A fost odată ca niciodată, că dacă n-ar fi fost povestea ce va să fie n-ar fi avut vreun rost. Și se făcea așa, că în vremuri de restriște, când vracii ăi mai de soi plecau de pe tărâmurile noastre pentru că plata era proastă, iar țăranilor nu le mai rămânea acolo, o gâscă, o curcă sau o găină mai grasă și patru ouă să omenească leacul primit, s-a găsit un căpitan de județ care s-o îngrijit ca toate cele să meargă bine ca să nu meargă rău.
Și-apăi după ce tăt poporul plânsu-i s-a că vraciul de nebuni e expirat (după cum i-au picurat la ureche unii sfetnici, de bună credință pentru el, dar fără credință față de cele sfinte), iar la modă era să aduci chipuri noi în locul dregătorilor vechi, cocliți, cu metehne potrivnice Sfatului căpitanului de județ, acesta a decis că trebuie să taie în carne vie și să pună o moașă comunală care să se îngrijească de sufletele și trupurile celor bolnavi până când va găsi un om vrednic întru slujirea sa.
Și să vezi, nenică, ce mai freamăt, ce mai zumzet, tătă lumea să învolbură să găsească persoana care să fie pe plac căpitanului de județ. Apăi, nu-i lucru de șagă, nu orișicine dă de cap la lumea care e cu capul.
Tăt o zdroabă o fost Sfatul căpitanului de județ să facă pe plac acestuia. S-a dat veste peste tot, s-o bătut toba în toate satele și, minune cerească, găsitu-s-a persoana zugrăvită după dorințele stăpânului. Nu e mare la stat, poate mare la sfat, dar…
„Cum să lumineze mintea celor rătăciți omul ăsta?”, îl întrebă pe căpitanul de județ, retoric, mulțimea. „El știe doar cum să aducă sufletele pe lumea asta!”, glăsuiră oamenii. Semeț, căpitanul, le răspunde: „Dacă are cheia intrării pe poarta vieții femeii, musai știe cum stau lucrurile întortocheate în capul acesteia și, cu atât mai mult, în al bărbatului”.
