Vorbește, se îmbracă și se comportă asemenea unui bărbat. Se supără când oamenii o privesc mirat, întrebând-o dacă într-adevăr este femeie sau… Doar cunoscând-o pe Viorica, ajungi să-i simți căldura ascunsă a sufletului, zgâriat de cei cu care și-a petrecut primii 18 ani din viață, prin mai multe case de copii… dar, și după ieșirea din sistem, fiind hărțuită de soartă de la un adăpost de noapte la altul. Cât despre sensibilitatea sa feminină, mutilată de sistem, ne este greu să vorbim !
Povestea vieții sale începe în urmă cu 32 de ani, într-unul dintre orfelinatele din Moldova, mai precis cel din Onești. Cu un umor caustic, ne povestește în stilul său hâtru, că de la casa de copii nu i-au lipsit apa, pe care o bea ori de câte ori îi era foame, și bătaia încasată zilnic, cu și fără motiv. Din cei 18 ani de orfelinat s-a ales cu o traistă plină cu amintiri triste, care o macină și acum ! Lor li se adaugă un geamantan burdușit cu haine căpătate, o valiză militărească din lemn în care păstrează “lucruri bune”, cum spune ea, și un lighean. Și atât ! Ne-am pomenit cu ea sub scara Asociației, unde și-a cărat agoniseala de-o viață. Și-a făcut un pat din cartoane, se acoperea cu ziare și folosea drept pernă, valiza.
CITEȘTE ȘI:
- Orfan: „Mi-e frică și de umbra mea… Frica de a fi bătut mereu“
- Abandonat de părinți și de stat: „Dumnezeu este prietenul meu… și atât!“
Însă, prima noastră întâlnire cu Viorica a fost în urmă cu mai bine de 10 ani, când picioarele sale erau tumefiate și stăteau să explodeze din cauza ulcerului varicos. Nu mai putea merge… Am dus-o la Spitalul Județean pentru operație, deși nu avea act de identitate, medic de familie și nici bani pentru analizele medicale. Mulțumim echipei medicale, chirurgului Soare, care i-au redat sănătatea pierdută prin case de copii și adăposturi de noapte. Puternic traumatizată fizic și psihic, Viorica își duce zilele și nopțile împreună cu alți orfani, pe care-i unește umilința, disperarea, frica de a face încă un pas înspre prăpastie…
După ce Statul și-a luat mâna de pe ea, la 18 ani, a reușit să se procopsească cu o tuberculoză, greu de vindecat în lipsa tratamentelor. A locuit un an de zile în gara din Bacău, după care, fiind izgonită de polițiști, a poposit în gara din Brașov, unde s-a luptat timp de nouă ani pentru Supraviețuire. De aici, s-a ales nu doar cu răni nevindecabile pe suflet și cu cicatrici, care-i acoperă întreg corpul, ci și cu disprețul lumii. Nu a scăpat nici de violuri sălbatice, cum spune ea, nici de alcool, nici de drogul oamenilor străzii – punga cu aurolac.
Și ca să fie meniul complet, adună chiștoace de țigări, le desface cu migală și apoi le savurează, fumând o “penală”, cum spune ea, zâmbind. A luat la rând toate centrele de persoane fără adăpost din Brașov și împrejurimi, unde a locuit de fiecare dată timp de șase luni, pe bază de contract. Dar, până la urmă, tot în stradă a ajuns…
Fiecărui loc părăsit, unde Viorica poposește, considerându-l „Acasă“. Îi atribuie un nume ironic, evident ! Acum locuiește la “Minister”, o casă părăsită unde, în plină iarnă, îi îngheață sângele, sufletul, inima și creierul… Spune că este mai cald afară decât înauntru ! Nu mai știe încotro s-o apuce… Uneori, merge la prima biserică care-i iese în cale, doar pentru a se încălzi și pentru a mânca câteva firimituri de pâine sfințită… Măcinată de boli și umilință, flămândă și nebăgată în seamă de nimeni, Viorica își varsă amarul, blestemându-și soarta, dorind din ce în ce mai mult să-și pune capăt zilelor…
Hoinărește zilnic pe străzi …
Și-a căutat cu disperare un loc de muncă al său ! A fost ajutată de consilierul George Bogdan, din Ministerul Muncii, să fie angajată ca măturător al străzii. A fost foarte fericită timp de două zile. Mătura strada și cânta: “Vino mamă să mă vezi…”. Dar, trei zile mai târziu, i s-a desfăcut contractul de muncă pe motiv că nu vede bine, în ciuda faptul că, ea chiar nu are probleme de vedere! Jurista Asociației a însoțit-o pentru a doua oară la Direcția Județeană pentru Ocuparea Forței de Muncă. Dar, pentru că cei care au fost plătiți de stat pentru a-i asigura creștere, îngrijire și educație, învățarea unei meserii, nu au făcut-o în cei 18 ani de instituționalizare, Viorica noastră, ca și camarazii săi, nu are acces la un loc de muncă ! Vine și pleacă de cinci-șase ori pe zi de la sediul Asociației, întrebându-ne mereu: “Eu ce pot să fac?”
Întrebăm și noi, la rândul nostru, Statul Român, Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale, ce-i pot oferi Vioricăi pentru a o scoate din starea de letargie, la care au condamnat-o de când a venit pe lume? Cine răspunde pentru flagelul vieții sale ?
- Azota Popescu,
- președinte Asociația Catharsis