Gabriel Antohe: Învațământul românesc are nevoie de o resetare de urgență!

O istorie a neputinței

Degradarea învățământului românesc a luat amploare începând cu anul 1990. Libertatea însemna fuga din fabrici dar și din școli, părăsirea plictisitoarelor clișee de existență socială și erupția spiritului antreprenorial de tejghea.

Din nefericire însă, în graba de a deveni cu toții mari oameni de afaceri, liberi și nemuritori, am uitat de faptul că prezentul nu este decât un reper efemer, că ceea ce contează este viitorul.Asta, dacă rapacele egoism nu ne-ar fi întunecat tuturor rațiunea, atâta cât învățământul marxist ne-a permis să luăm prin buzunare atunci când citeam pe scară largă literatură de orice fel la lumina lumânării.

Anii 90ꞌ au reprezentat doar perioada în care s-a mărit viteza de degradare și de destrămare a vechiului sistem de educație, sistem care a generat însă o clasă politică foarte eficientă, care și astăzi, după 26 de ani, prin exponenții ei, face și desface legi în Parlamentul țării.

Nu a durat mult și au apărut și primele realizări notabile ale noilor vizionari de la cârma ministerului educației: înființarea unei puzderii de universități, veritabile fabrici de diplome, unele mai acreditate și recunoscute ca altele. Astfel,nicio piedică nu mai stătea în calea emancipării intelectuale alenoilor membri de partid.

Astfel că a urmat mai bine de un sfert de secol în care sistemul educațional românesc a fost într-o permanentă schimbare. Privind retrospectiv, multiplele modificări legislative în acest domeniu par făcute în funcție de toanele celor care s-au perindat la conducerea ministerului de resort și care, cu rare excepții, par să fi dorit doar să lase o amprentă (sau mai bine zis o pată) personală.

Sistemul educațional azi

Învățământul românesc este în mod cert un experiment eșuat, ale cărui implicațiiafectează major societatea românească de astăzi.Într-o neîntreruptă reformare a reformelor, sistemul nostru educațional uimește prin febrila căutare a unor repere de import, dar ratează în mod impecabil, de fiecare dată, întâlnirea cu propria misiune și menire.

Am ajuns ca prin fiecare generație de semi-analfabeți ,,cum laudaeˮ sa devenim, încet dar sigur, doar o populație de flotanți a Uniunii Europene. Conform INS, alocarea acordată sectorului educației a cunoscut creșteri timide, de la 2,5% din PIB în 2013, 3,2% în 2014, 3,7% în 2015, bugetări total insuficiente în condițiile în care prin Legea 1 din 2011 se viza, oarecum utopic, 6% din PIB.

Subfinanțarea cronică a învățământului de stat din România conduce inevitabil la o lipsă majoră de cadre didactice pregătite care migrează spre alte țări ori se reprofilează pe alte domenii mult mai atractive financiar. In plus, dotările privind tehnica de calcul, sistemele multimedia pentru învățare interactivă si laboratoarele ,,înghețate în timpˮ, sunt sub standardele actuale, bune cel mult pentru ore de istoria tehnologiei. Și să nu uităm că la începutul anului școlar erau peste 4.200 de școli fără aviz de funcționare de la ISU.

Un alt aspect negativ este deficitul sau chiar inexistența orelor de practică, pentru orice arie curriculară sau disciplină. Absolvenții noștri sunt neadaptați cerințelor pieței muncii, comunicării sociale ori unor concepte mai complexe cum ar fi munca sau cercetarea în echipă. Printre cauzele generatoare de astfel de efecte se numără și lipsa unei politici coerente la nivel guvernamental în privința corelării programei de învățământ și a conținutului științific cu cerințele și exigențele pieței muncii.Exodul tinerilor absolvenți de liceu spre universități de top din străinătate este încurajat și de lipsa perspectivei de angajare în domeniul strict al specializării alese pe parcursul studiilor superioare.

În învățământul superior există încă multe specializări învechite,fără căutare pe piața ocupațională a forței de muncă. Deși unele dintre acestea au fost în ultimii ani ,,rebranduiteˮ formal, pentru a se păstra posturi, disciplinele subsecvente sunt predate de cadre didactice aproape de pensionare sau aflate deja la pensie care nu mai au entuziasmul și poate nici posibilitatea de a se adapta noilor actualități științifice. De asemenea, universitățile românești au rămas extrem de birocratizate, au o administrație numeric disproporționată în raport cu numărul de cadre didactice și studenți, de aici rezultând taxe mai mari pentru cursanți.

În ceea ce priveșteînvățământul preuniversitar constatăm că acesta este enclavizat într-o tranziție de la centralismul inspectoratelor la cel al conducerii fiecărei unități școlare. Mai rămâne să se legifereze ,,autonomia preuniversitarăˮ și putem fi siguri că actualul concept al învățământului public, gratuit cel puțin la nivel primar, va dispărea.

Mult trâmbițata ,,învățare centrată pe elev/studentˮ a rămas doar o altă sintagmă ministerială rămasă fără efect în condițiile în care cuvântul centrat se referă probabil la numărul aberant de mare al orelor de predare (33-34 ore/săpt. la clasa a VII-a si a VIII-a) sau volumul inhibitor al temelor date elevilor, invitați apoi la generoase after school-uri ca să le rezolve pe banii părinților.

Principalele vicii ale sistemului și posibile remedii

Actualul sistem de învațământ preuniversitar îi iluzionează atât pe elevi cât și pe părinți cu privire la capacitatea sa de a acorda o educatie performantă, dar, în realitate, acest sistem nu este adaptat nici pieței muncii, nici individului în particular. În sinteză, principalele probleme pe care le-am identificat în învățământul preuniversitar sunt :

• Norma săpămânală a elevului la clasă este de aproape 2 ori mai mare decât norma de predare săptămânală a cadrului didactic.
• Numărul mare de ore didactice compromite programul after-school.
• Este nevoie de un număr mai mare de discipline opționale, pentru a răspunde schimbărilor rapide de pe piața muncii, din mediul științific și cultural, dar și nevoilor și preferințelor elevilor
• Cea mai mare rată de abandon școlar (23%, locul I în UE) înregistrată la trecerea din clasa a VIII-a spre a IX-a (poate fi mult diminuată prin mutarea clasei a IX-a de la liceu la gimnaziu iar evaluarea națională să se dea la finalul învățământului obligatoriu, după clasa a IX-a)
• Programa școlară existentă promovează un număr prea mare de discipline, favorizează dezintegrarea și nu integrarea cunoașterii.

Nu trebuie să uităm că scopul principal al școlii, mai ales al învățământului obligatoriu, este de a-l învăța pe elev cum să utilizeze cunoașterea. Utilizarea cunoașterii crește substanțial dacă predarea este integrată într-un număr redus de discipline. Concentrând predarea pe discipline utile cu adevărat, vom reuși să intrăm pe palierul de competitivitate și plus valoare presupuse de o dinamică a pieței muncii care nu așteaptă ca responsabilii greoi sau indiferenți de la nivelele de conducere centrale și locale să experimenteze la nesfârșit pe banii cetățenilor. Tinerii trebuie învățati că viața se construiește pe abilități și nu pe o diplomă.

Consider însă că cea mai mare pierdere este cea a încrederii și a speranței că lucrurile se vor schimba. Orice inițiativă de stopare a declinului, orice încercare de corectare a funcționării sistemului a fost cu hotărâre sabotată.Dacă ne gândim la eterna ministră a educației, Ecaterina Andronescu, cea care pentru a nu incomoda ,,fabricile de diplomeˮa vrut să permită elevilor fără bacalaureat să se înscrie în universități dacă aceștia se angajau solemn că vor trece bacalareatul până la anul viitor, avem o imagine a stării de degringoladă în care a fost adus învățământul românesc. Stare continuată și amplificată de recenta modificare (a câta oară ?) a Legii Invățământului, prin votul transpartinic al parlamentarilor strâns uniți de intereselenocive care favorizează furtul intelectual, cel puțin în privința doctoratelor !

Unde ne aflăm ?

• 42 % dintre elevii români au doar competențe declarative.
• 52 % dintre copii trăiesc în risc de sărăcie.
• 24 % dintre tinerii sub 25 de ani sunt șomeri.
• 360.000 de copii au abandonat școala ori din cauza sărăciei, ori pentru că sunt exploatați de către părinți.
• 6,3 %dintre copii se sinucid.

QVO VADIS ?

• Primul pas îl reprezintă depolitizarea totală și legiferată a învățământului, pe toate nivelurile de studii.
• Datorită importanței capitale a resursei strategice reprezentată de copii și tinerii noștri, profesorii trebuie să fie asimilați categoriei funcționarilor publici și remunerați conform importanței deosebite a muncii lor.
• Cresterea alocației bugetare pentru învățământ la 5% în 2017, 5,5% în 2018 și 6% din 2018 pentru o perioada de minim 10 ani.
• Foarte importantă estereforma programei educaționale privind specializările și optimizarea numărului de ore, cu accent pe rolul educațional al școlii care trebuie să cultive tuturor copiilor valori civice si morale.

Suntem datori să luptăm pentru a găsi și implementa soluții viabile și rapide pentru a stopa acest flagel al destrămării șanselor noastre la un viitor mai bun. Școala românescă trebuie REINVENTATĂ!

• Gabriel Antohe,
• Primvicepresedinte PMP Braşov