Separarea puterilor în stat, numită adesea doar „separarea (sau și separația) puterilor”, este un termen politic creat și folosit pentru prima dată de gânditorul politic francez al epocii Iluminismului Charles de Secondat, Baron de Montesquieu, constituind un model de guvernare a tuturor statelor democratice de astăzi.

Conform acestui model, puterea statului trebuie divizată în diferite compartimente cu puteri și responsabilități separate și independente. Cea mai normală separare a acestor puteri este cea tripartită, care se întâlnește la majoritatea națiunilor moderne, unde este vorba de puterile legislativă, judiciară și executivă, cu mențiunea că aceste funcții nu au voie să se afle în aceeași mână. Acest principiu a fost enunțat încă de către John Locke („Two treatises on government”, 1690) și mai ales de către C. de Montesquieu („De l’esprit des lois”, 1748) în lupta împotriva statului absolutist, principiul acesta devenind baza statului constituțional modern.

Prin separata transmitere a funcțiilor către parlament, guvern, administrație, precum și către judecători independenți, puterea statală este ținută în echilibru prin intermediul unor controale reciproce (echilibrul puterilor), apărând astfel pe cetățeni de eventualele acțiuni despotice ale statului.

Constituția Românei: „Statul se organizeaza potrivit principiului separatiei si echilibrului puterilor – legislativa, executiva si judecatoreasca – in cadrul democratiei constitutionale.”

Numai ca, la o analiza mai atenta, cele trei puteri constitutionale sunt doar doua: 1) puterea politica constituita din executiv (presedinte+guvern) si legislativ şi 2) justitia alcatuita din puterea judecatoreasca.

Justiția reprezintă o instituție fundamentală a unui stat și cuprinde totalitatea instanțelor judecătorești. Reprezintă puterea judiciară într-un stat de drept. În conformitate cu dispozițiile Constituției României, republicată, autoritatea judecătorească este alcătuită din instanțele judecătorești, Ministerul Public și Consiliul Superior ai Magistraturii. Consiliul Superior al Magistraturii este garantul independenței justiției. CSM gestionează în exclusivitate aspectele ținând de recrutarea și cariera magistraților indiferent dacă sunt judecători sau procurori, iar prin secțiile sale îndeplinește rolul de instanță de judecată în materie disciplinară. CSM îndeplinește și alte atribuții prevăzute de lege. În România, justiția se înfăptuiește numai de către Înalta Curte de Casație și Justiție și celelalte instanțe judecătorești, respectiv curțile de apel, tribunalele, tribunalele specializate și judecătorii.

Înalta Curte de Casație și Justiție este instanța cea mai înaltă în grad, iar rolul său fundamental este de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești. Principalul instrument de unificare a practicii judiciare este recursul în interesul legii, în cadrul căruia Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție stabilesc care este modalitatea corectă de interpretare a legii în chestiunile de drept care au primit o dezlegare diferită din partea instanțelor judecătorești (practică judiciară neunitară).

Critici la adresa Justiţiei: Sistemul legal din România, nefiind bazat pe precedent, duce la situația în care instanțele dau soluții diamentral opuse în cazuri identice.

Diferențe între Justiție și Ministerul Justiției: în vreme ce Justiția este reprezentanta puterii judecătorești, Ministerul Justiției este reprezentant al puterii executive într-un stat. Cele două puteri conlucrează dar nu sunt subordonate. Ministerul Justiției, ca organ al puterii executive, nu face parte din autoritatea judecătorească.

Puterea executivă Guvernul României reprezintă, conform Constituției, puterea executivă în România împreună cu președintele. Guvernul se organizează și funcționează în conformitate cu prevederile constituționale, având la bază un program de guvernare acceptat anterior de către parlament. Guvernul se compune din un lider numit prim-ministru și un număr variabil de miniștri care conduc ministere specializate pe anumite domenii, cu numeroase agenții și instituții cu diferite grade de subordonare în cadrul executivului.

Puterea legislativă este reprezentată de Parlament.

Graţierea – un act de clemenţă sau de renunţare din partea statului la dreptul său de a impune executarea pedepsei, având ca efect faptul că cel condamnat este iertat de executarea pedepsei, total sau parţial sau pedeapsa i se comută într-una mai uşoară. Graţierea are efecte şi asupra pedepselor a căror executare este suspendată condiţionat, în sensul că partea din termenul de încercare care reprezintă durata pedepsei pronunţate de instanţă se reduce în mod corespunzător, iar dacă suspendarea condiţionată este revocată sau anulată, se execută numai partea de pedeapsă rămasă negraţiată.

Graţierea nu are efecte asupra pedepselor complimentare, afară de cazul când se dispune astfel prin actul de graţiere şi nici asupra măsurilor de siguranţă şi măsurilor educative.

~ individuală – se acordă unor persoane determinate în mod nominal, producând efecte in perso-nam.
~ colectivă – se acordă unui număr nedeterminat de persoane, ţinându-se seama de natura infracţiunii sau de natura şi cuantumul pedepsei aplicate. ~ pură şi simplă – când nu este subordonată îndeplinirii vreunei condiţii.
~ condiţionată – când efectele ei sunt subordonate îndeplinirii unei condiţii care, de cele mai multe ori, constă în abţinerea de la săvârşirea de către cel graţiat a vreunei infracţiuni într-un anumit termen de la data graţierii. Dacă nu este respectată condiţia, graţierea se revocă, cel în cauză urmând să execute integral pedeapsa anterior graţiată. Graţierea se acordă, prin decret, de către Preşedintele României.

Grațierea, măsură de clemenţă a puterii de stat, prin care se acordă unui condamnat iertarea totală sau parţială a pedepsei sau comutarea acesteia în una mai uşoară. Graţierea se acordă, prin decret, de către Preşedintele României.

Grațierea, este o măsură de clemenţă acordată de Preşedintele României [art. 94 lit. d) din Constituţie] şi de Parlament [art. 73 alin. (3) lit. i) din Constituţie], care constă în înlăturarea totală ori parţială a executării pedepsei sau comutarea ei în alta mai uşoară, pentru aceleaşi considerente ca şi amnistia (art. 160 NCP).

Efectul graţierii asupra pedepsei constă în înlăturarea executării acesteia în întregime sau parţial ori în comutare. Graţierea înlătură executarea pedepsei principale, iar o pedeapsă graţiată produce acelaşi efecte ca şi o pedeapsă executată (este antecedent penal, produce interdicţii, incapacităţi, decăderi, poate forma primul termen al recidivei).

Pedeapsa se consideră executată de la data actului normativ privind graţierea, când este totală ori, deşi parţială, priveşte restul de executat al pedepsei, şi de la acest moment începe să fie executată pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor drepturi. De asemenea, dacă la acea dată hotărârea era definitivă, de la acest moment începe curgerea termenului de reabilitare. Dacă actul de graţiere se referă la infracţiuni în curs de judecată, termenul curge de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare.

Amnistie, act al organului suprem al puterii de stat prin care este înlăturată răspunderea penală şi, în unele cazuri, executarea pedepsei. Dacă a intervenit amnistia, acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare, iar cînd a fost pusă în mişcare nu mai poate fi exercitată (art. 10, lit. g, C.p.p.). În acest caz, în cursul urmăriririi penale procurorul, la cererea organului de cercetare penală sau din oficiu, dispune clasarea sau încetarea urmăririi penale, iar în cursul judecăţii instanţa pronunţă Încetarea procesului penal (art. 11, pct. 1, lit. a, cşi pct.2,lit. h, C.p.p.).

În caz de amnistie, învinuitul sau inculpatul poate cere continuarea procesului penal. Dacă intervine după condamnare, amnistia înlătură şi executarea pedepsei, precum şi celelalte consecinţe ale condamnării. În acest caz, aplicarea amnistiei se face de către un judecător de la instanţa de executare, iar dacă cel condamnat se află în executarea pedepsei, de către un judecător de la instanţa corespunzătoare în a cărei rază teritorială se află locul de deţinere sau locul unde se execută pedeapsa închisorii cu obligarea la muncă corecţională (art. 459, C.p.p.). Amenda încasată anterior amnistiei nu se restituie.

Amnistia are efecte asupra confiscării averii, numai în măsura in care această ‘pedeapsă nu a fost încă executată. Amnistia nu are efecte asupra măsurilor de siguranţă, măsurilor educative şi asupra drepturilor persoanei vătămate (art. 119. C.p.)

Amnistia este generală, când este acordată pentru orice infracţiune.

Amnistia este specială, cînd se acordă numai pentru anumite infracţiuni (de ex., numai pentru infracţiunile pentru care legea prevede o pedeapsă pînă la 3 ani închisoare).

Amnistia este necondiţionată (pură şi simplă), cînd nu se prevede nici o condiţie pentru a obţine beneficiul ei.

Amnistia este condiţionată, cînd este acordată numai sub rezerva îndeplinirii uneia sau mai multor condiţii (de ex., prejudiciul produs prin infracţiune să nu depăşească un anumit cuantum ori autorul să nu fi fost anterior condamnat).

ABUZUL ÎN SERVICIU CONTRA INTERESELOR PERSOANELOR, fapta funcţionarului public care, în exerciţiul atribuţiilor sale de serviciu, cu ştiinţă, nu îndeplineşte un act ori îl îndeplineşte în mod defectuos şi prin aceasta cauzează o vătămare intereselor legale ale unei persoane şi se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani.

ABUZUL ÎN SERVICIU CONTRA INTERESELOR PUBLICE, fapta funcţionarului public care, în exerciţiul atribuţiilor sale de serviciu, cu ştiinţă, nu îndeplineşte un act ori îl îndeplineşte în mod defectuos şi prin aceasta cauzează o tulburare însemnată bunului mers al unui organ sau al unei instituţii de stat ori al unei alte unităţi, sau o pagubă patrimoniului acesteia, şi se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani.

ABUZUL ÎN SERVICIU PRIN ÎNGRĂDIREA UNOR DREPTURI, îngrădirea, de către un funcţionar public, a folosinţei sau a exerciţiului drepturilor unei persoane ori crearea pentru aceasta a unei situaţii de inferioritate pe temei de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, gen, orientare sexuală, opinie, apartenenţă politică, convingeri, avere, origine socială, vârstă, dizabilitate, boală cronică necontagioasă sau infecţie HIV/SIDA, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani.

Definiții. Concluziile le trage fiecare…