Nu este tocmai o poveste de duminică, dar este un caz real. Continuăm campania „Vrem o Românie fără orfani!“

„Pe timpul meu, în toate casele de copii, bătaia era «sfântă». Făcea parte din programul de educație. Trăiam ca într-o junglă. Cei tari îi băteau pe cei slabi, iar îngrijitorii ne băteau pe toți. Devenise o obișnuință să încasăm palmă după palmă și oricât de dureroasă ar fi fost lovitura, tot nu plângeam. Nici atunci când ni se fura ultima dintre cele trei feliuțe de pâine, pe care le primeam zilnic, nu plângeam. Credeam că așa este normal… Plângeam doar noaptea, cu pătura în cap, să nu mă audă nimeni. Mă întrebam într-una, «Unde ești mamă?». M-au despărțit de ea blestemele unei boli, schizofrenie, cum mi-a zis o doamnă demult… Nu-mi amintesc ca în copilăria sau adolescența mea să fi avut motive să zâmbesc cuiva, pentru că nimeni nu m-a mângâiat și nimeni nu m-a privit vreodată în ochi… La școală, în pauză, rămâneam tot timpul în clasă, ca să iau pe furiș mâncarea colegilor mei, a copiilor care veneau de acasă… Și rămâneam ultima când se terminau orele, doar, doar a mai rămas o coajă de pâine în vreo bancă…”, își amintește Mirela.
De fiecare dată când vorbește despre copilărie, începe să plângă și se învinovățește pentru soarta blestemată de care are parte. „Pe cine aș putea să dau vina, dacă nu am pe nimeni în lumea asta?… O poză scorojită și un certificat de deces sunt toată moștenirea mea de la mama… Am crescut prin șapte case de copii din județele Brașov și Covasna, fără să-i pese cuiva de mine, până la 18 ani, când m-am trezit în stradă. Nu am avut parte de dragoste de mamă în timpul zbuciumatei mele copilării și nu știu ce înseamnă să ai rude de gradul întâi sau al… patrulea, cum aud vorbindu-se în jurul meu. Nicio familie de unguri sau de români nu m-a cerut în adopție, deși eram blondă și aveam părul creț…” .

CITEȘTE ȘI:

De mai bine de doi ani, Mirela hoinărește pe străzi, fie iarnă, fie vară, fie ploaie, vânt sau ger, împreună cu alți tineri, toți mai mici decât ea, orfani și ei de când se știu pe lume. Scările de bloc, subsolurile, pasajele orașului, ici colo câte-o casă părăsită, ba, uneori, chiar și marginea pădurii au fost locurile în care s-a oprit atunci când picioarele-i obosite refuzau să mai facă un pas. “Am dormit nopți la rând în pădurea de la Timiș. În timpul zilei căutam de lucru, dar pentru că nici cel puțin la negru nu aveam ce munci, mâncam resturile rămase de la alții pe mesele de la hipermarketuri… Doamne, cât de flămândă eram uneori, zi și noapte! Nu puteam dormi noaptea nici de foame, nici de frică să nu cumva să fiu atacată de vreun animal…”, povestește Mirela, privind în gol.

Ne-a căutat înainte de Crăciun, împreună cu camarazii ei, o mică parte dintre Orfanii României pre și post decembriste, în speranța că-l va întâlni pe Moș Crăciun. Și tare fericită a fost când a primit un sac plin cu de toate, așa cum nu-și amintește să fi primit vreodată. Ne-a invitat la ea “acasă”… la “Minister”, cum îi place să-și numească adăpostul din această iarnă. “Nu pot dormi noaptea din cauza frigului. E mai frig decât afară… Când deschid ochii dimineața, nu știu să spun la ce mă gândesc. Plec din casă ca să am de unde pleca, dar nu am nicio direcție… Viața pe care o trăiesc îmi respinge orice dorință ”, spune plină de revoltă Mirela.

Mirela este deja un adult, o persoană isteață, directă și spontană… Dialogul cu ea este întotdeauna unul pozitiv și încă mai speră la o șansă de la viață. Însoțiți de jurista Asociației, Mirela și camarazii ei au ajuns la Agenția Județeană pentru Ocuparea Forței de Muncă, în speranța că vreun brașovean are nevoie de munca lor. Dar, nici aici, poarta înspre o viață mai bună nu li s-a deschis ! Orfanii României, ajunși adulți, sunt condamnați în continuare la umilință, marginalizare, pericol de excluziune socială !

Coșmarul vieții lor este cea mai grea provocare pentru noi ! Drama vieții lor nu trebuie să se mai repete !

Azota Popescu,
președinte Asociația Catharsis

O poză scorojită și un certificat de deces, toată moștenirea mea de la mama