Era o vineri rece de sfârşit de noiembrie. Mă gândeam că va fi o zi normală. Până când am intrat într-un bloc din Braşov, care părea luat dintr-un film vechi… E minunat… uimitor… minunat a spus Olga, colega mea, de mai multe ori.
Acest bloc are o istorie mare şi vrea să ne spună ceva… îl miros… îl simt… Şi eram acolo, în faţa apartamentului, am bătut la uşă şi am aşteptat ca cineva să ne deschidă. Uşa s-a deschis şi Viorica a apărut în faţa noastră cu ochii ei frumoşi, părul lung, alb şi un zâmbet minunat. Mi-a adus aminte de un munte frumos, plin de zăpadă albă şi un cer albastru.
Cât de mulţi oameni au un muzeu în casa lor? Sau cât de mulţi oameni au şansa de a se întâlni cu cineva foarte tradiţional? Acesta a fost cazul nostru şi am fost norocoşi că am întâlnit-o pe Viorica. Casa ei era mică, dar curată. Nu era doar o casă, ci un muzeu deschis, foarte surprinzător pentru mine. A colectat în timp obiecte din natură şi le-a transformat în animale şi alte obiecte decorative. Dar partea cea mai impresionantă din colecţiile ei a fost expoziţia de păpuşi. Viorica face rochii speciale pentru toate mărimile de păpuşi, de exemplu, ea a făcut rochii tipice din Ungaria, Maramureş sau Săcele pentru mai mult de 80 păpuşi. Alături de păpuşi, are o mulţime de plante şi o colecţie de ceramică. Şi am început să mă gândesc că această casă ar fi paradisul pentru o mulţime de copii.
Cu Viorica nu poţi începe să vorbeşti în mod direct. Mai întâi, trebuie să stai jos, să bei ceva, după regulile româneşti de politeţe, după care poţi începe conversaţia. Desigur, prima întrebare care mi-a trecut prin minte a fost: când ai început să faci asta? – Am început acest lucru în 1956, când am fost în clasa întâi la şcoală. Am învăţat de la mama mea, care făcea artizanat şi am făcut propriile mele creaţii. – Cât timp este nevoie pentru a lucra cu o păpuşă? – Depinde de material şi dimensiunea păpuşii – a răspuns. Este extraordinar modul în care a învăţat de la mama ei şi s-a perfectionat, pentru că acum oamenii din jurul meu nu mai vor să înveţe sau să facă diverse lucruri, m-am gândit în sinea mea.
Să petrecem timpul cu Viorica a fost un moment frumos. Când Olga a început să îi facă poze, s-a uitat la aparatul de fotografiat, apoi la oglindă, şi-a îndreptat părul şi a spus „supermodel”! I-a dat chiar sfaturi colegei mele – vino, fă-mi poza de aici, pentru că lumina vine din spatele meu – şi tot împreună am început să râdem. În timpul sesiunii foto, ea şi-a schimbat hainele, şi-a pus pălărie tradiţională pe cap şi a pozat. Olga a întrebat: poţi să zâmbeşti, te rog? Ea a răspuns: cheese!
După şedinţa foto, ne-am uitat împreună la pozele ei vechi. Întotdeauna m-am simţit ciudat privind poze vechi. A fost foarte dornică să ne arate fiecare imagine şi să ne spună poveştile lor. S-a născut în Braşov în 1949, părinţii provin însă din Turcheş, un sat care acum este parte a oraşului Săcele. S-a căsătorit la 20 de ani, şi-a cunoscut soţul în casa mătuşii ei şi a lucrat timp de 35 de ani, în aceeaşi companie. Ea a iubit întotdeauna păpuşile şi la un moment dat, unul dintre vecinii ei i-a spus că ar fi trebui să le îmbrace în haine tradiţionale. În biserica evanghelică a întâlnit o femeie, Margareta, care a ajutat-o să organizeze prima ei expoziţie în Săcele, în 2011, la Fundaţia Interculturala Model Freinet, unde şi-a putut arăta abilităţile ei tuturor.
Viorica este tipul de femeie activă şi creativă. Aşa a fost toată viaţa. În trei ani ea a făcut peste 100 de bucăţi de macrame! Iubitoare a naturii, a fost la plimbări, de unde a colectat diferite crengi, cu forme interesante. Cu creativitatea ei de neoprit, ea a transformat aceste crengi în diferite obiecte decorative. De asemenea, ea a făcut rochii pentru păpuşi din rafia de la plasele de portocale şi ceapă… şi cizme cu pinteni, şerpi, păsări sau pălării. Am văzut, de asemenea, fotografiile ei de călătorie de prin Transilvania, timp în care am mâncat nişte prăjituri tradiţionale sărate.
Nu mi-am dat seama cum a trecut timpul în timpul vizitei noastre la casa Vioricăi. Este o femeie care a învăţat multe în viaţă, a văzut o mulţime de lucruri şi nu a renunţat niciodată la hobby-urile ei. Timp de două ore am fost transportaţi într-o maşină a timpului … a atins viaţa oamenilor şi ne-am întors la ziua de azi.
Am plecat din apartamentul Vioricăi, i-am spus “la revedere” şi când am început să mergem pe stradă ea ne-a strigat de la fereastră şi ne-a făcut cu mâna, atât de caldă şi dulce!
Poveste: Oğulcan Önder. Traducere: Alexandra Răcureanu, Carmen Budileanu. Fotografii: Sercan Yilmaz, Olga Medrzejewska.
„Memorias da minha terra” este o iniţiativă de tineret transnaţională implementată de Asociația Colors și YUPI Famalicao și finanțată de Comisia Europeană prin programul Tineret în Acțiune, care a facilitat contactul între generaţii ( tineri şi vârstnici ) şi culturi (portugheză şi română ), crescând totodată voluntariatul în rândul tinerilor, ca o oportunitate pentru auto-dezvoltare şi dobândire a unor noi competenţe.
În timpul proiectului două grupuri de tineri au pregătit diferite activităţi de timp liber pentru seniori în zonele Famalicão şi Braşov.
Broşura “Povești din patria mea” prezintă 6 poveşti de viaţă de la 6 seniori din Braşov, realizate de voluntarii Asociației Coloros, pe care newsbv.ro vi le prezintă. Poveștile seniorilor implicaţi în proiect vin ca o reamintire a faptului că viaţa este frumoasă şi plină de culori, la orice vârstă. Informații: www.plinideidei.ro, www.facebook.com/asociatiacolors.