«Baladă pentru Cătălin» este o carte editată în memoria fiului lor, erou al Revoluţiei Române din Decembrie 1989, scrisă de familia prof. Elena-Doina şi Grigore Haidău Târgu-Jiu. Cu mărturii despre ultimele zile de viaţă ale frumosului şi viteazului zburător. Cătălin Grigore Haidău s-a născut la 25 iulie 1970, în Gorj. Avea să devină erou la Braşov, în noaptea de 23 spre 24 decembrie 1989. Ultimele lui cuvinte au fost: „Acoperiţi-mă cu foc, intru în luptă!”
Elev caporal Cătălin Grigore Haidău a murit fiind împuşcat „în tâmpla dreaptă şi în picioare (piciorul drept era rupt din genunchi)”, aduce în actualitate povestea tânărului Jurnalul Național
CITEȘTE ȘI: Adrian Florin Neagu – Gavroche al Revoluției din Brașov
„În decembrie 1989 era elev al Şcolii Militare de Ofiţeri Activi de Artilerie Antiaeriană şi Rachete Braşov. Spiritul de pandur, gândul curat de autentic patriot care doreşte binele Patriei şi Poporului său, l-au făcut să accepte din primele ore Revoluţia şi s-o apere chiar cu preţul vieţii sale tinere“. (Comandor r. ing aviaţie Ioan Popescu (Chebacea)”
Din mărturiile celor care au fost colegi cu Cătălin aflăm desfăşurarea evenimentelor din acele zile. Pe 21 decembrie erau la şcolă; se dă alarma că şi sunt informaţi că teroriştii ajunseseră şi la Braşov, scrie elev caporal Dragoş Tudor. Au primit muniţie de război, au urcat în camioane şi au mers prin tot oraşul. S-au oprit în centru, unde s-au întâlnit cu colegii de la radiolocaţie… „Nu aveam de ce să ne facem griji, deoarece totul era calm. Abia în jurul orelor 16.00, când marea majoritate a muncitorilor se întorceau de la lucru, au început problemele. (…)
Era ceva nou… o ură nemaivăzută pentru mine. S-au aruncat pietre şi cuvinte usturătoare asupra noastră. Mulţimea devenea ameninţătoare, teama era de ambele părţi. Armata nu avea ordin să tragă în populaţie. Se strigau sloganuri anticomuniste şi împotriva armatei. Apoi au primit ordin să tragă focuri de avertisment. Populaţia civilă s-a speriat… a fugit… a revenit. Au început jeturile de apă. Apa i-a determinat pe braşoveni să plece. Pentru moment. A doua zi, pe 22, s-au adunat din nou în piaţă. Tensiunea creştea. Apoi a venit eliberarea. Ceauşescu fugise. Bucurie nestăvilită ne-a cuprins pe toţi, civili şi militari. Ne-am îmbrăţişat frăţeşte, copii, femei, bărbaţi, chiar dacă cu o seară înainte fusesem duşmani. Bucuria nu a ţinut mult. Spre seară s-a dat din nou alarma: teroriştii. În jurul orei 1:00 (22 decembrie) s-a dat din nou alarma.
Am primit muniţia de război, ne-am îmbarcat în camioane şi am plecat unii la Tipografie, alţii la Cristian, noi la Consiliu. Totul era liniştit. (…) O femeie în vârstă a venit şi ne-a servit cafea caldă. N-am apucat s-o bem căci de undeva au izbucnit câteva focuri de armă. Atunci ne-a cuprins panica. Era noapte şi nu ştiam de unde se trăgea. Ne-am culcat grabnic pe asfaltul umed, încercând să ne adăpostim după camioane. Atunci a început măcelul. Noi trăgeam către parcul din faţa noastră. Trotuarele erau neîncăpătoare şi deci nici poziţiile de tragere nu erau prea grozave. Drept ripostă, din parc s-a abătut asupra noastră o ploaie de gloanţe. Se auzeau de pretutindeni zgomote şi gemete. Fuseseră răniţi şi câţiva dintre noi. Braşovenii care fuseseră în parc să demonstreze au fost prinşi între focuri. Totul era haos.” Luptele au continuat şi după cum spun cei care au participat la evenimente nu prea ştiau cu cine se luptă. În seara zilei de 23 decembrie, elevii Plutonului 122 s-au întors la şcoală şi au intrat la program de odihnă.
Elev caporal Cristian Daia avea să îşi amintească: „În jurul orei 16, am plecat cu un camion în cazarmă. Eram atât de obosiţi încât nici nu ne-am dus la masă. Am mers în garsonieră eu, Cătălin Haidău şi Ioan Tiţă. Eu şi Cătălin am scris câte o scrisoare acasă, iar Tiţă s-a culcat. Am terminat şi eu de scris scrisoarea şi am vrut să plec să mă culc, dar Cătălin m-a oprit şi mi-a arătat o singură frază din scrisoarea lui în care spunea părinţilor că speră să apuce să-i mai vadă o dată pentru a le povesti mai multe lucruri. Avea ochii înecaţi în lacrimi. Apoi eu m-am culcat. (…) El ne-a trezit şi ne-a spus să ne îmbrăcăm că este alarmă. Se trăgea în şcoală. Cătălin a spus că nu putem rămâne în garsonieră, trebuie să ieşim afară. Apoi a spus să-l acoperim cu foc ca el să iasă în luptă. Ne-am ridicat şi ne uitam pe geam cu spatele la uşă. Am auzit uşa trântită de perete şi m-am întors să ies şi eu. Am ieşit şi l-am găsit pe Cătălin căzut. L-am strigat dar nu a răspuns. Apoi am auzit ceva…!! Şi m-am uitat… era întuneric! În dreapta lui începuse să se întindă o pată roşie.”
Cătălin a scris ultima scrisoare către cei dragi cu puţin timp înainte să plece spre moarte. Le spunea tuturor să nu-şi facă griji pentru el, el oşteanul României libere, căci vroia să trăiască, să le poată povesti tot ce s-a întâmplat acolo, la Braşov, când oamenii din oraş au ieşit pe străzi, erau ca talazurile, erau o forţă care-i ura şi vroia să-i strivească, dar… până la urmă au fraternizat. Armata şi cetăţenii Braşovului. Au zâmbit şi s-au bucurat împreună. Apoi zâmbetul fericirii a fost furat de rânjetul morţii.
Ultima scrisoare
„Dragi părinţi, dragă Daria, dragi bunici, dragii mei,/ vă rog foarte mult să nu intraţi în panică. Ştiu că în Tg. Jiu e PACE. Uite că de-abia acum îmi dau seama ceea ce înseamnă cuvântul acesta. Mă bucur enorm de mult că totul e bine. Mă interesează ce face Toni. E bine, a fost acolo? Aici, în Braşov, ARMATA E CU POPORUL, DAR ÎMPOTRIVA SECURITĂŢII. Nişte asasini mercenari cretini, efectiv nu mai am cuvinte să calific aceste animale care trag fără milă în noi, în popor şi care văzându-se la strânsoare pentru că armata e net superioară ca număr, au apelat la grupuri de cercetare-diversiune din Iran sau Israel.
Personal, m-am indignat tare mult când s-a cerut sprijinul URSS. În primul rând pentru că eu nu accept ca România să fie câmpul de război al altor ţări şi în al doilea rând consider că armata poate rezolva totul atâta timp cât e bine condusă. Vă rog mult, mamă şi tată, ceea ce vă spun nu citiţi şi la bunici, mai ales lui mamaia, căci ştiu prea bine că nu stă prea strălucit cu sănătatea. E bine, nu e bine să o spun, dar îmi aleg prima variantă pentru că vreau să se ştie ce este aici la Braşov. Aici e pur şi simplu RĂZBOI. NU am dorimit de trei nopţi, cum las un minut capul jos, cum adorm. Cartuşele îmi ţiuie pe la urechi. Acum noi, elevii şcolii şi vânătorii de munte, apărăm vechiul consiliu judeţean (acel martir consiliu) împotriva teroriştilor. Nu sunt mulţi, dar sunt bine dotaţi şi vor vărsare de sânge. Am avut acum ocazia să văd nişte oameni pentru care îmi scot căciula: vânătorii de munte.
Aceşti oameni simpli, de la sate, în majoritate, au dat dovadă de un curaj şi o stăpânire de sine de nedescris. O noapte întreagă au stat în afara clădirii şi s-au luptat cu demenţii ascultând deasupra glasul morţii. Am plecat din şcoală cu deviza să-i răzbunăm pe colegii noştri de la Sibiu. Nu ştiu încă în ce măsură am făcut-o, dar până astăzi, adică după o zi şi o noapte de iad, nu avem nici o pierdere. Toţi elevii sunt sănătoşi. Populaţia ne ajută şi ea. Ne dau de mâncare, bem sucuri, au ridicat arme în schimbul buletinelor şi luptă şi ei alături de noi. Extraordinară colaborare şi ajutor reciproc. Sper să am posibilitatea să vi le povestesc. Deja acum când aud un zgomot cât de cât mai tare, cum tresar. DAR NU MĂ PLANG! Sunt bărbat, sunt oştean al României libere. Dar încă o dată vă rog să nu vă faceţi griji că voi avea grijă de mine şi NU VREAU CA ACEASTA SCRISOARE SĂ FIE ŞI ULTIMA. Vă îmbrăţişez cu mult, mult dor şi dragoste, Elev caporal Cătălin Haidău.”
Apoi a plecat să apere România liberă. Şi a devenit Erou. Numele lui e scris pe soclul Crucii Eroilor din Braşov.