L-am urmărit cu atenţie marţi seara pe preşedintele Iohannis. Am aşteptat ceva, un semn că, dincolo de interesul său de a-şi vedea îngropaţi inamicii politici din PSD, pînă cînd se vor ivi apoi alţii, se mai află măcar o sclipire de empatie cu noi, poporul.
Dar nu. Nimic. Acelaşi limbaj rece, distant, străin. N-a transmis niciun sentiment. Am avut sentimentul că privesc, prin ecranul televizorului, mulţimea vidă.
Şi am tot interesul, ca persoană, să aflu cîte ceva din cele ce se mai întîmplă, mai ales cu Covid-ul. Sînt, de duminică seara încoace, cînd am fost înştiinţat de un prieten că are Covd-19, autoizolat la domiciliu, în carantină.
Am sunat, conştiincios, luni dimineaţa la medicul de familie, care mi-a transmis un formular ce trebuia completat şi trimis mai departe la Direcţia de Sănătate Publică. Zis şi făcut, l-am completat cu sîrg.
Dar trebuia semnat, scanat şi trimis mai departe – ceea ce, neavînd acasă aşa ceva, a trebuit să rog pe cineva să meargă pînă la colţ unde se află un Xerox. A mers, a printat. S-a întors. Am semnat.
S-a dus din nou, a scanat declaraţia, a pus-o pe stick. Dar, dacă n-aş fi avut pe cine trimite? M-am întrebat cît am aşteptat, ce se întîmplă cu oamenii de pe la sate, care n-au nici laptop, nici internet.
Cum sînt luaţi în evidenţă ei? Cine ştie de soarta lor?
Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like!
