Picturile Iuliei Șchiopu le-am văzut pentru prima oară cu 6 ani în urmă, păpuși mirate, cu stele în mâini, cu acea alură inconfundabilă, un gen de artă în care recunoști imediat artistul. Era un târg de decembrie, cu obiecte artizanale, picturi și creații realizate de artiștii brașoveni. Nu îmi puteam desprinde privirea din colțul unde expusese, modestă, retrasă. O modestie caldă. Priveam picturile cu grijă, având parcă acea teamă că dacă le privesc mult se vor sparge. Aveam sentimentul că nu vrea să ia prea mult din aerul care o înconjura.
Eram fascinată de acea frumusețe izvorâtă din pensulă. Am început să caut imagini să îi cunosc mai bine arta și an de an am fost din ce în ce mai impresionată și pot spune că m-am îndrăgostit de arta Iuliei.
Păpușile ei ajunseseră în toate colțurile lumii, expoziții frumoase au început să răsară.
Astăzi vă invit să cunoașteți artistul din spatele păpușilor pictate.
Așa cum începe fiecare interviu, ar trebui să te întreb: Cine este Iulia Șchiopu? Răspunsul pare simplu, dar sunt convinsă că nu este.
Iulia Șchiopu: De multe ori mă întreb şi eu. Cred că suntem alții în lumina diferită a fiecărei clipe, suntem puzzle-ul mare făcut din toate aceste mici bucățele. Şi lucrăm, completăm la puzzle-ul ăsta toata viața. Dar, în rezumat, braşoveancă, mamă, fiică, soră, prietenă.
Care era visul tău copil fiind? Ce doreai să devii?
Iulia Șchiopu: Să pictez, într-una, fără oprire. Copilăria mea s-a întâmplat secolul trecut, sub comunism, mai toți locuiam în blocurile acelea cu încăperi standard cu pereții zugrăviți „cu rol” (model floral, zig-zag- uri etc) sau simplu, în culori de înghețată. Mă țin minte cum (pe la 6, 7 ani) mă imaginam mare în casa mea, pictând pereții cu scene din poveşti.
Care au fost primele tale încercări în artele plastice?
Iulia Șchiopu: Cam aşa s-a petrecut copilăria mea, fircălind pe o hârtie, desenând sau modelând un pumn de lut furat de la şcoală, din lada magică din atelierul de modelaj. Sper că s-a prescris fapta între timp.
Cum ai știut că acesta este drumul tău? Că asta îți dorești să faci. Acel moment în care ai spus Da, că în față stării civile și ai ales pictura, când s-a petrecut?
Iulia Șchiopu: Drumul meu spre pictură a fost tare curios, dacă mă uit în urmă nici nu pare un drum. În liceu am închis toate visurile artistice cu şapte lacăte şi am uitat unde am pus cheia; aşa erau vremurile, se desființaseră liceele vocaționale, țin minte că ultima clasă a XII a care a absolvit la Braşov a venit să cânte Gaudeamus igitur la noi, picimea de la şcoala de artă, (eu eram într-a opta atunci), pentru că liceul lor era de acum gol.
M-am reapucat târziu, pe la 40 de ani şi a fost mai mult o terapie personală, treceam printr-o perioadă mai complicată şi vedeam cum mi se închid rănile văzând cu ochii, cum se cicatrizează ca în filmele SF. Târziu şi greu mi-am dat seama că deja se întrevede poteca, a fost un fel de dar uriaş căzut din cer, eu încercam tot felul de activități creative pe lângă serviciul pe care îl aveam, făceam candy baruri cu dulciuri pictate de mine, cercei, tricouri cu mesaje; dar noaptea pictam întruna, cu obstinație, dormeam 3-4 ore în perioada aceea.
Familia te-a susținut în acest drum?
Iulia Șchiopu: Nu ştiu dacă au fost foarte încântați la început, părea o încercare nebunească, cine apare aşa, cam la spartul târgului, într-un domeniu atât de competitiv?, dar cei care m-au iubit au rămas şi m-au ajutat sau au dat de înțeles că vor fi lângă mine chiar când sau dacă voi cădea.
A fi artist nu este simplu, provocări, încercări, ani de lucru. Ești un artist autodidact? Ai avut profesori? Ai fost ucenicul cuiva?
Iulia Șchiopu: Niciodată nu se termină căutările, nevoia de a fi mai bun, spun de cum te vezi tu pe tine; eu sunt foarte critică, necruțătoare cu mine, cei apropiați ştiu asta; probabil tocmai pentru că sunt autodidactă, neavând un profesor care să mă îndrume, corecteze, încerc să îmi țin simțurile în alertă şi să verific mereu dacă nisipurile de sub mine sunt mişcătoare.
Să fii artist e ca şi cum ți-ar fi mereu sete, oricâtă apă ai bea.
Mai știi care a fost prima ta lucrare monetizată?
Iulia Șchiopu: Da, țin minte, cum să nu? A fost o păpuşă care ținea stele în mâini. Şi un semn că asta e direcția bună, prima mea expoziție (la Bistro de l’Arte) fiind cam eclectică, avea şi păpuşi dar şi flori, un fel de peisaje, case.
Cui pui întrebări la care dorești răspuns?
Iulia Șchiopu: Nu pun întrebări la care doresc un răspuns :); decât, poate, pe cele la care am deja unul. Bun, asta a fost o piruetă stilistică. În zona de artă, întreb cu plăcere pe oricine de la care ştiu că aş primi un răspuns sincer.
Ce simți când pictezi? Simt o fragilitate aparte în picturile tale
Iulia Șchiopu: În general, sunt o persoană modestă, să zicem, şi care încearcă mereu să păstreze simțul măsurii. Dar trebuie să spun că atunci când sunt singură în atelier şi pictez şi poate chiar îmi iese, mă simt ca fata aia de pe Titanic, când se credea stăpâna mării/lumii.
Ce te deosebește de alți artiști? În perspectiva ta
Iulia Șchiopu: Nu ştiu să dau un răspuns foarte exact, pentru că ar trebui să gândesc doua tabere, eu şi ei; or eu cred că fiecare artist este unic, aşa cum sunt amprentele degetelor. Mie îmi plac foarte mult pictorii abstracți, de exemplu, pentru că eu nu pot picta ca ei.
Ca artist este greu când te desparți de o lucrare, ai avut șansa să revezi lucrările tale după ani de zile?
Iulia Șchiopu: Mereu mă doare când pleacă o păpuşă, au trecut de acum zece ani şi încă nu m-am obişnuit cu asta. Ştiu că trebuie să mă bucur, pe undeva o fac, sunt ca împăratul care râde cu un ochi şi plânge cu celălalt.
Gândul că unui alt om picturile tale îi vorbesc ca şi ție, e un generator de emoție pură, de înalt voltaj.
Când pornești să pictezi o nouă frumusețe, care este primul lucru la care te gândești? Cum începe procesul creației?
Iulia Șchiopu: Mereu pleacă de la un gând, de la o stare, de la o metaforă mai mult sau mai puțin jucăuşă. Apoi încerc să o țin minte sau o notez printr-o schiță sau câteva cuvinte, că de cele mai multe ori sunt deja prinsă în vreun proiect.
Ți-ai pus întrebarea de ce Universul, sau Dumnezeu, sau Divinitatea a ales să coboare spre tine acest talent?
Iulia Șchiopu: Eu cred că e noroc. Am jucat 6 din 49 acolo în cer.
Minunile tale pictate au ajuns prin toată lumea, este un lucru cunoscut. Ne poți spune câteva dintre expozițiile tale?
Iulia Șchiopu: Voi vorbi de cele viitoare, în septembrie expun la galeria Tiny Griffon a doamnei Cristina Simion, în Nurnberg, în noiembrie la ArtYourself Gallery, în Bucureşti, ambele fiind locuri foarte dragi şi unde, de fapt, revin; apoi anul următor din nou la Bucureşti şi din nou în Nurnberg, de data asta la invitația Primărei/municipalității într-un spațiu public. Mai sunt şi alte invitații şi proiecte, vorbesc însă de cele antamate ferm.
Ce premii ai luat în decursul carierei?
Iulia Șchiopu: Nu sunt un spirit competitiv, am luat la un moment dat Marele Premiu la un concurs național organizat de Şcoala de Arte şi Meserii Tiberiu Brediceanu. Dar vreau să nuanțez puțin răspunsul şi să povestesc (scurt, promit) o întâmplare; la Bienala Albastră de la Braşov, un impresionant şi amplu eveniment cultural organizat fără cusur de Asociația culturală Artessentia, curatoriat de minunații noştri artişti Victoria Țăroi, Ioan Aron Țăroi şi de doamna dr. Cristina Simion, au participat 300 de artişti din toată țara, Braşovul fiind inundat-în cel mai frumos sens al cuvântului- cu – cred- o mie de lucrări distribuite în douăzeci de spații expoziționale. Un domn foarte valoros al artei româneşti care are şi o galerie muzeu în Bucureşti a anunțat că va desemna un fel de câştigător al bienalei, iar premiul va consta în organizarea unei expoziții la Bucureşti, la galeria domniei sale. Ştiu că m-am gândit cât de fericit şi norocos va fi artistul acela. Cred că am gândit-o cu smerenie şi fără invidie, pentru că a doua zi dupą deschiderea bienalei, am primit din partea doamnei Cristina Simion invitația să expun in Nurnberg, la galeria dansei. Cum să spun, pentru mine a fost (mai este) ca un fel de premiul cel mare. Inca ii multumesc in gand încă mă bucur, încă mă mir.
În toată activitatea ta artistică ai vreun regret?
Iulia Șchiopu: Mereu am regrete, cred că a menține un balans între aşteptări şi realizări e mai mult decât sănătos, iar un regret e promisiunea că vei face acel lucru mai bine data viitoare.
Care a fost cea mai mare bucurie a ta?
Iulia Șchiopu: Nu ştiu. Nu pot cuantifica bucuria aşa cum mi se pare tare nedrept -deşi mai păcătuiesc- să am lucrări preferate şi mai puțin preferate.
Planuri de viitor? Să te intreb despre ele?
Iulia Șchiopu: În afară de expozițiile despre care am spus, chiar am o surpriză pe care abia aştept să o împart cu cei din Braşov şi care sper că va aduce braşovenilor măcar un strop din bucuria pe care o simt eu. Sunt superstițioasă şi nu devoalez încă, dar dacă vrei, promit că aici spun. Au mai rămas 30 de zile; de când răspund la frumoasele tale întrebări, 29.
La final, o intrebare: De ce Iubim Brașovul?
Iulia Șchiopu: Fiind vorba de iubire, e greu să dai un răspuns general valabil. Eu îl iubesc pentru acoperişurile lui vechi, pentru porumbeii din Piața Sfatului, pentru aerul lui medieval, pentru ploile splendide, melancolice, revanşarde, pentru că din doi paşi poți ajunge de pe o străduță pietruită în plin secol XXI sau în inima unei păduri, ajunge doar să o iei în stânga sau în dreapta. Pentru că mă întorc mereu la el, oricât de frumoase sunt locurile unde ajung. Braşovul e inubliabil.
Îți mulțumim pentru că ne-ai primit în casa sufletului tău cu acest interviu și îți urăm mult succes mai departe.
Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like!