece de la viată inactivă la viață activa, creșterea umidității îl readuce la viață. Acesta este motivul pentru care la colivă se folosește arpacașul ori grâul.
Viața continuă. Părintele Stăniloaie spunea atât de frumos „ Viața este o clipă între două eternități.”
Așa este și cu visele noastre. Visul începe cu gândul pe care ți-l pune Dumnezeu în suflet.
Spune-ne, te rog, povestea iei tale
Alina Durbacă: Ia mea!!! Povestea unei bucurii! 15.XII.2019. Am plâns mult! Am plâns de bucurie, de durere, de dor.
Pe 1 Decembrie 2019 cineva mă întreba ce îmi doresc de ziua țării, i-am spus că îmi doresc o Ie. O ie cusută pe pânza țesută de bunica mea în război, pe pânza pe care bunica mea a ținut-o în mână și i-a lăsat o parte din ea.
15.XII.2019 este ziua în care am simțit că mă ia în brațe, că mă mângie așa cum doar buna o putea face. Am plâns cu IA în mână!
Povestea IEI mele este una simplă. Este o poveste cu multe lacrimi, cu mult dor și mult suflet. În 2013 – 2014 Dumnezeu mă trimite dăscăliță în Holbav, la școala de pe Vale. Acolo predam la învățământ simultan: 5 minuni de clasa a II-a, 5 minuni de clasa a III-a, eram clasa Buburuzelor.
Printre cele 5 minuni de clasa a II-a era și Crina, un copil care m-a fascinat din prima clipă, un burete care absorbea tot ce venea din partea mea. Le dădeam teme iar într-una din zile, Elvira, mama Crinei a venit la școală și mi-a spus: ,,- Nu le mai da așa de mult de scris, că nu mai am lumânări!”
Atunci am realizat faptul că micuța mea nu a venit niciodată cu tema nefăcută. niciodată.
M-a urmărit mult timp mesajul: ,,nu mai am lumânari”. Crina învăța la lumina lumânărilor, citea, își făcea temele, tot universul ei se învârtea în jurul lumânărilor.
Eu mă duceam acasă și seara aprindeam becul, ea…
În anul acela am făcut sebarea de 1 Decembrie la Scoala de pe Vale. Eu nu aveam costum popular. Dar îmi doream unul, trebuie să recunosc. Atunci Elvira mi-a spus: „- Stai d-nă că te îmbrac eu în costum popular.” Și așa a fost!
Am purtat un costul popular vechi de peste 100 de ani!
În acel an, la acea serbare mi-am dat seama cine sunt! Ce sunt! A cui sunt!
Mi-am dat seama că am rădăcinile înfipte în pământul acestei țări.
Dar atunci, după serbare, după anul trăit la sat, unde am simțit și gustat satul românesc în profunzimea lui, am început să îi ascult, să îi aud pe toți ai mei, pe toți ai noștri, am început să urlu că nu i-am auzit mai de demult.
Dar m-am gândit că vorbeau ei prea încet, iar eu fugeam spre nici unde prea tare.
Am început să mă ascult pe mine. Să stau de vorbă cu mine și cu ei mai mult. Am început să înțeleg, să mă înțeleg.
Mi-am dat seama că sunt fiica acestei țări, că am o mamă care este țara mea, că am un tată care este pământul meu. Mi-am dat seama că sunt a lui Dumnezeu și a mamei și al tatălui meu! Îi aveam la mână.
Am tricolorul și familia mea. Mă uit la mâna mea cu atât drag și îmi dau seama că nici cele mai scumpe perle nu îmi înnobilează mai frumos mâna dreaptă decât tricolorul.
După anul în Holbav ce a urmat?
Alina Durbacă: Anul la Holbav a trecut repede. Am plecat din sat, dar de Crina m-am legat mult.
Pur și simplu nu am putut să nu țin legătura cu ea. Îmi intrase prea mult la suflet, iar ,,nu mai am lumânări” mă obseda.
Am ținut legătura cu Crina și familia ei. Mergeam în fiecare an în Deal să-mi cumpăr mielul de Paște doar de dragul de a-i vedea.
Știam că doar așa mă pot bucura de minunea de fată, care în fiecare an mă uimește prin dorința ei de a coborî din deal, de a urca în ierarhia socială și pe scara valorilor.
Și are șanse! Mari șanse. Pentru că poate, este foarte muncitoare, muncește mult, mai ales în gospodărie, și învață. Învață pentru că ea știe că este singura ei șansă să coboare dealul, să schimbe cizmele de gumă cu pantofii de lac.
În dulap la bunica, mama a găsit două cearceafuri țesute de bunica mea. Le-am descusut și am rugat o prietenă să îmi croiască o ie.
Iar în perioada aia am rugat-o pe Elvira să mi-o coase. Nu a spus nu, dar cusutul dura mult. Pentru că în deal se muncește mult. Atunci când nu ai curent, nu ai unde să ții mâncarea de pe o zi pe alta, trebuie să gătești zilnic.
Iar când sunt copii care trebuie hrăniți, spălați și îngrijiți, timpul dedicat altor treburi devine foarte limitat.
Urcam în deal și niciodată nu uitam să le duc și lumânări. Plecam plângând de acolo și îl rugam pe Dumnezeu să aibă grijă de Crina mea. Iar ea continua să îmi de-a lecții de viață.
Anul 2019 nu am mai urcat în deal după miel. Mă durea faptul că nu o puteam vedea pe Crina, că nu îi puteam plăti mielul, pentru că pentru ei fiecare bănuț contează.
Mama este singura care lucrează pentru că, din păcate tatăl nu mai poate.
Te-ai atașat foarte mult de Crina, acea minune de copil
Alina Durbacă: Dumnezeu a rânduit să mă sune un reporter de la o televiziune. I-am spus de Crina. După o jumătate de oră (nici atât nu a durat) mă sună și îmi zice că cei de la București vor să facă un reportaj cu și despre Crina.
Mi-am făcut o cruce mare și. Doamne ajută! Reportajul a avut un impact imediat.
Un om cu suflet mare Marian Zamfir din Pitești, a văzut reportajul și după nici 2 săptămâni, Crina avea montat panoul fotovoltaic și avea ce nu avuse niciodată, un minim esențial cu care noi, cei care-l avem nici nu-l mai luăm în considerare: avea curent!
Iar după alte 3 săptămâni avea curentul tras și de la stâlpul care era pus în spatele casei, dar din păcate casa nu îi era racordată la curent.
Reportajul a avut un impact bun. Panourile fotovoltaice și curentul legat în casă.
Am fost iar la filmări în deal. De data asta însă a trebuit să așteptăm să se întunece pentru a trage cadrele cu becul aprins în casă.
Am plâns mult de bucuria Crinei, care, în seara în care domnul Marian i-a aprins becul m-a sunat și mi-a spus:,,- Doamna, pot să stau să citesc până mai târziu. Am lumină!”
Iar eu, primul lucru pe care i l-am spus Elvirei când am văzut becul aprins a fost: „- Eeeeeeeeeeeeeeeee acum poți să îmi coși ia!”
Care ți-a fost primul gând după această experiență?
Alina Durbacă: După ce am filmat reportajul, am coborât spre casă.
Noaptea prin pădure numai rugăciunile și Maica Domnului m-au ajutat să nu îmi înghețe sângele în vene.
Am ajuns la mașină iar în drum spre casă mă gândeam și mă îngrozeam în același timp cum poate familia Crinei să meargă pe întuneric prin pădure, pentru că, după lăsarea serii să urci și să cobori prin pădure este cumplit.
Mă gândeam la Crina și la frații ei. Pe cel mare l-am avut elev iar atunci când întârzia la prima oră îl certam.
Coborând dealul am regretat toate mustrările pe care i le făcusem lui Andrei.
Eu crescută la bloc, cu vacanțe petrecute la bunici și pe unde mai mergeau părinții mei, astea îmi erau de neînțeles.
Eu nu cunoșteam altă lume. Lumea mea era cea pe care toți trebuiau să o aibă. O lume care atunci mi s-a spart în mii de bucați. Am văzut normalitatea altora, am cunoscut satul în profunzimea lui.
Așa se trăiește la sat. Cu lampa aprinsă, cu boii care sunt preferați în locul cailor, pentru că sunt mai rezistenți și la drum și la puterea de a duce greutate.
Primim mereu lecții de la cei pe care ii întâlnim în viața noastră
Alina Durbacă: A fost prima noapte în care am dormit liniștită. Crina mea stinge și ea becul.
O bucurie imensă. Am mai urcat în deal după un timp cu un alt domn care avea o misiune frumosă: misiunea de a ajuta. Domnul Valentin Popa. Când am coborât, am coborât pentru prima dată în viața mea în carul cu boi. Deal, noi coboram, ciudată senzație pentru o orășeancă ca mine. La un moment dat unuia dintre boi îi alunecă piciorul din spate: „- I-a alunecat piciorul.” A spus domnul Vasile. „- Apăi nu-i nimic, mai are trei. ” A spus pe un ton calm moș Andrei, tatăl Crinei.
„Nu-i nimic mai are trei” îmi suna în minte. Și parcă îl vedeam pe moș Andrei calm, el nu s-a speriat. ,,Mai are trei “ prin asta ne-a transmis să stăm liniștiți, atâta timp cât boul a rămas în picioare, suntem în siguranță.
,,Mai are trei” era de fapt vorba țăranului care o viață și-a îngrijit animalele iar animalele îi oferă singuranță, atâta timp cât boii sunt în picioare, chiar și în trei picioare, dar sunt în picioare, stăpânul nu va păți nimic.
Animalele nu își dezamăgesc stăpânii. Iar boii sunt niște animale nobile, profunde, care îți oferă siguranță. Mai are trei! Vorba simplă dar plină de profunzime și înțeles a omului care se identifică cu tot ce înseamnă țară și pământ.
Încă nu aveai ia ta
Alina Durbacă: Vorbeam cu Crina, cu mama ei. Continuam să îmi doresc ia mea. Când mi-a trimis poze cu ia gata. Doamne, chiar era a mea? Oare ia mea era gata?
Se spune că „Omul dorește și Dumnezeu îi rânduiește”!
Apoi am fost după ea. În sat în fața Bisericii Elvira mi-a dat într-o pungă ia mea.
Într-o pungă de plastic era adunat parcă tot satul românesc, tot neamul românesc, tot, cu durerile lui, cu jalea lui, cu dorul lui, cu strigătul lui. Pentru că satul autentic românesc încă strigă și îi strigă pe cel care pleacă și uită să se mai întoarcă.
Îi strigă și strigă la cei care îl bajocoresc, îl ponegresc și uită de durea satului, satul cu bucuria lui, pentru că satul se bucură atunci când, de la biserică iese lumea îmbrăcată în costum popular, când sătenii își poartă straiele cu mândrie, atunci îi satul fericit și râde: când ia este purtată cu mândrie.
Ce înseamnă pentru tine ia?
Alina Durbacă: IA este purtată cu demnitatea unui neam care a luptat să fie liber. IA reprezintă tot!
IA este istoria noastră!
IA ne reprezintă pe noi ca neam. Fiecare înțepătură care se face în IE este durerea nemului românesc, plânsul nostru, râsul nostru ca neam, totul stă într-o IE.
IA reprezintă neamul nostru românesc. Un neam care încă plânge după adevăr, după eroii care ne sunt îngropați prin țări străine și cărora nu le-am aprins niciodată o lumânare.
IA reprezintă un neam care plânge văzând cum demnitatea nemului nostru ne este călcată în picioare doar pentru a ne îngenunchia pe noi. Dar … avem IA care este valoarea noastră.
IA este identitatea noastră.
În II și costum popular se căsătoreau ai noștri, în II își botezau copiii, în II se îngropau … în II mureau în răscoale și războaie.
Ce amintiri ți-a trezit?
Alina Durbacă: Am plâns cu ia în mână, am plâns și am ascultat-o!
Doamne , am văzut-o pe bunica mea cum o țesea, cum era cu gândurile ei și se gândea ce cearceaf frumos va ieși, cum îl va coase, cum îl va lucra cu cipcă să îl facă mare și frumos, de pus pe pat.
Pentru că așa sunt cearceafurile bunicii, țesute în război, iar pentru că mărimea războiului nu era atât de mare cât un cearceaf să poată acoperii patul, se leagă bucățile de pânză între ele cu lucru de mână, cu cipcă și marginea lucrată tot cu cipcă.
Doamne câte mi-a povestit IA mea.
Când eram mică eram mai repezită în toate cele câte le făceam. Atunci când aveam multe de făcut le începeam pe toate și nu le terminam aproape niciodată.
Într-o zi am întrebat-o pe bunica:,,- Tu buni, cum să fac eu să apuc și să și termin ce fac. Nu termin niciodată și mereu îi supăr pe ai mei, pe tine!” . Cu vocea caldă mi-a pus mâna pe cap și m-a privit în ochi: „- Începe dintr – o margine și îi ajunge în celălalt capăt! Numai așa îi găta!”
Așa am făcut de atunci! Asta este vorba înțeleaptă a unui popor, dacă o iei dintr-o margine, adică începi de undeva poți termina ceea ce începi. Pentru că … poporul român a început de undeva și încă luptă pentru a nu-și mai păta IA cu sânge.
Și o mai auzeam și vedeam pe Crina cum venea acasă, își săruta mama și fugea cu oile și cu cartea în mână să poată citi și învăța în voie.
O vedeam pe Elvira care lua IA în mână și împungea cât putea, apoi o lăsa jos și se punea să muncească pentru toți ai ei.
Și o auzeam cum se trezește dimineață să meargă la serviciu, pentru că ea este singura care muncește din casă. Și o mai văd cu IA în mână cum coase și plânge de greul vieții ce Dumnezeu i-a dat să ducă și să îndure.
Dar nu știe cât de puternică este, câtă Românie este în ea! Toată România este în Elvira! Și toate muierile ce cos!
În ia mea sunt toate astea! Nu ai cum să porți o IE fără să nu te indetifici cu: Cine ești? Ce ești? A cui ești? Unde stai? De unde vii? Încotro pleci?
Acum am ia mea, am bucata mea de neam doar al meu, am bucățica mea de țară doar pentru mine. Doar mie îmi vorbește iar dacă vrei și tu o bucată din țara asta îmbracă-te în ie și taci și apoi ascultă! Are atât de multe de spus.
Știu ce înseamnă să îți dorești straie românești să porți, ce a urmat după ie?
Alina Durbacă: După ce Dumnezeu a rânduit să am în mâna ia mea, a urmat cum era și firesc costumul popular.
Pentru că nu știam cum îl voi coase, pentru că voiam să mi-l cos cu mâinile mele am învățat să cos cu acul persan.
Nu știu cât de veche este tehnica cusutului cu acul persan, dar am văzut lucrări cusute cu acul persan ce datau de prin 1910. Mi-a plăcut mult cum este cusătura cu acul persan.
Motiv pentru care mi-am luat un ac și Dumnezeu nu mă lasă niciodată am „întâlnit” în mediul on line un om care, cu răbdare mi-a arătat cum se face.
Am învățat, cos cu acul persan. Dar nu se lega. Ceva, undeva nu se lega.
Nu mă atrăgea atât de mult încât să îmi cos costumul popular. Aveam un costum cusut la mașina de brodat și într-o zi doamna care mi l-a cusut, fiind la ea în magazin pe picior de plecare mi-a „aruncat” să spun așa o vorbă: „ – Eu am auzit că se pune etamină pe stofă, se coase și se scoate etamina fir cu fir.” Iar a fost aruncată sămânța și iar a început să încolțească, să crească și să rodească în cele din urmă.
De la dorința de a coase până la o șezătoare nu e decât un pas, când ai pornit pe acest drum al șezătorii?
Alina Durbacă: Tot in perioada în care în deal ia mea era cusută, încolțea dorința de a porni Sezătoarea Bucuriei Codlea.
Îmi doream să nu las să se piardă cusutul cu acul persan și îmi doream să învaț și eu ce nu știam. Să lucrez șosete cu 5 ace, să lucrez cu croșeta, să învăț tot ce nu știam.
Am pus pe hârtie Șezătoarea Bucuriei și primul ei afiș și prima întâlnire ar fi trebuit să aibă loc pe 28 martie 2020.
Din păcate, pe 4 martie 2020 Dumnezeu ne-a dat pauza de rugăciune. Timp în care eu mi-am cusut costumul popular.
Mi-am făcut un colț al meu și după orele online, ascultam Radio Trinitas și mă trezeam cosând cu mult după miezul nopții.
Așa l-am cusut. Am pus etamină peste stofă am cusut aceeași trandafiri cusuți de Elvira pe ie și apoi am scos etamina fir cu fir.
De unde vine pasiunea pentru trandafirii care te reprezintă?
Alina Durbacă: Nu pot spune că mă reprezintă. Pur și simplu îmi plac trandafirii. Sunt precum viața. Au frumusețea lor aparte. Mirosul lor gingășia lor. Iar spinii lor sunt încercările noastre din viață.
Încercări ce cu ajutorul Lui Dumnezeu găsim puterea să le trecem. Pur și simplu îmi plac. Am învățat de la bunica mea să îi înmulțesc.
Se alege un fir de trandafir, căruia i s-a urcat floarea și care are 6-7 noduri (de unde pornește frunza) face o mică groapă în pământ în care se pune o mână de grâu, 3 ochiuri să fie în pământ și 3 afară. Se acoperă cu un bidon de plastic.
Când nu aveau bidoane de plastic buna le punea o găleată găurită. Și avea curtea plină de trandafiri. Și iar ne întoarcem la grâu. Grâul este viață! Ajută la înrădăcinare.
La tot ce plantez pun și o mână de grâu. Și acolo unde am pus grâu tot a ieșit.
Am în fața casei o mica gradina in care am trandafiri. Iar atunci când sunt înfloriți, acolo îmi place să stau. Și acolo lângă ei mai uit cu mine în povești. Acolo cos, acolo citesc.
Pur și simplu îmi plac trandafirii.
S-a născut costumul popular mult visat
Alina Durbacă: La costumul meu popular au lucrat mai multe mâni dibace. Cineva l-a croit, cineva i-a cusut colțunașii cu inglița, eu i-am cusut trandafirii.
Am avut timp să mă gândesc la toate, la toți. Am avut timp de rugăciune, de povești cu Dumnezeu. Am avut timp să ascut, să mă rog, să înțeleg, să nu renunț la visurile mele, din contra să mi le doresc mai mult decât oricând a fi realitate.
Am avut timp să mă gândesc și la întâlnirile mele cu mătușa mea din Ciumărna Ileana Grațiana Pop care în casa ei părintească peste drum de casa unde locuiește acum, are muzeul ei.
Mătușa de Ciumarna este o culegătoare de folclor autentic. Este un meșter popular care prin tot ce înseamnă ea duce mai departe ce a primit de la bunii și străbunii noștri.
Întâlnirile cu ea erau mereu scurte chiar dacă erau de câteva ore. Niciodată nu ajungeau.
Convorbirile telefonice cu mătușa nu sunt niciodată scurte. Mereu mai rămâne ceva de spus. Trebuie să recunosc faptul că am avut și am în mătușa mea un real suport și sfaturile ei sunt mereu de ascultat, rumegat bine și puse în aplicare.
Șezătoarea Bucuriei este cred încolțită și datorită întâlnirilor cu ea. Te marchează un astfel de om care iubește si simte ca tine.
Când a pornit șezătoarea?
Alina Durbacă: Prima întâlnire a Șezătorii Bucuriei Codlea are loc în data de 26 mai 2022 la Biblioteca Municipului Codlea.
Data la care „pauza de rugăciune” a luat sfârșit și toate restricțiile au fost ridicate, astfel încât Sezătoarea să poată avea loc fără teamă.
Sezătoarea Bucuriei Codlea a continuat pe tot parcursul anului 2022, iar la finalul anului în luna decembrie, pe toată perioada derulării evenimentelor de la Casa de Cultură a Municipiului Codlea Șezătoarea Bucuriei are expoziție.
Asta a venit ca o încununare a tuturor celor care au venit în Șezătoare, care au lucrat și au arătat din ce știu să facă celor care au venit și au droit să învețe ceva. Vernisajul expoziției a fost în data de 7 decembrie 2022.
Atât expoziția cât și vernisajul s-au bucurat de aprecierea comunității codlene semn că Șezătoarea Bucuriei Codlea împarte bucurie și adună lumea în a primii și a transmite frumos.
Începând cu luna Ianuarie 2023 din motive obiective Șezătoarea Bucuriei Codlea se mută în casă nouă la Casa de Cultură a Municipiului Codlea.
Ea va avea loc de 2 ori pe lună, miercuri începând cu ora 16.00.
Ai vreun regret?
Alina Durbacă: Unul mic pot să spun că am. Regret că nu am intrat cu 5 ani mai devreme în învățământ. Dacă aș avea șansa de a mai trăi o viață asta aș vrea să pot schimba.
Pur și simplu ce fac azi mă reprezintă mai mult decât ce am făcut în trecut. Sunt genul de dascăl care este cum este și mamă. Cu normă întreagă.
Așa cum mă gândesc la copilul meu așa mă gândesc și la ei. Nu îmi închid ori dau pe silențios niciodată telefonul după o anumită oră.
In rest., nu regret nimic din tot ce sunt, din tot ce am făcut, din tot ce fac.
Îi mulțumesc Lui Dumnezeu pentru toate în fiecare zi!
Ce planuri de viitor ai?
Alina Durbacă: Frumoasă întrebare. Se spune că „omul dorește și Dumnezeu îi rânduiește!”
Îmi doresc în primul rând să fim sănătoși toți. Îmi doresc să continui ce am început. Îmi doresc să amplific ce am început atât de frumos, la Sezatoare Bucuriei Codlea mă refer aici. Îmi doresc să vină în Sezatoare toți cei care vor să facă ceva frumos. Pentru că Șezătoarea Bucuriei este a tuturor celor care vor să participe, indiferent de apartenența etnică.
Și chiar mă bucur dacă am avea lângă noi și oameni care aparțin altor etnii pentru a ne împărtăși din tradiția lor.
În Șezătoarea Bucuriei purtarea unei II populare este o opțiune personală nu o impunere. Îmi doresc ca în Sezatoare Bucuriei să vină toți cei care vor și își doresc să coasă, tricoteze, croșeteze, să lucreze ori chiar doar să privească.
Apoi privitul în jur va da sufletului posibilitatea să aleagă ce își dorește să facă în continuare. Eu îmi doresc să îmi cos ia mea din zonele de unde mă trag. Puțin Bihor, puțin Sălaj. Și asta pentru că am văzut în jurul meu oameni care vor să transmită frumosul meșteșug al cusutul iilor, mâini dibace care croiesc și cos frumoasele costume populare purtate cu atâta mândrie in zilele de sărbătoare.
Tradiția populară se simte, se transmite nu se impune.
Eu asta îmi doresc pentru viitor. Să continui Șezătoarea. Și tot ce îmi va rânduit de Dumnezeu.
Eu visez mult. Îmi place să visez și să mă rog pentru împlinirea lor, lupt pentru împlinirea lor. Se spune că visul începe cu gândul pe care Dumnezeu ți-l pune în taină in suflet. Nu pot să îți spun ce planuri clare de viitor am. Pentru că nu știu planul Lui Dumnezeu cu mine. Dar vise am!
Mulțumim Alina!
Sursa foto: Dan Strauti
Dacă apreciezi știrea, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like!
Noutăți RAPID și pe canalul de Telegram: Abonați-vă AICI