Avea un zâmbet bizar și se legăna într-una…. Așa l-am cunoscut pe Ștefan, orfan de când se știe, când a ajuns la Catharsis, într-o stare euforică, provocată de punga de aurolac.
O ținea ascunsă în buzunarul hainei ponosite și, “pe ascuns”, își îneca amarul în izul halucinant al nitrodiluantului.
Revenind la noi, în speranța că se află pe listele lui Moș Crăciun, de data aceasta fără a fi “drogat”, se mișca destul de greu din cauza tijelor care i-au întărit picioarele, după ce a fost lovit de o mașină, în urmă cu doi ani. Asta-i mai lipsea!
A venit și astăzi să ne întrebe, dacă pe 14 ianuarie, când împlinește nici el nu știe câți ani, îi organizăm ziua de naștere. Nu-și aduce aminte ca cineva să fi pregătit vreodată un tort de ziua lui. Emoționat, trist și cu lacrimi în ochi, repetă într-una … vreau și eu un tort de ziua mea. Și mai mult decât atât, vrea să știe: “ce-o hotărî Dumnezeu pentru mine, anul acesta?“
Ștefan s-a născut în perioada “Decrețeilor“ și crede că poartă un blestem. A deschis ochii în lumea întunecată a copiilor țintuiți în orfelinatul de la Sighetu Marmației, “Casa Irecuperabililor” cum a fost numit de presă, prin anii `90. Și blestemul irecuperabilului l-a urmărit toată viața…
CITEȘTE ȘI: Abandonat de părinți și de stat: „Dumnezeu este prietenul meu… și atât!“
Până la vârsta de 18 ani și jumătate, cu o “pauză” de doi ani la casa de copii de la Târgu Lăpuș, Ștefan a simțit în fiecare celulă a corpului său infernul de la Sighetu Marmației – foame, spaimă, frică de urlete și bătăi, nepăsarea celor din jur și teroarea comunismului. Amintirile din acele vremuri sunt apăsătoare și-I provoacă mereu o teamă.
„Nu era cald în camerele unde stăteam și când ascultam muzica de la pick-up, cei mai mari ne obligau să dansăm. Și dacă nu dansam cum vroiau ei, eram acoperiți de urlete și pumni și mâncam o bătaie soră cu moartea. Și acum, ca și atunci, mă întreb ce vină am eu , cu ce am greșit să trăiesc mereu cu frica în sân! Oriunde merg mi-e urât. Mi-e frică și de umbra mea… Frica de a fi bătut mereu, fără să am vreo vină…”, vorbește Ștefan, privind în gol.
Punga de nailon cu câteva haine este toată averea lui. Plecatul în lumea largă este episodul tragic al oricărui orfan român, ajuns la majorat. Din nou, ajunge de unde a plecat, în stradă !
Cu “zestrea” adunată în primii 20 de ani de viață – o copilărie trăită printre ziduri reci și camere întunecoase , în care mânuțele și piciorușele orfanilor erau legate de gratiile paturilor, flămânzi și plini de bube, în hăinuțe zdrențuite, Ștefan se cuibărește în prima sa casă – Gara Brașov. “Am stat în gară vreo trei ani și jumătate, împreună cu alți prieteni, orfani și ei. Am dormit prin canalele Brașovului în atâtea nopți, de parcă sunt mai multe decât cele în care am dormit în pat. Cerșeam o coajă de pâine, dar nu primeam și așa am învățat, văzând la alții, să trag din punga cu aurolac… Și așa am început să mă distrez. Nu aveam nimic mai bun de făcut! Totuși, într-o dimineață am avut noroc ! Ne-au găsit dormind, acoperiți cu ziare și pungi de nailon, oamenii de la Centrul Vieții Noi. Ne-au dus la Asociație. După atâtea zile și nopți dormite în mizerie, în sfârșit ne-am spălat și noi ca oamenii . Aveam ce mânca și unde să dormim…”, ne spune Ștefan.
Dar, fericirea nu a ținut prea mult ! Ștefan a ajuns din nou în stradă…. Flămând, aproape desculț și dezbrăcat, fără să știe încotro s-o apuce. A ajuns tot în gara Brașov, atras fiind de cei care se mândreau de trofeul lor: punga de aurolac… Împreună, de frica gerului, au pornit într-o aventură a căutării unui culcuș. Și mare le-a fost bucuria când au descoperit o casă părăsită – “Ministerul”, cum îi spun ei ! În “Minister” nu se poate dormi, pentru că este mai frig decât afară. De mâncare, nici nu mai amintim! Nici cel puțin la cantina săracilor nu se găsește pentru el și cei ca el o lingură de ciorbă…
Este tăbăcit de suferință… Mereu flămând și hăituit, nu mai are nici dinți în gură. Nu și-a făcut niciodată un control medical complet . Își amintește ca prin vis : “am lucrat, parcă, doi ani de zile, la negru… Nu m-au plătit și nimeni nu are nevoie de mine . Unde mă duc să îmi caut de lucru, toți mă trimit la plimbare când aud că sunt orfan. M-am gândit să o caut pe mama, dar nu am unde. Știu atât, că m-am născut la Baia Mare. Dacă ea nu m-a căutat niciodată până la această vârstă, eu unde s-o caut? Unde esti, mamă? De ce m-ai lăsat singur pe lume?”. Frânturile de gânduri pe care ni le împărtășește Ștefan sunt departe de gândurile unui adult de vârsta lui… E infantil, absent și incapabil să perceapă lumea care-l hărțuiește !
Ștefan, ca orice copil rătăcit, caută, si acum, drumul spre Acasă, spre mamă… I-l poate arăta cineva?…
Noi, la rândul nostru, întrebăm statul român, ce a făcut pentru acest orfan ???
- Azota Popescu,
- președinte Asociația Catharsis