Bade Gheo o zâs că musai să-și vadă odrasla plecată peste țări, nu și peste mări, într-o țară cu porecla de cizmă. „Apăi, p’ăștia i-or călărit husarii mai mult ca pe noi, în Ardeal”, cugetă badea, știind că ungurii au marcă înregistrată și în limba română cu cuvântul aista – csizma.
No, și o ajuns ca tăt omu după atâta amar de vreme pierdută pe drum, (majoritatea între Brașov și Comarnic, ulița ceea unde bucureștenii au un fetiș – să stea în mașină până trece week-end-ul ) până la București, la Aeroport, să zboare cu pasărea ceea de fier.
Pățaniile nu s-or gătat: a priceput cum e cu fitness-ul, sportul ăla nou unde te închizi într-o odaie și alergi pe loc și țopăi până transpiri mai mult ca la coasă; a început alergatul după bagaj la italieni, că l-or pus ăia pe o bandă de cauciuc de nu se mai oprea, că o bobinat în jurul benzii mai ceva ca în armata, când majurul l-o pus să facă ture de stadion.
O scăpat cu bine, o întrebat în stânga și dreapta de „uscita”. După ce a „vorbit” cu cei din jur de-l dureau mâinile cu explicaţiile pe care le cerea, o zâs că cel mai sigur să meargă cu gloata, că doară n-or stă ăia peste noapte acolo. Or avea si ăia ceva muieri sau mândre pe care să le vadă.
În cele din urmă, o dat de odraslă, or plecat spre casă, dar pe drum dar l-o pocnit o foame de numa-numa. „Îi musai să mâncăm ceva. Asta numa dacă vrei să ne înţelegem în continuare”, zise cu gândul la slana de acasă, dar şi la mâncarea din avion, un fel de n-ar mai fi.
Or mers ei la un restaurant. Fain. Tare fain. Lucea totul acolo de îşi putea răsuci Gyuri mustaţa în lama de la cuţit. Apropos, italienii ăştia, se vede treaba, neam de cuţitari bre, că la fiecare scaun erau câte trei. Cuţite, nu italieni.
Ca tot ardeleanul, odată aşezat în capul mesei, o cerut o pălincă. Ospătarul, dă din umeri… „Tati, aici nu au pălincă. Dacă vrei un whisky, un coniac. Au şi ei un fel de rachiu, de struguri, îi zice grappa”.
„No, grapă să fie!”, și tremura tot de nerăbdare să-i vină tăria. A zărit ospătarul de departe: paharul cu un lichid gălbior, mai că aducea cu pălinca de acasă, aia uitată în cazane de dud sau de salcâm. Bucuria i-o fo scurtă. După ce o pus limba pe licoare, tăți dumnezeii și sfinții din călindar n-or fost de ajuns să înjure (în gând, că ardelenii sunt oameni civilizați) fără să se repete. În cele din urmă, scuipă scurt uitându-se în sus: „No, ni tu mă la ei ce beu!”.
Apăi la ce poșircă beau talienii ceia, de slană nici vorbă. O lăsă pe fată să ceară de mâncare. Nu durează mult și primește specialitatea bucătarului. Deja o fost mult prea mult față de ce o îndurat, se ridică în picioare să plece acasă: „Păi ăștia chiar ne iau de proști? Trimit întâi fideaua, apoi zama la supă?”, și dus o fost, negru de supărare.
P.S.
Ostenit de atâta drum, seara, la culcare, i-o zâs bade Gheo copchilei: „Fată, nu ştiu cum trăiţi voi aici, vreau acasă, că nu ştiu cât mai #rezist!…”.
