Pictura pe ceramică cu motive tradiționale maghiare este extraordinar de frumoasă, de spectaculoasă nu sunt mulți artizani care practică acest meșteșug. Azi pătrundem în lumea plină de căldură și cu o mulțime de emoții a meșterului Ildiko Szasz, brașoveancă cu drag de oraș.
Cum iubesc foarte mult poveștile vă spun și povestea în care am cunoscut-o pe Ildiko. Era cu 4 ani în urmă, când într-un târg local, o doamnă vine la standul meu să aleagă pentru nepoțica ei o jucărie. Extrem de emotivă, simt totuși că acolo se ascunde un suflet de artist și deschid discuția. Bucuria i se citește pe chip. Povestindu-mi ce pictează, văd transformarea omului din fața mea. Povestea și descria ce face. Am simțit că are nevoie de o încurajare, și astfel s-a legat cumva o prietenie între noi. Am încurajat-o să iasă în lume cu lucrările ei, să aibă curaj să vină în târguri, să se încarce cu energia bună a oamenilor care apreciază munca noastră.
Anii au trecut, azi povestim cu inima în mâini, bucuriile, încercările, începuturile și reușitele muncii de meșter.
„Sunt Szasz Ildiko, născută în Brașov, crescută în Brașov, locuiesc în Brașov de când mă știu, iubesc acest oraș: O să mă bâlbâi, tu mă știi. Emoțiile”.
De ce iubești acest oraș?
Ildiko: Pentru frumusețea, diversitatea orașului, suntem un oraș cu multe religii, multicultural și e bine să știm unii de alții, să iubim frumosul de la celălalt. Asta contează cel mai mult pentru mine, interacțiunea între culturile care există în oraș și nu numai, dar în principal în orașul nostru. Pentru că dacă te înțelegi bine cu o persoană nu contează cine e, om să fie.
Unde ai urmat școala generală?
Ildiko: Școală generală nr. 6, actual este liceul Aprily Lajos, și apoi am urmat Liceul industrial nr. 2, profil prelucrare prin așchiere. Era o vreme aparte și frumoasă totuși. La școala generală eram două secții, secția maghiară și secția română, ne înțelegeam de minune cu colegii de la secția română, ne bulgăream, ne alergam prin curte, era super fain. M-a durut foarte mult când s-a înființat celălalt corp și s-au separat cele două secții, pentru că pe vremea mea se legau prietenii pe viață, nu conta că ești român sau că ești maghiar, era atât de frumos. Era mult mai simplu, nu aveam atâtea prejudecăți. A fost o copilărie simplă, frumoasă, curată, cu bătut mingea pe afară, fără complicații, era simplu, era frumos.
Crezi în revenirea acelor vremuri?
Ildiko: Eu cred că da, dacă vrem, ar trebui să avem curajul să promovăm frumusețea asta din noi și să ne deschidem unul față de celălalt. Dacă nu spunem nimic zicem că poate ce arogantă e persoana cealaltă, s-ar putea să pară arogant, dar e atât de introvertit încât nu poate să scoată un cuvânt. Cu fiecare om trebuie sa avem răbdare să se deschidă în ritmul lui, ca o floare, de aceea îmi și place să pictez flori.
În școala generală ai fost atrasă de pictură?
Ildiko: Mi-a plăcut să colorez pe atunci, erau acele cărți de colorat, și am colorat mult, mă supărăm când se rupea vârful de la creionul de colorat. Nu mai țin minte dacă m-am simțit atrasă de pictură, eram copila, nu mai țin minte, dar îmi plăcea. Când eram în clasa a 11-a, știu că am făcut niște portrete cu creionul, portrete ale unor actori celebri de atunci, al unei mătuși și cred că mi-am făcut și mie un autoportret. Am găsit într-un caiet vechi studențesc cu coperțile țări și erau acolo cu creionul. Nu am povestit până acum nimănui despre acest portrete in creion din perioada liceului.
Care este profesia ta? De cele mai multe ori, artiștii au la bază pregătiri diametral opuse
Ildiko: După liceu am lucrat în Uzina 2, la Carfil, pentru că știi cum era, acolo lucra și tata și unchiul, și am mers și eu să lucrez acolo. A fost super și acolo, era o atmosfera de familie, am lucrat în secție mult timp, mai târziu am lucrat ca secretară. Ca secretară îmi plăcea să fiu atentă la toate detaliile, exact ca și o gospodină, trebuia să știi și latura business și trebuia să fii și atent la cine venea la ședință, fiecărei persoane ce îi place, ce nu îi place, cafeaua neagră sau cu zahăr. Eram atentă la aceste aspecte totdeauna, acordam importantă acestor lucruri. Ulterior am realizat că făceam instinctiv toate acestea, nu m-a învățat nimeni. Când uzina s-a închis, am plecat în șomaj, am ajuns la o firma de aparate auditive, tot pe secretariat, învățasem și acolo rutinele. M-am ocupat și pe partea juridică, de contractele cu casele de sănătate. Mi-a plăcut foarte mult această muncă, mi-a plăcut să țin legătura cu oamenii cu care lucram. Trebuia mare atenție la toate detaliile pentru fiecare județ in parte.
Pictezi. Pictezi ceva ce mai puțină lume are ocazia să vadă, sunteți puțini artizani care pictați acest gen, mă refer la pictura cu motive tradiționale maghiare. Când și cum ai început să pictezi?
Ildiko: O singură pictură am făcut despre casa bunicii mele, de fapt asta mă atrage spre tradițional, casele vechi albastre și balustradele acelea cioplite și în interiorul caselor toate țesăturile, motivele de pe țesături, culorile, această casă se află la Zetea în județul Harghita și la fel este și la celalată bunica în Bretcu, în Covasna.
Ce simțeai când intrai în acea casă?
Ildiko: Nu știu cum să îți descriu ce simțeam. O puritate, o liniște, așa o împlinire sufletească, era parcă o bucată de rai, o curte frumoasă cu iarbă verde, cu pomi și casă albastră, și seara când stăteam la povești și la rugăciune, ardea focul, și se auzea cum pocnește, și acela are un alt miros un alt farmec și lampa de petrol cu fitil. De atunci încerc să fac rost de o lampa de aceea să o pun la mine în bucătărie.
Mai era grădina, grădina unde era loc pentru flori, care era la vedere să o vadă lumea, mai în spate era și latura practică cu zarzavat, fasole verde și altele și în spatele șurii erau cartofi, livada și tot ce trebuia.
Acele zile în care eram acolo erau superbe, nu eram bolnavă, nu mă durea nimic, era acea stare de bine, nu eram conștientă, dar simțeam acest lucru.
Chiar simt și mirosul acelui timp, de acolo este rădăcina.
Am cărți de cusut de atunci, de tricotat, de croșetat, mileuri, macrame, am făcut garnituri întregi de macrame.
Dar primul pas, relevant, a fost când a trebuit să fac cadou unei persoane dragi, nu aveam bani, nu aveam idei, nu aveam timp. Am avut acasă un suport de ghiveci pe care am pictat motiv tradițional, am pus o floare, și ăsta a fost cadoul, persoana mai are încă cadoul.
Noi ne-am întâlnit prin 2018 și am stat de vorbă, țin minte că te-am încurajat să pornești pe acest drum.
Ildiko: Da, mereu țin minte, ne-am întâlnit, ți-am povestit ce fac eu și tu mi-ai dat curaj să încep pe cont propriu, dar mă tot gândeam cum să pornesc, sincer nu apreciam ce fac, nu vedeam valoarea, nici acum nu știu dacă are valoare, dar știu că fac cu drag. Încep, văd un model, vreau să fac ceva asemănător, dar îmi iese altceva, păstrez partea tradițională, dar totuși modific, îmi pun amprenta.
Care au fost încercările, e bine să știe și cei care pornesc acum la drum. Povestește-ne puțin efortul din spatele a ceea ce se vede.
Ildiko: Da, am pornit în acest drum cam acum 11 ani deja. Și sunt multe încercări în acest timp. Eu când fac cumpărături de materiale, cumpăr ceea ce îmi place, degeaba mă uit și știu că poate un material este mai bun sau nu, eu aleg cu inima, s-a dovedit a fi decizie numai cu sufletul, pentru că nu era bine ce alegeam, am luat vopsea de vitralii și nu îmi era bună, auzisem eu că trebuie și fixat termic, am realizat pictura, am pus într-un cuptor cu microunde, s-a ars, s-a decojit, arată acea lucrare ca după un război mondial.
Avantajul când lucrezi pe ceramică este acela că se poate corecta, se poate șterge și reface, pe lemn nu merge așa, lemnul absoarbe, e mai greu de corectat, pânza la fel. Atunci zic, totuși, Ildiko, apucă-te și citește puțin instrucțiunile, nu numai cu sufletul, alege și cu capul, iei tu pictură și faci, dar mai documentează-te, și așa am început să mă documentez, să citesc din ce în ce mai mult. Am aflat că există și vopsea care se fixeaza la căldură, sunt vopsele care se mixează între ele, sunt vopsele care nu. Păstram vopsele ca sa îmi ajungă mult timp, dar ele se uscau. Am eu o viziune cum să așez motivele, pentru că eu lucram că dactilografa aveam totuși idee, cum să așez in pagină, făceam la fel și cu modelul, dar nu ieșea, trebuie măsurat, așezat, gândit, partea asta merge mai greu. Dacă faci de mai multe ori același model e mai ușor, dar când îl faci pentru prima oară muncești și muncești și iar ștergi și o iei de la capăt. Când îl repeți, te ghidezi după niște puncte pe care le pui la început. Și apoi dai voie să curgă florile și frunzele.
Ce modele îți place cel mai mult să pictezi?
Ildiko: Florile, da, florile pentru că sunt gingașe, plăcute, și dacă ai un pic de atenție îți oferă o feerie de culori și forme și miresme.
Familia te susține în ceea ce faci?
Ildiko: Da, familia da. Cred că totuși aveau oarecum rețineri, nu îmi ziceau, vedeam, pentru familie dădeam cadou sticle de palincă pictată și puneam țuică adevărată, cine ce le place, dar personalizăm sticlă. Tata, Dumnezeu să îl ierte, el era foarte entuziasmat, mi-ar fi plăcut să vadă ce fac acum.
Ai un atelier în care lucrezi? Unde se desfășoară toată această feerie de culori?
Ildiko: Deocamdata nu am atelier, este un vis pe care sper să pot să îl realizez. Am un birou pe care sunt dulapuri și dulăpioare pentru vopseluri, pentru diferite accesorii, pentru pensule, dar non-stop e haos pe acest birou. Îți dai seama, îmi e jenă când vine cineva la mine și vede acel birou, dar nu am încotro pentru că, de obicei, încep mai multe picturi deodată. Dacă lucrez cu mai multe culori, trebuie să se usuce o culoare și după aceea cu următoarea. Și atunci lucrez la mai multe deodată și am diferite pensule și le pun într-un anume loc, și aceea este dezordinea mea. Este ordinea mea creativă care nu întotdeauna este înțeleasă de cei din jur, dar când se vede rezultatul final de multe ori spune lumea „Wow! ce frumos a ieșit!”. Sentimentul cel mai plăcut îl am când nepoțica mea vine lângă mine și se uită la primele contururi, se duce să se joace, se întoarce, și are răbdarea să mă urmărească până la final. Îi place procesul de pictură pe ceramică.
Unde au ajuns lucrările tale prin lume?
Ildiko: Știu sigur că au ajuns în Ungaria, Germania și Canada. Au plecat ca și cadou, așa și Italia.
În toată perioada asta de când ai început să pictezi ai vreun regret?
Ildiko: Nu, categoric nu. Cu cât mă gândesc mai bine cu atât zic mai apăsat nu. Nu pot să zic că nu am avut ezitări, că nu am avut îndoieli, dar peste tot la un moment dat îmi veneau texte de genul “schimbă, dacă nu îți merge schimbă”, “fă ce îți place, pornește pe un alt drum”. La un moment dat eram foarte blocată, mă simțeam mai rău, dar de când am pornit pe acest drum mă simt bine, eu când mă apuc să pictez uit de mine, mă pun la 11 dimineața să lucrez și pot lucra până la 12 noaptea, uit noțiunea timpului, e un sentiment de curgere.
Participi în târguri meșteșugărești?
Ildiko: În târguri pornesc foarte greu, pornesc cu ajutorul fiului meu și al norei mele, ei m-au susținut foarte mult și m-au împins de la spate și la primul meu târg în septembrie 2020, la Zilele Culturale Maghiare. Nu am dormit nopți, mă gândeam, am stocul, nu am stocul, nu mă puteam odihni, mă gândeam oare pot să vorbesc cu oamenii, oare pot să leg cuvintele, mi-am pus o mie și una de întrebări care bineînțeles după prima oră s-au spulberat.
Nu îmi e frică să vorbesc cu oamenii, îmi era frică să mă arăt eu ce fac pentru că era mult prea sufletul meu, este ceea ce fac. Îmi pun sufletul pe tavă și îl prezint, de asta îmi era frică.
Dar e forță aceea care te alimenteaza când vorbești cu oamenii, deși seara eram obosită după o zi, dar nu simțeam.
Îți mulțumesc pentru acest interviu
Eu îți mulțumesc!
Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like!