Carmina Giurgiu, povestea unei balerine – „Baletul clasic va rămâne sufletul meu, eu acolo sunt, cu poante și cu tot visul meu”

Carmina Giurgiu, povestea unei balerine – „Baletul clasic va rămâne sufletul meu, eu acolo sunt, cu poante și cu tot visul meu”

Sunt oameni care apar în drumul tău cu un rost, cu un scop, pe care îl vei afla la momentul potrivit, sunt oameni care pur și simplu apar ca să îți arate câtă determinare și câtă perseverență pot avea. Un astfel de om este o ființă în aparență firavă, diafană dar cu o putere de necuprins.

Pe Carmina am întâlnit-o prin intermediul unei pisicuțe, în urmă cu mulți ani, drumurile noastre s-au tot intersectat, am comunicat, am participat la strângeri de fonduri pentru salvarea animalutelor, am cunoscut acea lupta fără pauze dintr-o organizație care are ca scop salvarea animalelor, pentru că trebuie să spunem, când e vorba de ființe nu există pauză, aceste suflete au nevoie de adăpost, de hrană, de îngrijiri medicale și de iubire. Toate aceste lucruri cer multe sacrificii din partea celor care aleg să se implice în aceste cauze. Sunt oameni frumoși și buni cu multă tărie de caracter.

Legi prietenii și te bucuri de fiecare clipă petrecută împreună la o cafea sau la un târg croșetând.

Vă invit ca împreună să pătrundem în lumea plină de frumos a unei balerine cu suflet blând și în același timp puternic.

Bună Carmina, te rog să te prezinți.

Bună, eu sunt Giurgiu Carmina Elena. În mediul online numele meu apare cu K, așa mă știe toată lumea. Cum am ajuns să pun acest K? Undeva în adolescență, când m-am prezentat în fața unei persoane, mi-a spus “A, cu K” i-am răspuns “Nu, cu C românesc”, și îmi spune că după pronunție ar trebui să fie cu K nu cu C, că așa sună. Cumva mi-a rămas în minte, și când a venit vremea rețelelor de socializare mi-am adus aminte de acea conversație și că da, cred că are dreptate și măcar în mediul online ar trebui să folosesc acest K, dar nu, nu este cu K, este cu C românesc.

Noi două ne-am cunoscut prin intermediul unei pisicuțe, dar un spiriduș mi-a spus mie că una dintre pasiunile tale este baletul.

Carmina: Acum este pasiune baletul, dar atunci când a început ar fi trebuit să fie viața mea, nu o spun cu regret, și nici nu a început dintr-o pasiune, a fost de fapt visul neîmplinit al mamei, nu fac parte din acea poveste în care părinții își doresc foarte tare iar copiii vor nu vor ajung acolo. Am avut șansa ca mama să mă îndrume pas cu pas, să fie extrem de înțeleaptă să vadă dacă rezonez cu zona baletului. S-a întâmplat să rezonez, și de acolo lucrurile au mers de la sine.

Baletul a fost visul neîmplinit al mamei 

Nu a fost dorința ta văzând alte fetițe că fac balet? Cu rochițele frumoase și dansând, nu acestea te-au atras spre balet?

Carmina: Nu acestea au fost lucrurile la care am avut acces la început, pentru că sunt născută puțin mai devreme, adică in același an cu ține, și nu prea aveam acces, copil fiind nu îmi amintesc mare lucru. A început undeva cam la 4-5 ani pentru că se practica să îți duci copiii la Casa de cultură din localitatea respectivă, peste tot erau acele Case de cultură care aveau activități pentru copii mai mici și mai mari. Și dacă acasă mama m-a observat, micuță fiind, am început aceste cursuri, având răbdarea necesară ca să vadă dacă rezonam vis-s-vis de partea asta cu baletul. De fapt acolo, la Casa de cultură, a început și s-a dezolvat încetișor totul.

Cum au fost primele lecții de balet?

Carmina: Sinceră să fiu, nu mai țin minte primele lecții, dar cu siguranță îmi plăceau, dovadă a fost că începusem cu grupele mici de 4-5 ani iar când am plecat către liceul de artă eram în clasa a 4-a, deci undeva la 10 ani și deja eram foarte implicată la vârstă aceea, ajunsesem la grupa mare. Noi nu aveam liceu în Brașov cu profil de balet, la acea vreme în țară existau doar două licee cu acest profil de coregrafie și arte plastice, iar aceste licee își recrutau din casele de cultură copiii.

Concret, veneau profesori de acolo când se încheia anul de cursuri la casa de cultură, prin luna mai iunie, înainte de vacanță, se încheia anul cu un mic spectacol, la care veneau profesorii, vedeau copiii, ii alegeau pe cei cu potențial, vorbeau cu părinții le propuneau să facă o profesie din balet. Eu am fost cazul în care mama imediat a zis da, chiar dacă asta a însemnat ca eu să plec de lângă ea în clasa a 4-a. Așa am ajuns la Cluj, noi am tras către Cluj, mai ardeneleste, și așa a început povestea, cu munca de rigoare cu disciplina.

Anii de la liceu în regim de internat disciplina anume, singură fără părinți, mi-au prins extraordinar de bine de-a lungul vieții, să mă descurc, să depășesc anumite situații, mai grele, deosebite, de a știi să iau decizii. 

Ce înseamnă o zi din viața unui copil care studiază balet?

Carmina: În artă, în general, și pentru colegii de la muzică și arte plastice la fel, programul de bază e cam același, practic urmezi o școală normală, ca orice alt copil, după care în fiecare zi ai cursurile de specialitate, de balet, asta are mai multe subcategorii, în funcție de vârstă, pe măsură ce înaintezi apar categorii noi, care se raportează la vârsta respectivă, începi cu baletul clasic, apare dansul contemporan, dans modern, dans românesc, dans de caracter, istoria baletului, istoria muzicii.

Pentru a dezolta urechea muzicală și mici deprinderi, se făceau cursuri de pian la secția de coregrafie, dar nu mai știu nimic din pian. Mai târziu apărea cursul de duet, în clasa a 10-a, în care deja începeai să lucrezi cu partener iar a 11-a și a 12-a deja le făceai pe toate pentru că asta era dezovltarea ta, în asta consta.

În tot acest tumult mai exista timp liber?

Carmina: Nu. Prea puțin timp liber. Programul era foarte încărcat, indiferent că erai clasa a 4-a sau a 12-a, programul era foarte încărcat. Locuiai în internat, camere comune cu colegele, și era un program clar, deșteptarea la ora 6, fă-ți patul, îmbracă-te, spală-te, mers la cantină, la ora 8 ajungeai la școală, începeai cursurile normale până la prânz, la final de cursuri te îmbrăcai, plecai la cantină pentru prânz, mâncai, începeai cursurile de balet, puteai să ai 2-3-4 ore de efort fizic zilnic, de studiu, însemnând ora de dans clasic, o ora de dans modern. Între ore aveai pauze de maxim 15 minute. Te intorceai la cămin, nu îți făceai lecțiile imediat pentru că era ora de cină, plecai la cină, cumva era un triunghi, de fapt, vreo patru puncte, cantină, școală, internatul și clădirea unde erau sălile de dans, între care noi ne deplasam pe jos pentru că așa s-a întâmplat ca ele să fie amplasate în centrul Clujului, dar pe jos ne deplasam între ele, nu era un campus.

După cină te intorceai și aveai sala de mediații în cadrul internatului o clasă mare unde îți făceai temele, și erai supravegheat de un pedagog, te întorceai în jur de 8-9 seara la camera, în funcție de cum terminai, mai râdeai cu fetele, cu colegele de camera, și se dădea stingerea spre 10 seara, dar se dădea stingerea din lumină, pentru că tu mai râdeai, mai făceai glume, mai aveai de povestit. Eram copii.

Ziua era plină.

Foarte multă muncă, dar după muncă vine răsplata, iar în balet mă gândesc că răsplata constă într-un prim spectacol pe o scenă mare.

Carmina: Nu îmi amintesc primul spectacol, dar începând cu clasa a 9-a, noi aveam examen și din specialitate, nu doar cultură generală, practic la noi interesa specialitatea, noi trebuia să ieșim cu o meserie de acolo. Selecțiile drastice se făceau la prima și a doua treaptă cum era pe atunci. În prima treaptă existau 2 clase a câte 25 de elevi, era limitat numărul de locuri la 25, ajungeai la treapta a doua unde rămânea o singură clasa în care nu era obligatoriu să rămână 25 de copii, dacă nu erau suficient de pregătiți toți, au fost promoții care terminau 20 sau 22.

După ce terminai liceul în țară era o bătălie cumva a operelor pe cei care terminau. Erau doar două licee, ieșeau doar maximum 50 de balerini pe an. 

Care a fost primul spectacol care a contat pentru tine, acel moment în care ai spus da, uite munca mea a contat?

Carmina: Nu aș zice că un spectacol. Când erai copil la balet, ele veneau cumva natural. Ținta ta era să pui piciorul pe scenă cât de repede, indiferent în ce, că făceai figurație când erai mic și te luau cei mari cu ei. Orice era bun, atâta timp cât călcai pe scenă. Cred, totuși, că starea asta de care întrebi am simțit-o când am ajuns la Opera din Constanța, pentru că acolo era visul meu să ajung, toți acești ani, cam toți copiii de la balet, asta ne doream, să ajungem la Opera din Constanța. Eu am ajuns la Oleg Danovski, era cel mai bun la vreme aceea.

Carmina, să spunem că efortul duce la un rezultat, să spunem că ai fost în primii cinci, deoarece doar aceștia ajungeau la Opera din Constanța.

Carmina: La mine încununarea acolo a fost, faptul că am ajuns acolo, pentru asta am muncit. Dar din clasa a 9-a se mai făcea ceea ce se numea concursul pe meserii, se alegeau copiii cel mai bine pregătiți, și concurau cele două licee din țară, și am mers de multe ori, la toate edițiile, aia era o pregătire suplimentara, acolo călcai pe scenă, acolo aveai tangență cu scena.

Ai câștigat această olimpiada?

Carmina: Da, am câștigat, o dată premiul I, o dată premiul II, o dată cu III, ne-am învârtit. Chiar mă gândeam la un moment dat că eu oare de ce nu mai am diplomele, dar ele rămân în arhiva liceului, nu ne-au fost date niciodată.

Ai terminat liceul. Ce a urmat după?

Carmina: Am terminat liceul, am dat acel concurs la Oleg Danovski, am intrat. Am fost promoția 1988, alte vremuri, regulile erau tacit acceptate și așa funcționau, cei proaspăt veniți sunt bibanii, care trebuie să fie cuminți să fie acolo, au ei o perioadă de adaptare, un an sau mai mult. Prin asta am trecut și eu. Întâmplarea face că generația mea a prins revoluția, chiar după un an de zile de la terminarea liceului, și cumva acolo a început să se dărâme pentru mine personal, a început să se dărâme încet încet tot visul acesta. A fost o răsturnare de situație câțiva ani de zile, a fost un haos în general în toată țara, arta era ultima la care s-ar fi gândit cineva, iar dintre arte la balet, ei bine baletul era pe ultimul loc. Au urmat câțiva ani de ușoară plafonare. Trupa Oleg Danovski venea din spate cu apreciere, la vremea aceea era singura trupa care ieșea din țară, anual, bine, cu restrictiile de rigoare, dar erau singurii care se mai vedeau, chiar și după revoluție, dar tot au simțit această schimbare radicală cu tot haosul, cu Ministerul Culturii, cu fondurile care nu mai veneau, nu mai era ca înainte, o întreagă nebunie.

Viața unul balerin este scurtă ca interpret, se iese după 30 de ani de activitate la pensie, înainte se ieșea la 20 de ani, dar după revoluție s-a schimbat și se iese la 30 de ani de activitate, este o uzură fantastică. Oricum, pe un balerin să îl forțezi să danseze până la vârstă de 50 de ani, mi se pare inuman.

Atunci au venit niște ani care ne-au plafonat, ne-au tăiat din avant, a fost o nebunie și un haos, au trecut un an doi trei în care nu prea am evoluat, și atunci eu personal, după câțiva ani am decis să schimb radical.

Baletul clasic va rămâne sufletul meu, eu acolo sunt cu poante și cu tot visul meu

Deci mi-am schimbat stilul de dans, la momentul respectiv am făcut ceea ce trebuia. De ce? Odată cu revoluția au început și la noi să pătrundă informații noi și în dans, respectiv baletul contemporan, modern, neoclasic, apăruse pionieratul în acest domeniu, au apărut câțiva oameni viteji în acest domeniu, care au avut deschidere către această formă de artă. 

Mi s-a părut interesant, asta se întâmplă la București. Am plecat de la Constanța la o trupa proaspăt înființată, de balet contemporan, de către coregrafa Adina Cezar, care a făcut pionierat în domeniu. Făceau ei și înainte cam underground, dar acum era cu deschidere, a avut un curaj nebun de a face prima trupa de balet contemporan din România, această trupa se numea Contemp, și a fost găzduită la Opera din București. Tot prin concurs m-am îndreptat spre această trupa, m-au primit, trupa mică, 5-6 membri, o mâna de oameni, cu acest om fabulos, Adina Cezar. În sufletul meu să știi că îi dedic acest interviu și îți mulțumesc pentru asta, un om, un artist și o femeie deosebită, mi-a marcat viață în acei ani cât am făcut parte din trupa, mi-a marcat viață că om și că femeie un om puternic, în general, în viață de zi cu zi, nu numai în artă.

Așa a început altă paletă a dansului.

Cât a durat această experiență cu trupa Contemp?

Carmina: Cam 4 ani, până prin ’98 – ’99 dacă nu mă înșel, am făcut multe turnee. Adina Cezar este o luptătoare, a fost întotdeauna, dar atunci cu atât mai mult, ne-a scos din țară, s-a luptat pentru turnee, să avem spectacole, să avem finanțare, cât se putea să avem, fiind bugetari. Ne-au plimbat la un moment dat din Operă în Teatrul Evreiesc, era o chestie nouă și la un moment dat nu mai încăpeam de clasicienii din Opera din București.

Mai târziu am fost găzduiți de Teatrul de Operetă Ion Dacian din București. Am avut multe spectacole, filmări cu Televiziunea Română, mai sunt și acum în arhive. Dar, devenise și aici tot mai greu. Nu aș putea spune, deși trecuseră niște ani de la revoluție că se schimbase ceva pentru balet, nu, și a apărut și aici acea plafonare, o oboseală psihică generală. Și la dna Adina Cezar, era firesc, suntem toți oameni, cât să găsești soluții, de la financiare, până să ieși din țară, să duci trupa, să vadă trupa alte trupe. Apare o epuizare la un moment dat, psihică, noi putere de muncă aveam și dorința, dar devenea din ce în ce mai greu de răzbit.

În ‘98 a fost un moment în care am simțit plafonarea și am gândit-o în felul acesta. Bun, pot să merg mai departe, dar nu știu ce se va întâmplă și nu am muncit atâția ani și mi-am dorit să fiu cât mai bună. Nu știu cât de bună am fost, dar eu m-am străduit, și rămân și oi vedea ce o să fie cu riscul de a nu fi ceea ce mi-am dorit eu, pentru ce am muncit. Sau, varianta a două, să rup radical lucrurile  în acest moment, sunt încă tânără, mai am adaptabilitate să învăț ceva nou, să am o altă meserie, pentru că trebuie să trăiesc din ceva. Și, da, am ales să rup lucrurile și să plec.

Deodată, radical, sunt genul care dacă o tai, o tai deodată, nu pot să mă scald, că mă doare inima rău de tot, sufletul mă doare și cam așa am făcut. 

Suntem cu povestea în anul 1998 când ai decis să pleci de la Trupa Contemp de dans contemporan, spre ce te-ai dus?

Carmina: Schimbarea a fost radicală, dar în cercul de prieteni – aveam prieteni creativi – care lucrau în  agenții de publicitate, și m-am gândit, hai să încerc ceva. Tot spre o parte creativă. Am lucrat cam un an în București, la o agenție a unui prieten, după care lucrurile au devenit destul de grele, pentru că eram departe de Brașov, plecată de mică. Nu mă mai regăseam în visul cu baletul și atunci am spus că mă întorc acasă și o să aplic ce am învățat la acea agenție de publicitate. Am venit acasă, mi-am deschis o mică agenție de publicitate pe care am falimentat-o într-un an, pentru că nu ai cum să înveți chestii așa repede. După acea agenție, am deschis o altă firmă, are legătură tot cu publicitatea, dar era producție publicitară de firme luminoase, cu o franciză din București, tot dintr-un cadru de prieteni. Ei mi-au dat toată logistică, absolut tot, și abia atunci am început să învăț lucrurile așa, ca la carte.

A fost foarte bine, cam 8 ani. Încă mai merg pe străzi și mai văd firme făcute de mine, unele au mai rezistat, unele nu, sunt niște ani de atunci, am așa o nostalgie plăcută.

Sfârșitul acestei perioade s-a sprapus cu o chestie care vine din viața personală și activitatea personală. 

A venit momentul în care mi-am luat carnetul de moto, pentru că apăruse această chestie în cercul de prieteni în care băieții, undeva în 2001-2002, acum 20 de ani, și acolo a fost o ambiție, cred că am fost destul de ambițioasă în general, în care băieții au zis “ fetelor, noi ne luăm carnete și mergem la plimbare” și noi fetele am zis “păi și noi vrem”, dar băieții au zis că ei nu vor cu pasageri, că ei vor ca băieții și atunci am zis noi fetele „bine venim și noi să facem școală”. S-au amuzat de noi până când am terminat toți deodata școala, ne-am luat examenele și am experimentat în timpul liber această nouă pasiune, foarte interesantă, clar mi-a plăcut, dar a venit dintr-o ambiție, nu era neapărat o pasiune, nu mi-am dorit eu toată viață să fac asta.

În schimb mi-a plăcut comunitatea, vibe-ul și atmosfera acestei comunități, am făcut parte din club moto, am fost parte din organizări de evenimente importante din Brașov până la întruniri naționale.

De la baletul clasic, la pionierat în dansul contemporan, mai apoi la pionierat în motociclismul feminin, ce surprize ne mai rezervi?

Carmina: În același timp în care îmi vedeam de afacerea mea și eram și motociclistă și mă implicăm voluntar în alte activități, mi-a luat cineva un interviu care sună cam așa “de pe scenă Operei din București pe motocicletă”. Am păstrat articolul din ziar de atunci. Îți arăt.

Fiind anii 2000, motociclismul era foarte foarte la început la noi și exclus pentru femei. În Brașov, la acea vreme, eram eu și încă o fată care indraznisem că conducem motociclete. Am prins și vremea asta de pionierat.

Când am văzut că îmi place a apărut o oportunitate din București cu cineva care începea un business în domeniul moto, și m-a întrebat dacă nu vreau să mă implic și ca business în acest domeniu în Brașov. Era tot un fel de franciză la nivelul acela, anii 2000. Și am decis că mă las de firma mea, pur și simplu am vândut-o, am predat cheia, și am ieșit din birou cu o cutie de carton cu lucrurile personale exact ca în filme, și am deschis un magazin. Așa a început și a durat 15 ani în Brașov, mai precis până în 2016. Firma a crescut, și firma mamă din București a crescut. Dacă mă întrebi de ce nu a durat? Eu cred că am așa ceva periodic, la un număr de ani schimb radical ca domeniu activitatea.

În Brașov când spune cineva numele tău te asociază imediat cu un animăluț salvat, fie el câine, fie pisică. Cum ai pornit pe acest drum de iubitor de animăluțe?

Carmina: O imagine absolut întâmplător văzută pe facebook, în care era un calendar cu animale, era al unei asociații din Bacău, făcuse acel calendar în 2010, la sfârșit de an, și scria că ei salvează animale. Erau poze cu animale, și cel calendar costa a anumită sumă, iar banii merg la donații. Nu știu de ce m-a prins în acel moment, ba da cred că știu, avea tot felul de citate lângă pozele animalutelor și am apucat să deschid să citesc câteva.

M-a răscolit. erau destul de triste. Am cumpărat 2 calendare. Cu siguranță nu mi-ar fi trebuit două calendare de birou, dar nu despre asta era vorba și, prin algoritmii clari ai facebook-ului, au început să îmi apară, din acest domeniu de salvat animale. Am început să le urmăresc, au început să îmi apară și din Brasov, oameni, persoane fizice. Nu existau asociații mai deloc și așa am avut șansa să o cunosc pe una dintre fetele din asociație. Am luat legătura cu ea și am început să ne adunăm câțiva oameni. În trei luni ne-am făcut propria asociație ca să ne implicăm mai mult și, iaca, au trecut 11 ani. 

Munca într-un astfel de ONG nu este grea? Nu mă refer la partea fizică, mă refer emoțional?

Carmina: Ba da, este greu. Trebuie să ai o anumită construcție să poți să treci peste toate astea. Eu mi-am atins limitele din punctul acesta de vedere. Colegii mei știu, sunt câțiva ani de când nu mă mai pot implica fizic, nu pentru că nu mai am putere fizică, dar emoțional nu mai pot să intru să văd 20 de țarcuri cu 50 de câini care latră și sar după afecțiune și atenție. Pleci de acolo și ajungi acasă și este greu, dar încerc să suplinesc, voluntar și eu și colegii mei, tu știi asta, să mă ocup de partea administrativă, pentru că este nevoie și de asta. Având experiența firmei, lucrurile practic se întâmplă cam la fel, dacă vorbim de donații, de acte de strângere de fonduri, este alergătură administrativă, cineva trebuie să le facă și atunci am ales să le fac eu, ca să pot ajuta în continuare și să pot să fiu acolo.

Cam de 15 ani mai am două activități pe care le fac constant.

Sunt arbitru de Rally Raid în asociația Transcarpatic Rally Raid Brașov și parte în organizare la secretariat.

Și, la fel, în secretariat, la organizarea singurei expoziții naționale din domeniul moto (brand al fostului meu asociat din Mymoto Tuning), Salonul motociclete, accesorii și echipamente București (SMAEB) 

La final vine o întrebare puțin mai grea. Ai vreun regret?

Carmina: Am regretul că nu am avut o viață artistică mai lungă.

Îți mulțumim pentru că ne-ai primit în sufletul tău!

Carmina: Eu mulțumesc!

Sursa foto: fb. Karmina Giurgiu

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like!

Distribuie dacă îți place!