Astăzi vin spre voi cu un interviu captivant cu Adrian Vălușescu, manager al Centrului Cultural Reduta. Împreună vom face o incursiune în copilărie, în amintirile frumoase ale primilor ani de școală, mai apoi călătorim spre liceu, cu greutățile acelor vremuri dar cu dăruire și perseverență, și desigur multă muncă, orice obstacol poate fi trecut.
Toate aceste lucruri le-a demonstrat Adrian Vălușescu.
Într-o frumoasă dimineață de vară am poposit în biroul de la Cemtrul Cultural Reduta, ca de fiecare dată m-a întâmpinat cu zâmbetul pe buze și cu multă bucurie. Simțeam că are emoții și aveam o teamă să nu mi le transmită, fără să mai stau pe gânduri am pornit interviul, nu aveam de unde să știu cât de multe lucruri voi afla și cât de simplu își va deschide sufletul pe parcursul a aproape două ore în care am privind spre copilul și mai apoi spre adolescentul din fața mea, iar la final spre tânărul Adrian Vălușescu.
Cine nu îl cunoaște în urbea noastră pe Adrian Vălușescu? Astăzi îl veți cunoaște așa cum nu ați avut ocazia până acum.
Vreau să vorbim puțin despre copilărie, care vă sunt amintirile dragi din acea perioadă, ce țineți minte plăcut sau mai puțîn plăcut, cum v-a fost copilăria?
Adrian Vălușescu: Așa cum se întâmplă când înaintezi în vârstă, îți aduci aminte mult mai bine despre lucruri petrecute cu mult timp în urmă. Despre copilărie îmi aduc aminte o grămadă de secvențe care parcă trec acum prin fața ochilor, de parcă s-ar fi întâmplat azi-dimineață sau cel mai devreme ieri, inclusiv faptul că aveam în curte un câine foarte mare care a venit să mă miroase și m-am speriat și am căzut pe scări.
Îmi aduc aminte de zilele fascinante la săniuș, indiferent că mergeam eu cu prietenii mei de acolo din Răcădău pe vremea când în Răcădău nu exista niciun bloc, de la casa noastră mai era o casă pe strada Vasile Alecsandri.
Acolo era raiul nostru, o vale imensă cu ape, cu pâraie, cu animale, acolo prindeam fluturi, tot acolo unde mâncam tot felul de fructe din pădure, erau oi, capre.
Îmi amintesc că prindeam capre, mulgeam un pic de lapte că ne spusese cineva că face pielea fină. Aveam cabane făcute în copaci, concurs de împins cercuri.
Ce jocuri jucați?
Adrian Vălușescu: Copilăria mea a fost un pic diferită de a celorlați copii din cartier, datorită faptului că de la 7 ani am început să studiez la vioară, părinții mei, ingineri amândoi, și-au dorit ca ai lor copii, noi fiind trei la număr, să nu lucreze în fabrici.
Aveam în spatele casei unde stăteam, un sas, dl Vondrasek, care era violist la Filarmonica Brașov, și pe vremea aceea nivelul de câștig al unui instrumentist cu studii superioare la Filarmonică era îndestulător, astfel încât soția lui să poată să stea acasă să crească copiii și să ducă o viață tihnită și linistită.
Și atunci tata, inginer, dar plecat de la țară din Banat, unde în vacanțe mergea la țară și umbla desculț, a zis el, cunoscând mediul unei fabrici, a zis: „Copiii mei trebuie să facă altceva”.
Bunicul din partea mamei, care a fost ofițer de cavalerie în armata regală, în tinerețe fusese și învățător la el în sat undeva în Teleorman, și știa să cânte la vioară, puțin, și asta îmi aduc aminte de parcă acum s-a întâmplat, când în cameră la el, bunicul mi-a pus în mâna vioara. Vioara era una foarte mare pentru mine, 4 pe 4, cum se spune și eu eram o țârucă de copil, mi-a pus vioara și mi-a arătat cum se mișcă degetele acolo.
Am dat o probă de aptitudini la școala de muzică și am intrat. Din momentul acela, viața mi s-a schimbat, pentru că a trebuit să aloc timp, și nu puțin, studiului viorii. Nu puteam să fiu tot timpul pe afară cu ceilalți copii și bineînțeles că nu îmi cădea foarte bine asta, dar acum, când privesc în urmă, îmi dau seama că a fost foarte bine ce am ales.
Vreau să revin la jocuri, țin minte că jucam prinsea, ascunsea, fotbal, la care recunosc că nu am fost atât de bun.
Mie mi-a plăcut mersul pe bicicletă, acolo în Răcădău unde am crescut, era și un traseu de motocros și am crescut cu sportul ăsta pe lângă mine, dorința mea cea mai aprigă a fost să am și eu o motocicletă și am reușit să îmi împlinesc visul acesta puțin înainte de a împlini 50 de ani. Motocicleta o am și acum.
Nu merg foarte des pe motocicletă, am o motocicleta care este înmatriculată, pot să mă dau cu ea și pe șosea, dar este o motocicletă mai mult de dealuri și păduri.
Câte ore pe zi însemna studiul viorii?
Adrian Vălușescu: La început era cam la o oră pe zi, erau mai mult exerciții tehnice pentru degete cu arcușul și ținerea viorii, până am cântat primul cântecel a durat aproape un an de zile, țin minte că la prima producție artistică a clasei din care făceam parte, am cântat Ciuleandra, este relativ ușoară, dar la prima apariție pe scenă cântam corzi libere, adică trăgeam cu arcușul pe corzi într-o succesiune.
Și acolo a început o luptă cu mine, pentru că eram atât de emotiv, nu am cum să pot exprima, aveam niște emoții când urcam pe scenă simțeam că se dărâma lumea pe mine. Îți dădea senzația că nu poți respir.
Cum ați depășit timiditatea?
Adrian Vălușescu: Nu știu, a trecut timpul, foarte mult mi-a trebuit, prin anii de liceu am reușit să mă învăț să scot vioara și să exersez oriunde. Eram în liceu, mergeam dimineața să studiez într-o clasă când puteam să chiulesc de la o oră de mate, mă duceam într-o clasă liberă, studiam și pe hol, m-am oprit odată și pe stradă să cânt, scoteam vioara și cântăm un sfert de oră că să mă obișnuiesc să îmi treacă emotivitatea. Greu a fost.
Am mai crescut, în primii patru ani făceam cultură generală la o școală normală, azi răsfățându-mă cu transportul public în Brașov cu autobuze electrice troleibuze cu aer condiționat, pe vremea aia ne inghesuiam în niște autobuze în care mergeam pe scară. Îmi aduc aminte eram cu fratele meu care era cu trei ani mai mic, el era în față, eu mă țineam de bări, așa mergeam la școală.
Vă mai amintiți de profesorii de muzică care v-au îndrumat primele acorduri?
Adrian Vălușescu: Pe vremea aceea, școala de muzică era învățământ începând doar cu clasa a 5-a. Mergeam la o școală normală în apropierea casei, iar după-amiaza aveam orele de teorie și instrument și mergeam să solfegiem, să facem dictat muzical. Dna profesoară cânta la pian iar noi trebuia să repetăm după dansa.
Dna Fleisher se numea, o țin minte, a murit demult, era o profesoară pe care o iubeam toți, ne-a făcut să ne placă ce făceam acolo
Cu vioara a fost mai greu, mi-a trebuit mai multă vreme. Vioară am făcut din clasa 1 până în a 12-a cu profesorul Mihai Voicu, care încă mai trăiește și pe care îl salut și îi mulțumesc pentru toată răbdarea pe care a avut-o cu mine, știu că nu am fost poate cel mai ascultător elev. Făceam până la urmă, dar nu eram foarte aplecat, asta trebuie să o recunosc, eu mi-am dat seama că îmi place să cânt de fapt la vioară în clasa a 8-a, după 7 ani de studiu, împins de la spate, nu am fost vreun posesor de har, care atunci când mi s-a pus vioara în mâna să îmi dau seama că de fapt ăla sunt eu.
Am trecut printr-o copilărie relativ normală, și în clasa a 8-a când tata mi-a spus: „Acum e un an hotărâtor, gândește-te ce vrei să faci, dacă vrei să mergi pe drumul ăsta mai departe, dacă nu hai să ne apucăm să ne pregătim”.
Eram bun și la mate și la română, în general la toate, și mi-a spus că dacă nu vreau muzică, să mă apuc să mă pregătesc, atunci mi-am făcut o introspecție și analizând mi-am dat seama că îmi place să cânt la vioară și vreau să merg mai departe.
Era un moment dificil, era în anul 1977, când am terminat clasa a 8-a, și când ne apropiam de finalul anului și eram bucuroși și ne pregăteam să mergem mai departe la liceu, s-a desființat liceul de muzică din Brașov. Asta face parte din traumele culturale ale urbei în care m-am născut și am crescut, și încă trăiesc, e unul din lucrurile grave care s-au întâmplat în decursul timpului și fac o paranteză, problemele legate de viață culturală au fost și pe vremea comunistă și sunt și acum.
Vă dați seama în ce situație ne-au pus, ne străduiam să ne pregătim la instrument și ne-au pus în situația că nu mai avem liceu, ne gândisem deja să mergem la Timișoara, mai erau licee de muzică la București, Iași, Ploiești și Timișoara.
Până la urmă am scăpat cumva, trebuie să mulțumim profesorilor care s-au dus cu jalba în proțap la județeana de partid și au reușit sa înființeze o secție de artă la Liceul Pedagogic. Am fost o clasă combinată 16 la muzică și 10 la arte plastice. Acesta a fost primul șoc în viața mea.
A urmat perioada fascinantă a liceului, primi doi ani de șoc pentru corpul profesoral al Liceului Pedagogic, care erau obișnuiți cu clase cu 32 fete și 4 băieți, noi eram jumate-jumate, s-a produs un șoc emoțional în liceu, dar am avut și acolo parte de profesori foarte buni.
Fiind într-un liceu de fete cum a fost? Câte inimi ați frânt în acea perioadă?
Adrian Vălușescu: Spun cu mâna pe inimă că nu am fost în stare să profit de ce ofertă era acolo, oferta era fantastică, dar eram timid. Dar nu timid, nu știu dacă există grade de comparație, eram cel mai timid, culmea timidității, nu am fost tipul de băiat care să se uite și să vadă ce pică mai repede și să profit, îmi făceam așa câte o fixație pe cineva, pe câte o fată care îmi plăcea, dar asta de când eram mai mic, și rămâneam acolo, când îmi aduc acum aminte mi se pare penibil, dar asta am fost, așa m-a făcut mama, nu aveam ce să fac. Numai că nu veneau să tragă de mine, dar eu eram fixat, înțepenit într-o posibilă relație care nu s-a concretizat niciodată, o chestie în care nu aveam nici un feedback, sau nu era nimic ceea ce așteptam eu. Eram îndrăgostit, dar nu aveam puterea să mărturisesc dragostea, am fost cam tâmpițel din punctul asta de vedere.
Abia prin clasa a 12-a am avut prima prietenă, doar atunci am reușit să mă desprind de două încercări eșuate, și am zis: stai, trebuie căutat acolo unde găsești rezonanță.
Ce model în viață ați avut? Părinții? Profesorii?
Adrian Vălușescu: Am un grad de încăpățânare și perseverență, zodia săgetător îmi conferă aceste calități, calități care câteodată se întorc împotriva mea, adică nu îmi spui tu mie că aia nu merge sau că aia nu se rezolvă, până nu am dat eu cu capul de zid sau până când mi-a venit analiza de laborator că acea cărămidă nu se poate sparge am tot încercat.
Pentru alte situații din viață, pentru a-mi alege drumul, pentru a-mi face carieră, mi-a folosit încăpățânarea, pentru că am făcut tot ce s-a putut ca să obțin rezultatul dorit. Când nu s-a mai putut, am găsit alte variante, dar până la urmă tot am rezolvat. Recunosc că și cu ajutorul lui Dumnezeu nu mi-am setat țeluri mici. Toți îmi spuneau că sunt un visător, că trebuie să mă mulțumesc cu mai puțin, dar eu știu că se poate și fac tot ce pot, și am reușit să împlinesc cam 80% din ce mi-am propus ce mi-am dorit, poate chiar mai mult, uneori 100% și nu pot să mă plâng și asta a ținut și de perseverența mea și de modul în care am căutat să rezolv.
Nu am avut un model ideal, normal că mi-am admirat părinții, care nu au plecat din situații foarte ușoare: tata, copil de țăran din Banat, tatăl lui a lucrat și în mină la Anina 20 de ani, a fost și primar acolo la ei în sat o vreme, ei au fost 7 copii.Tatăl meu a fost singurul dintre frați care a avut ambiția să facă și liceul și facultatea, i-am admirat ambiția și perseverența.
Mama la fel, bunicul ei un om nu cu foarte multă școală, dar bogat la vremea aia, dintr-un sat de lângă Alexandria. A suferit de pe urmă comuniștilor că au zis că e chiabur, el a fost puțin mai rasarit și reușit să cumpere pământuri, era un fel de șef al unei mari ferme. Comuniștii i-au confiscat tot, iar tatăl mamei, un om cu foarte multă ambiție, a fost și învățător în sat, a fost la școală și a ajuns ofițer de cavalerie în armata regală, după 23 august ‘44 au fost degradați, dezonorati, li s-a confiscat casa pe care o aveau în Turnul Măgurele și cumva li s-a dat o casă micuță în Brașov, unde s-au mutat.
Mama mai avea o soră și un frate și au fost tot timpul priviți ca niște copii cu origini nesănătoase, mama a fost foarte ambițioasă, a făcut liceul în Brașov si facultatea de Industrializare a Lemnului în Brașov.
Tata a terminat facultatea în Timișoara, au primit amândoi repartiție la Gălăuțași lângă Toplița, așa s-au adunat, în 1961, eu m-am născut la sfârșitul lui ‘62. Acolo s-au cunoscut, s-au plăcut, s-au luat, simplu și frumos. Tata a primit repartiție la Blaj, și plecaseră spre Blaj, când s-au apropiat de Brașov, mama a început să plângă că vrea să nască în Brașov, fiind însărcinată. Și așa l-a înduioșat pe tata că tata a renunțat la Blaj și a rămas în Brașov și așa m-am născut eu în Brașov că altfel mă nășteam pe la Jidvei pe acolo.
S-au terminat anii de liceu, ce a urmat?
Adrian Vălușescu: Atunci au venit celelalte șocuri. Noi am beneficiat de una dintre „inovațiile” învățământului românesc, o inovația dezastruoasă. Înainte, în liceele vocaționale, așa cum este și normal, cultura generală se reducea puțin pe anii 3 și 4, elevii având nevoie de foarte multă pregătire indiferent că era muzică sau erau arte plastice, și din clasa a 11-a nu se mai făceau științe exacte, se mergea mai mult pe filiera umanistă.
Ei, când am făcut eu liceul, fiind liceu vocațional, aveam o grămadă de materii de specialitate, programul nostru era foarte încărcat, aveam în fiecare după amiază ore de specialitate, zilele din săptămâna erau cam așa: luni și marți aveam specialități, miercuri, joi și vineri cultură generală și sâmbătă ne lăsa liberă ca să putem să mergem la pregătiri, sâmbăta se organizau cursuri pregătitoare la conservator: doar în București, Cluj și Iași. În clasa a 12-a noi dădeam bacalaureat la română și istorie, dar ore aveam mai multe de matematică, fizică, chimie și mai puțin istorie și română.
Să îmi explice cineva la ce ne-a folosit nouă? Drept pentru care ne rugam de profesoarele de română și istorie să vină de la 7 dimineața ca să mai putem face suplimentar pregătire pentru bac. A fost primul mare exemplu de idioțenie instituționalizată.
Am terminat liceul și ne-am pregătit să mergem la facultăți, acolo a fost primul șoc pentru că vă dați seama, majoritatea dintre noi nu am intrat atunci în prima serie la facultate. Doi sau trei colegi au reușit să intre, era foarte foarte greu și erau și puține locuri.
La vioară în țară erau 14 locuri într-un an. M-am dus la București, am picat cu glorie. În București terminau două licee de muzică, din care toți doreau să între la Conservator, am fost 7-8 pe loc. Eu îi înțeleg și pe profesorii de acolo pentru că le era mai ușor să îi accepte pe cei pe care îi știau, erau tehnici de pregătire diferite în orașe diferite.
Am avut un prim șoc emoțional puternic.
Din fericire, încă din clasa a 11-a făceam colaborări la Filarmonica Brașov: ne „pescuise” maestrul Ilarion Ionescu Galați, un om extraordinar, care m-a salvat efectiv, nu din depresie, ci din lucruri mai rele.
Astfel în toamna anului 1981, după o vară în care am fost trist și depresiv, maestrul m-a angajat, pe mine și pe alți colegi, la Filarmonică, ca instrumentiști cu studii medii și așa am început să ne profesăm meseria și câte zile trăiesc îi mulțumesc.
Cum a fost pentru dvs perioada de armată?
Adrian Vălușescu: În 1982 am plecat în armată, tata nu a vrut cu nici un chip să mă scutească, a zis că el nu vrea ca eu să fiu declarat nebun sau ceva, așa că să mă duc în armată.
Pentru mine a fost o perioadă pierdută. Armata am făcut-o lângă Brașov. Era o grupă de muzică la unitatea trupelor de securitate undeva lângă Rulmentul, aveau și fanfară. Dar începuseră frământările în Europa și am ajuns să fac un an 7 luni și 7 zile.
Armata a fost un timp furat din viața mea, timp de 6 săptămâni mi-a fost luată vioara
Adrian Vălușescu: Dar am avut niște experiențe, am cunoscut oameni care erau din toate mediile sociale. Ofițerii încercau să ne umilească pe noi, cei din Brașov, spunând că nu suntem pregătiți, dar ce să vezi, noi mai făcusem sport în liceu și eram destul de rezistenți.
6 săptămâni mi-a fost luată vioara, ultimul concert la Filarmonică l-am cântat luni seara, frumos îmbrăcat, cu papion, iar marți la ora 10 deja mă tundea unul nervos că aveam părul prea mare și miercuri deja săpam șanțuri cu lopata în mâna.
Nu m-au lăsat să port mănuși, era un gen de aplatizare, au fost și excese care nu își au locul.
Ne-au trecut la niște instrumente de suflat ca să putem cânta la fanfară. Altcorn, un fel de tubă specială pentru fanfarele militare.
Pentru mine, fiecare zi în care nu puteam să studiez la vioară însemna zile pierdute pe care trebuia să le recuperez. Sunt deja 39 de ani de când eram în armată.
La un moment dat, a venit o întrebare de la unul dintre ofițeri, propunându-mi să merg la medicină militară, aveau locuri desemnate pentru cei din armată.
Mă întreb uneori cum ar fi fost viața mea dacă mă făceam medic?
Dar eu eram decis pe Conservator. Am încercat să merg la o școală de ofițeri în muzică, nu s-a putut, școala era la Ministerul Apărării Naționale, iar noi apartineam de Ministerul de Interne. Totul a fost pentru a putea realiza ce am realizat apoi.
A intervenit iar maestrul Galați, care avea nevoie de noi la orchestră, și a vorbit cu colonelul care răspundea de noi, acel colonel trăiește și acum și îi mulțumesc și acum, mi-a aranjat să plec din unitate în fiecare zi să merg la repetiții, la concerte, să am ordin permanent.
Maestrul Galați m-a salvat pentru a doua oară
Un an am făcut pregătire. De la fiecare profesor cu care am lucrat am învățat lucruri extraordinare, luni seara concert la Filarmonică, noaptea după concert mă suiam în tren și mergeam la Iași, făceam pregătire, miercuri noaptea mă puneam iar pe tren, și direct la repetiție la filarmonică, totul pentru muzică și pentru a încerca să îmi urmez calea, 4 ore repetiție la filarmonica și încă 4 ore acasă studiu.
Am mai dat de două ori admitere la Conservator, am fost de două ori sub linie și am zis cine se mai duce să dea… Mi-am luat dosarul și am renunatt a mai da admitere.
Și atunci a început aventura vieții, am colaborat în continuare la filarmonica, dar în ‘85 s-a terminat contractul.
În toamna anului 1985 am venit la Reduta, aici unde ne aflăm azi, am început în forță, primul post pe care am fost angajat a fost cel de îngriitor, adică femeie de serviciu, aveam 1600 de lei salariu.
În Reduta am desfășurat activități artistice, am fost iarăși numai între fete, una mai frumoasă ca alta, îmi mai trecuse timiditatea, dar doar pe jumătate. Cântăm cu vioara la ansambul Poenița, mă ocupam de coordonare și participam la toate activitățile muzicale și după un an-doi și cu ajutorul prietenului meu Hanti am reușit să fac rost de un instrument cu clape și să câștig și eu bani.
În 1987 m-a descoperit Sandu Albiter, care venise să cânte cu noi la niște nunți și din ’87 până în ’90 am făcut parte din Grup 74.
Alături de Grup 74 m-am simțit în sfârșit artist
Mai aveați viață personală?
Adrian Vălușescu: Prea puțin. Încercam să văd ce oportunități sunt, cum să fac colaborări și la folclor cu celelalte trupe dn Brașov. Nicăieri nu era o trupă completă, nu erau așa de mulți instrumentiști. Ne ajutam mereu între noi toți instrumentiștii. Ajunsesem la un grad de prietenie, că dacă ne sunam noaptea la 3 și zicea unul dintre noi că la 4 trebuie să cântăm, nu întreba nimeni de ce și cum, se mergea. Am trăit câțiva ani de vis în acest mod, profesionalism, prietenie.
La Cântarea României am participat de la prima până la ultima ediție, și la un moment dat cineva ne-a și certat, pentru că noi fiind puțini instrumentiști în Brașov, cântăm cu mai toate formațiile pe scenă. Eram toți pe scenă, cobora un ansamblu urca altul și doar ne mai schimbam ilicele că erau diferite de la o formație la altă.
Au fost perioade foarte bune, mai colaboram și cu filarmonica, făceam repetiții și cu Sandu (Grup 74), pentru ce avea să fie în 1990 albumul Răsărit, primul album scos vreodată de o trupă rock din Brașov integral cu compoziții ale trupei. A fost o vreme frumoasă.
Se mai pleca în stăinătate, am fost odată în Franța, a fost un șoc mai mult decât cultural, apoi în ‘87 a fost revolta muncitorilor din Brașov, noi eram la Teatrul Dramatic, aveam concerte în seara respectivă și când am auzit ce se întâmplă, noi ne bucuram că în sfârșit cineva are curaj, dar ne gândeam dacă vom mai avea concertele la Sala Sporturilor.
Mergeam în sate, în casele de cultură și ne prezentam că suntem din Brașov și toată sala striga „Hai Brașovu’!, Hai Brașovu’!” și Sandu zicea „mai lăsați asta că ne arestează”.
Eram mândri că eram dintr-un oraș unde oamenii au avut curaj
Eram la filarmonică, reiterez faptul că probleme cu cultura în Brașov au fost mereu, și începuseră cu acea idee că filarmonica trebuie să se autofinanteze. Am început să organizăm concerte în diverse locuri, dar cel mai sinistru mi s-a părut un concert într-o secție mare undeva la uzina Steagu. Au făcut o scenă în mijlocul secției, să mergem să culturalizăm lumea.
Le văd și acum fețele triste ale muncitorilor din uzină, erau triști, li se reținuseră bani pentru acel eveniment, pe care este posibil că ei nu îl înțelegeau, era forțat totul, noi instrumentiștii ne-am simtit foarte ciudat acolo.
Contextul social era neprielnic. Abia din ‘90 începe viața, așa îmi dau seama ce bătrân sunt, sunt 40 de ani de când am terminat liceul.
Aveți vreun regret legat de această perioada?
Adrian Vălușescu: Nu.
Și pot să o spun cu mâna pe inimă, pentru că în viața mea orice șut în fund a fost un pas înainte și până în ‘90 și după ‘90, pentru că ce puteam să fac? Aș fi putut să intru la conservator. La un moment dat se pleca în Germania, dar nu am avut pile. Dacă plecam în Germania poate alta era viața, sau poate în altă parte, indiferent, o luam pe alte drumuri.
Deciziile pe care le-am luat m-au dus pe un drum la capătul căruia sunt azi și nu regret nici o decizie
Fantastic mi se pare faptul că după 36 de ani lucrez în aceeași clădire. Funcția mi-a schimbat doar nivelul de stres, eu ca om sunt același. M-ai ajutat să îmi amintesc, să retrăiesc niște lucruri….
Vă mulțumim pentru acest interviu, vom reveni la dvs să povestim despre perioada de după ‘90.
Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like!