Una dintre cele mai îndrăgite tradiţii ale Crăciunului este, fără îndoială, împodobirea bradului. Multe din tradițiile și legendele privitoare la pomul de Crăciun își au originea în Antichitate, însă bradul împodobit, așa cum îl știm noi, are un istoric de câteva sute de ani.
Din cele mai vechi timpuri, oamenii au adus în casele lor plante perene, considerând că au o importanță religioasă și magică deosebită. Egiptenii îşi împodobeau casele cu frunze de palmier, în ziua solstiţiului de iarnă, tradiției preluată de greci și romani, care își decorau locuințele cu iederă, în timp ce vâscul era preferat de celți și scandinavi. Multe alte astfel de plante, cum ar fi ramurile de laur și de pin, sau de brad, au fost considerate a avea puteri magice care ar putea îndepărta boala. Această credință era întâlnită, în special, în rândul locuitorilor din regiunile nordice cu climat rece și ierni lungi. Plantele care rămânea verzi peste iarnă aduceau aminteoamenilor de primăvăvară, într-un peisaj, uneori dezolant.
Legenda Sf. Bonifaciu
Sfântul Bonifaciu a fost un misionar creștin care a răspândit cuvântul Domnului pe teritoriul de azi al Germaniei, în secolul al VIII-lea. El este considerat sfântul protector al germanilor și a fost ucis în Frisia în 754, alături de alți 52 de creștini.
Conform legendei, el a predicat cu succes creștinismul germanilor, dar după o anumită perioadă a plecat la Roma, pentru a se sfătui cu Papa Grigore al II-lea. Când s-a reîntors la cei pe care i-a convertit la creștinism a rămas surprins că aceștia s-au reîntors la vechiurile lor obiceiuri. Supărat de gestul celor care venerau un stejar, Sfântul Bonifaciu a tăiat copacul de la rădăcină. La prima lovitură de topor, o rafală puternică de vânt a doborât instantaneu copacul. Germanii, uluiți de isprava lui Boniface, și-au dat seama că este vorba de mâna lui Dumnezeu în acest eveniment și l-au întrebat pe sfânt cum ar trebui să sărăbtorească Crăciunul.
Potrivit legenedei, omul lui Dumnezeu a arătat spre un brad mic, care a rămas, în mod miraculos, a răsărit lângă resturile de stejar. Bonifaciu era familiarizat cu obiceiul păgânilor de a lua în casă o plantă veșnic verde pe durata iernii, așa că le-a spsu tuturor să ia câte un brad în casă. Mai mult, datorită formei triunghiulare, bradulul a devenit un simbol al Sfintei Treime a lui Dumnezeu: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfant.
Un mod de educare a maselor
Cel mai important indiciu cu privire la originea pomului de Crăciun așa cum îl știm vine din piesele de teatru religioase din Evul Mediu, referitoare la Copacul din Grădina Raiului, din care Adam și Eva s-au înfruptat. Aceste piese au fost create în perioada târzia a Evului Mediu cu scopul de a preda religia, deoarece majoritatea oamenilor era analfabetă. O piesă celebră era pusă în scenă pe data de 25 decembrie de Sfântul Crăciun.
De asemenea, în ajunul Crăciunului, pe 24 decembrie, oamenii își aduceau aminte de Adam și Eva și de Păcatul Originar. Astfel, copacul care servea drept recuzită trebuia să fie un măr, dar din moment ce în timpul iernii nu se găsea un astfel de arbore, oamenii foloseau un brad, de ramurile căruia agățau câteva mere. Chiar și atunci când aceste scenete nu au mai fost puse în scenă, ele au continuat să fie asociată cu Crăciunul în mintea multora.
Bradul în literatură universală
Primele mențiuni literale ale pomului de Crăciun datează din secolul XVIII. Primul autor important care vorbește despre bradul de Crăciun a fost de Johann Wolfgang Goethe (1749-1832). La finalul celebrei sale opere „Die Leiden des Jungen Werther” (Suferințele tânărului Werther), publicată în 1774, eroina Lotte este prezentată cum împachetează cadouri pentru cei mici, la data de 20 decembrie. Duminică, înainte de Crăciun, Werther o vizitează pe acesta și o găsește ocupată decorând bradul.
În această perioadă, se consideră că brazii decorați erau răspândiți pe scară largă în marile metropole germanice.
În 1798, marele poet britanic Samuel Taylor Coleridge, a descri, după ce a petrecut Crăciunul în Germania, frumusețea încântătoare a arborilor împodobiți de sărbătoare. În 1848, Fedor Dostoievski a publicat povestea „Pomul de Crăciun”, iar În 1850 Charles Dickens a scris într-o revistă despre minunata „jucăriei germană”, iluminată de miriade de lumânări mici.
Nașterea pomului de Crăciun modern
Opinia cea mai răspândită printre oamenii de știință este că pomul de Crăciun așa cum îl știm astăzi, decorat cu lumini aprinse a apărut pe malul stâng al Rinului, în Alsacia. Una dintre cele mai vechi mărturii se regăsec în analele orașului Schlettstadt (1521), în care oficialii au interzis tăierea brazilor înainte de Crăciun. Pădurarii erau însărcinați cu pedepsirea oricărei persoane care ar fi tăiat un copac pentru a-și decora casa. Un alt document menționează că la Strasbourg, capitala Alsaciei, brazi erau vânduți în piață.
Din Alsacia, tradiția bradul de Craciun s-a răspândit în întreaga Germania și întreaga Europă, ajungând până în SUA. Cartea pentru copii Kriss Kringle’s Christmas Tree, publicată la Philadelphia în 1845, a contribuit enorm la răspândirea popularității bradului de Crăciun în Statele Unite, unde a fost introdus de imigranții germani. În 1865, președintele Franklin Pierce a inaugurat primul brad de Crăciun la Casa Albă. Primul brad de Crăciun iluminat electric datează din 1882, la doar trei ani după inventarea becului incandescent de către Thomas Edison. Bradul de Crăciun a fost introdus în Marea Britanie de către Prințul Albert, care în anul 1839 a adus un brad din Germania pentru a-l face cadou Prințesei Victoria
Bradul în tradiția populară românească
În tradiția românească de la sate se regăsește acest obicei al împodobirii bradului la nunți și la moartea tinerilor, femei și bărbați. Obiceiul există din vremea dacilor și semnifică o nuntă rituală între persoana decedată și natura reprezentată prin brad. El a rămas în tradiția unor comunități locale din regiunile Banat și Oltenia. Bradul astfel împodobit se numește Pomul vieții, care se regăsește drept motiv natural în arta populară. Odată cu evoluția etnografică a poporului român, bradul a căpătat din ce în ce mai multe înțelesuri, precum cel de „arbore de judecată”, „arbore de pomană”, „arbore fertilizator” sau „stâlp de arminden”.
