blog-logo

Drag de fotografie, povestea de iubire a brașovenilor Diana și Elian Coman

Drag de fotografie, povestea de iubire a brașovenilor Diana și Elian Coman

Drag de fotografie. Există povești de iubire ce par desprinse din basme, unde Ileana Cosânzeana îl întâlnește pe Făt Frumos și trăiesc fericiți până la adânci bătrâneți? Da, există. Vă invit să îi cunoașteți pe tinerii Diana și Elian veșnic îndrăgostiți, unul de celălalt, cu drag de familie, de copii, de viață și de artă fotografică.

Cu puțin timp în urmă o fotografie tristă mi-a atras atenția în mediul online. O adevărată operă de artă, o fotografie care spunea o poveste, poate prea tristă, și tristețea face parte din viața noastră. Povestea din spatele fotografiei simțeam că este necesar să o aflu.

Cine e autorul? Așa am ajuns la Diana și Elian Coman, doi tineri brașoveni. cu Drag de fotografie. Au o poveste de viață extraordinară, cu trei copii minunați, cu bucuriile și provocările vieții de familie.

Aveam să aflu că pe Elian îl întâlnisem în 2021 la Muzeul de Artă din Brașov. In cadrul unui eveniment a fost fotograful de serviciu,. Cum eu fug de fotografii, greu am acceptat să îi fiu model în acea zi.

l-am rugat să se prezinte, să le aflu povestea, neștiind prea multe.

Sunt Elian Coman, 44 ani, căsătorit, 3 copii

Sunt născut în Brașov, Berbec cu ascendent în Fecioară (îmi șoptește Diana).

Provin dintr-o familie care a preferat umanismul și literele în fața științelor exacte: părinții profesori de limba și literatură română.Ttata a renunțat la un moment dat la catedră în favoarea jurnalismului. Căruia i s-a dedicat până la finalul anilor de activitate. mama a format generații de dascăli la Liceul Pedagogic din Brașov), fratele filosof și șef de promoție la facultatea de profil din Cluj-Napoca, jurnalist, spirit critic, formator de opinie, iubitor de frumos în multe ipostaze ale acestuia.

Am absolvit Meșotă și am urmat Facultatea de Științe Politice și Administrative în Cluj-Napoca. Erau ani în care credeam că tinerii pot; trebuie să și vor schimba înfățișarea și cursul acestei țări; prin implicarea directă și nemijlocită în viața cetății.

Revenit la Brașov, am ajuns relativ rapid să mă alătur categoriei celor pe care îi numim corporatiști, inițiind un traseu profesional care m-a purtat, pe rând, în diverse firme.

În plan personal, sunt căsătorit cu Diana (am aniversat recent 20 ani de căsnicie), prietena și iubita pe care am aflat-o în clasa a X-a, anii de Meșotă. Avem 3 copii. Cel mare este Robert, astăzi la 16 ani și descoperindu-și dragostea pentru muzică, un autodidact perseverent și dăruit în mânuirea chitării. Larisa este mijlocia, are 13 ani și mi-a fost primul și cel mai răbdător model în studioul foto. Sofia este mezina familiei, are 7 ani și este frumoasa noastră, o mini explozie de energie, bucurie și libertate. 

Sofia este diagnosticată cu tulburare din spectrul autist. O condiție dificilă atât pentru ea cât și pentru noi, ca familie, mai ales în condițiile din România. Sofia este o uriașă iubitoare de muzică și dans.

Relația mea cu fotografia durează de mulți ani, cu suișuri și coborâșuri.

Copil și pionier al patriei, îmi amintesc că mi-am dorit arzător să mă înscriu la cursurile de fotografie de la Palatul Copiilor. Nicicând nu a fost momentul potrivit. Planetele au ezitat să se alinieze pentru a-mi satisface curiozitatea și interesul pentru acest misterios meșteșug.

Mult mai târziu, după absolvirea facultății, am ales – ca mulți brașoveni de vârsta mea; în acei ani – să lucrez pe vase de croazieră în SUA. Dintre opțiunile profesionale pe care le aveam la dispoziție, una mi-a atras atenția și am urmat-o: cea de fotograf. Am făcut niște ore cu un tânăr fotograf, îmi amintesc, lucra la laboratorul foto Azomureș de pe str. Bălcescu: el m-a învățat, pe bani puțini, despre diafragmă, timpi de expunere, câmp de profunzime. Am obținut postul și am plecat în primul contract.

În total au fost două contracte. Cel de-al doilea s-a suprapus cu primul contract al Dianei, ea dorind și urmând același parcurs. Am decis să revenim în țară, din motive personale, după care viața și-a urmat traseul firesc. Fotografia a devenit un hobby – ani în care spun că am făcut poze și nimic mai mult (familie, peisaje, fotografie urbană).

După care a urmat punctul de inflexiune, începutul anului 2020.

Cred că a fost recomandarea unui prieten, nu îmi amintesc exact, de a începe să urmăresc munca unui fotograf român, clujean, care făcea fotografie de portret în studio. Ceea ce vesticii numesc un “a-ha moment”. Am fost imediat și iremediabil cucerit de portretele fine art realizate de Claudiu Guraliuc, mentorul și astăzi prietenul meu. Am participat atunci la un workshop pe care Claudiu l-a susținut la Cluj și așa a început totul.

În primele proiecte mi-am implicat familia și, treptat, prieteni și cunoștințe. Cel mai notabil, la început de 2020, a fost colaborarea cu Silvana Enache, poet și om de presă brașovean – am avut bucuria de a-i realiza portretul ce a devenit coperta volumului de poezii “Mărturisiri albastre” (Libris Editorial, 2020).

Pe lângă ce am deprins alături de Claudiu (am participat la 3 workshop-uri ale acestuia), am studiat și studiez în online: tehnici de fotografiere în studio, setup-uri de lumini, posing, editare. Deopotrivă importantă pentru mine este căutarea de idei și surse de inspirație pentru proiectele noastre iar arta și în special pictura din perioada barocă îmi este cel mai cel mai apropiat și drag prieten.

Facem fotografie în studioul amenajat acasă, în sufrageria noastră din Sânpetru.

Deși mic (și cochet), studioul este echipat cu toate accesoriile și aparatura trebuincioase, permițându-mi să abordez întreagă gama de proiecte foto care mă pot tenta. Avem inclusiv o colecție din ce în ce mai bogată de ținute, accesorii și elemente ce pot fi folosite și încorporate în fotografiile noastre. Chiar dacă eu sunt fotograful din spatele Drag de Fotografie, rezultatele și munca sunt în echipă, Diana fiind cea care mă ajută și mă asistă pe parcursul ședințelor foto.

Anul acesta este primul în care m-am simțit pregătit să particip la primele concursuri internaționale de fotografie iar rezultatele sunt promițătoare, îmi confirmă că sunt pe drumul potrivit și îmi dau energia de a continua și de a ridica ștacheta.

Vă invit să aflați povestea din spatele numelui Drag de fotografie. Ce am aflat eu? Multă emoție și multă bucurie.

Am ajuns în Sânpetru pe seară, în curte mă întâmpină o pisică în toate culorile posibile. Nu prea prietenoasă, îmi aruncă o privire încruntată așteptând să plec din raza ei de acțiune. Gazdele îmi spun despre Sânpetru că este un fel de dormitor al Brașovului. In sensul că deși comunitatea continuă să crească, sunt foarte mulți oameni care activează și lucrează în Brașov. Atunci se folosește expresia asta Sânpetru dormitor al Brașovului.

Alte articole:   Babele și Sfinxul din Bucegi aparțin de județul Dâmbovița

Cine este familia Coman? Cine este in spatele numelui Drag de fotografie?

Diana: Sunt Diana Coman, am 44 de ani, sunt soția lui Elian. Ne cunoaștem de o viață, de adolescenți ne cunoaștem, am fost colegi de liceu în Meșotă, și avem o relație lungă și trei copii. Eu sunt economist. Am lucrat în domeniul bancar, 20 de ani, până când a venit o temă mai grea la noi în familie. Fetița noastră cu autism. A trebuit să renunț la job-ul meu de corporatist în care trebuie să fi acolo 12 ore pe baricade.

Elian: Sunt Elian Coman, 44 de ani, brașovean, născut în Brașov, chiar dacă de-a lungul anilor am vizitat și alte meleaguri, sunt soțul Dianei. Ne știm de o viață, suntem căsătoriți, avem 3 copii. Sunt ceea ce lumea ar numi un corporatist, în sensul că am  lucrat toată viață în corporații. Sunt unul dintre cei foarte norocoși, în sensul în care mi-am găsit dincolo de viața profesională, mi-am găsit un ceva care mă reprezintă și care astăzi devine mai mult decât un simplu hobby.

Cum iubesc poveștile de iubire vin cu întrebarea, Elian, cum ai cucerit-o pe Diana?

Elian: Noi ne-am întâlnit în liceu, și a fost pentru mine chiar a aproape un șoc. O surpriză plăcută, când am descoperit-o. Copil fiind nu îmi venea să cred ce am în fața mea. Mai departe cum au decurs lucrurile, da, a fost ca un vis. Nu îmi venea să cred că lucrurile chiar se întâmplă și că încet încet am devenit prieteni și ne-am construit această relație. Ce a funcționat de am reușit să o cuceresc, cred că Diana poate să spună.

Diana: Elian era foarte delicat și curtenitor, foarte diferit de ceilalți băieți de vârsta lui. Tocmai prin finețea asta, o ușoară timiditate, era o elegantă acolo, nimic vulgar, nici o înjurătură. Se vedea că are o educație foarte bună. Foarte mult bun simt, și o inteligență sclipitoare pe care încă o are.

Elian: da, noi chiar ne-am construit o relație frumoasă în sensul în care a fost totul despre sentiment, cum am relaționat, așa mai old school. Având acest start foarte bun, asta ne-a ajutat să rămânem împreună. Suntem de o viață împreună, ne-am și căsătorit devreme față de alți tineri de vârsta noastră. Asta ne-a ajutat foarte mult să rezistăm în timp. Și dacă a fost ceva ce ne-a ajutat cu adevărat să trecem peste toate momentele mai puțin bune a fost dragostea asta care ne-a legat de la început. Ne-am făcut acea răbdare și am găsit mereu resursele să trecem peste.

În mediul online mi-a atras atenția o fotografie de care eram convinsă că Diana a realizat-o, avea acea fotografie o tristețe aparte, o finețe și o elegantă, pe care recunosc că nu am găsit-o până acum la fotografii bărbați. Și surpriza avea să vină, că atunci când te-am abordat Diana, să îmi spui că soțul tău realizează acele fotografii.

Diana: Așa este, Elian are foarte multă energie feminină, noi ne completăm. Eu am multă energie masculină. Am fost șefă o viață întreagă, cu copiii noștri mai mari eu am fost ca un fel de general de armată. Mai strictă, mai dură. Cu asta mică nu a mai fost așa, ea a venit și a zis cumva că nu. Aici trebuie altă rețetă și cu ea trebuie să mă reinventez, să găsesc alte rețete. 

Provocarea venită în viața voastră prin cel mai mic copil, Sofia, v-a unit? Oare primul sentiment a fost “Mama eu ce fac?”

Diana: pe moment a fost așa de disperare și de nu știu. Eu mă simt foarte vinovată, m-am întrebat mereu ce am greșit, ce am făcut sau ce s-a întâmplat? De ce ea nu e bine? Ce pot să fac? Și apoi, normal că ai toate stările astea prin care treci ca părinte și de negare, de disperare. Nu e că treci doar odată, că se întâmplă ciclic. Pentru că evoluează, și când crezi că ai scăpat de o chestie vine alta. Nu e că ai scăpat și gata se face bine.

Elian: da, nu este o răceală să o poți trata

Diana: noi o adorăm, o iubim și iubirea asta pentru ea ne ține pe toți împreună laolaltă. Și chiar dacă la un moment dat ne gândeam că poate ar fi mai bine mai ușor să fim separați, să locuim unii într-o parte, unii în alta. Pentru că și pentru frații mai mari este destul de tulburent, ei sunt adolescenți, ei nu au o viață normală că și alți adolescenți.

Cine definește viața normală?

Diana: da ne comparăm mereu, dar o iubim, asta este familia noastră.

Elian: eu știu că statistic în multe situații cuplurile se despart, uite că noi suntem aici.

Diana: sunt deja 5 ani de la diagnosticare, bine, eu mi-am dat seama destul de repede, dar doar acum 5 ani am primit acest diagnostic.

Cu ce lecții a sosit Sofia?

Diana: ne-a învățat toleranța, să găseșți ceva frumos în orice, să iei lucrurile ca atare; să te bucuri de cei ai, să încerci să te concentrezi mai mult pe ce ai; pe ce e frumos și bun, tot timpul găsim ceva minunat și drăgălaș la ea.

Elian: întradevăr îți creșți foarte mult toleranța la acele lucruri pe care înainte nu ti le doreai. Răbdare. Familia ne-a ajutat foarte mult, toți se raportează la ea foarte ok, dar Sofia este crescută de noi.

Diana: familia se străduiește să vină mereu în întâmpinarea noastră cu sprijin. Bunicul are 70 de ani și îi recită și silabisește cu el, și scrie pe tablă, desparte în silabe cu el.

Elian, când ai realizat că iubești fotografia? Acel moment din viață, sau acel a-ha cum îl denumești.

Elian: fotografia mi-a atras atenția să zic, nu pot vorbi de o mare iubire încă din copilărie. În copilărie m-a atras, a fost ceva interesant. Aveam ca în orice familie un aparat sovietic pe film, tata folosea aparatul. Era acolo ceva magic.

Alte articole:   Un brașovean s-a ales cu dosar penal după ce și-a bătut soția

Știu că mi-aș fi dorit să fac, erau cursuri la casa pionierului. Nu s-a întâmplat treaba asta din  varii motive, asta a fost. Am început să văd fotografia, sau să mă apropii de ea, după terminarea facultății. Când am fost plecat, am lucrat ca și fotograf pe vase de croazieră. Eu am ales din mai multele variante de job-uri pe care  le-am văzut, am ales să fac partea asta de fotografie.

Cu ocazia asta am învățat, cu ajutorul cuiva, a fost aproape o abordare empirică. Am învățat un pic de teorie. După care s-a întâmplat acea perioadă pe vas unde am făcut ceva ce unii ar putea numi fotografie. Destul de marginală, în sensul că totul era standardizat, făceai ca un roboțel câteva lucrușoare. Era un meșteșug foarte simplificat.

Acolo am învățat despre ce înseamnă să muncești ore multe, să știi să interacționezi cu cei care îți sunt clienți.

Diana: a fost un mare câștig că am învățat în cea perioadă. Amândoi am fost pe vas, noi am sperat că ne vor lăsa împreună, dar nu ne-au lăsat. Separat am fost. Românii căsătoriți erau trimiși separat. Doar românii necăsătoriți mergeau împreună. Am suferit, eram foarte îndrăgostiți. Noi eram fericiți și poate li s-a părut că e o problemă. Am sperat că vor vedea că suntem serioși și ne vor lăsa să mergem împreună.

Atunci noi nu am rezistat departe unul de altul, nu erau telefoanele mobile că acum. Am mai stat câteva luni în care am încercat permanent să îi convingem să ne lase împreună.

Elian: am zis că mergem pe orice fel de vapoare doar să fim împreună, că nu contează unde mergem, doar să fim amândoi. Și când am văzut că nu și nu, am zis hai acasă. Totuși viațanoastră e mai importantă decât ce făceam acolo ca fotograf.

Asta ne-a ajutat foarte mult, pentru că ajungând să lucrăm în companii multinaționale, asta s-a simțit imediat. Eu când am fost angajat aici în prima companie, într-o zonă de resurse umane la momentul respectiv, cel mai mult le-a atras atenția că avusesem curajul și energia să încerc ce încercasem.

Era ceva inedit. A fost un început. Mi-a deschis foarte mult ochii după niște ani în care noi am fost niște teoreticieni. Am făcut liceul la Mesota, am făcut niște facultăți, dar nu făcusem ceva concret.

După care au apărut copiii, am devenit o familie, eu am continuat să lucrez în multinaționale, ceea ce fac și azi, au fost câteva schimbări dar abordarea în mare a fost aceeași. 

Fotografia ai lăsat-o undeva în urmă?

Elian: În tot acest timp fotografia a rămas pentru mine un hobby. Mi-a fost dragă și am practicat-o mai mult. Încet încet a dispărut filmul și au apărut aparatele digitale. Lucrurile au devenit puțin mai simple și mai accesibile ca și joacă de-a fotografia.

Pot spune că în timp am încercat diverse stiluri, de la peisaje, natură, urban. Permanent am strâns în mine o ușoară frustrare pentru că îmi plăcea să fac fotografie dar nu fotografiam ceea ce îmi doream cel mai mult.

Ce îți doreai să fotografiezi?

Elian: Am încercat inclusiv fotografia de noapte, în care să fotografiez constelații, aparenta mișcare a stelelor, că de fapt mișcarea este a Pământului. Dar, și acum știu ce lipsea, lipsea omul. În momentul în care am început să fotografiez oameni mi-am dat seama că asta este ceea ce vreau să fac. Și acum, o fotografie în care nu sunt oameni, și când mă uit la fotografiile altora, ca și primă abordare, dacă nu sunt oameni în fotografie, parcă ceva lipsește. Ăsta sunt eu. Mi-am dat seama că asta lipsea și energia apărea, fotografiam.

Care a fost prima fotografie pe care ai expus-o spre public?

Elian: Această fotografie cred că a fost în 2020, eu am avut un moment din asta, a-ha, că tot se spune. Eu vorbesc foarte combinat, o engleză de corporatist. În 2020, a fost recomandarea cuiva, era vorba de social media, să mă uit la munca unui fotograf, tot român. În momentul în care am văzut ce fotografie face omul respectiv, mi-am dat seama că asta este ceea ce vreau să fac. A fost foarte puternic sentimentul că acolo trebuie să fiu eu și uite că doi ani după asta, nu că nu m-am plictisit dar chiar am evoluat.

Am fost la Cluj la un prim workshop, în care am început să văd și partea tehnică. Am avut ocazia să vorbesc cu omul ăsta, i-am simțit pasiunea și am simțit că e o rezonanță foarte bună.

Care au fost primele tale proiecte fotografice? Sub numele Drag de fotografie

Elian: Primele proiecte în 2020 când am făcut acest studio la noi în sufragerie au fost cu Diana, cu copiii, cu mijlocia noastră.

Diana: da, chiar începuse pandemia, eram închiși, și a fost o modalitate de a ne distra cumva.

Elian: am început să explorez eu niște lucruri, mă simțeam total nepregătit să lucrez cu străini, și familia mea mi-a fost alături și m-au suportat.

Diana: trage sute de cadre până alege unul.

Elian: am mai vorbit cu colegi, colege, prieteni care au fost efectiv drăguți, “uite că facem treaba asta pentru tine, venim și pozăm în studio”. 

Cât durează pregătirea unui cadru pentru o fotografie?

Elian: este foarte multă muncă și înainte și după fotografie. Adică după tragerea acelui cadru. Pregătirea este foarte importantă. Cu cât te pregătești mai bine și mai temeinic și știi ce vrei să faci. Ceea ce este frumos în fotografie este că îți permite să spui povești. La baza cam asta este fine art-ul.

Ce este fine art-ul în fotografie?

Elian: fine art-ul este acel tip de fotografie în care fotograful își spune povestea pe care și-o imaginează folosind mijloacele fotografiei; modelul în cauză; elementele pe care le adaugă în cadru și ulterior în ceea ce face în post procesare. Dar este o imagine pe care el o gândește și și-o imaginează. Atunci când faci pregătirea asta dacă o faci bine, în momentul în care faci fotografiile în studio lucrurile merg mult mai repede. 

Alte articole:   Brașoveanul Dumitru Prunariu, propus pentru titlul de Cetăţean de Onoare al municipiului Bucureşti

Care a fost cea mai apreciată fotografie de până acum?

Elian: cred că este la ora asta fotografia cea mai apreciată, este cea cu Sfânta Ecaterina. Care este defapt o interpretare a mea a picturii lui Caravaggio. Acolo pregătirea a fost cea mai amplă din partea mea în sensul că am pregătit conceptul, am știut exact  cum vreau să stea modelul, o tânără de la noi din sat, care nu avea experiență de vreun fel.

Toate elementele de cadru, roata, roata de exemplu am negociat-o pe OLX, cămeșa. În momentul în care ea a intrat în studio totul era pregătit.

Ea doar s-a așezat acolo ca o carte în bibliotecă după care am verificat cu atenție cum să îi poziționăm brațele, părul, degetele. E o fotografie foarte elaborată. Nu a fost deloc improvizație. E un tip de fotografie în care pregătirea înlocuiește improvizația. 

Este fotografia doar la nivel de hobby? Nu te gândeșți să faci un mod de trai din fotografie?

Elian: fotografia o fac nu ca pe un mijloc de trai, ceea ce dintr-un punct de vedere este un mare avantaj, și cred că sunt un norocos, îmi permit să fac astfel de proiecte care mă reprezintă, să îmi spun poveștile.

Ceea ce fac eu, fine art, este un stil de fotografie de nișă, este reprezentat și la nivel național. În România sunt undeva la 3-4 fotografi care fac genul ăsta de fotografie.

Cel de care ți-am spus, fotograful din Cluj, Claudiu Guraliuc, el face workshop-uri pe tema asta și nu sunt singurul care a prins dragoste pentru genul asta de fotografie. 

O ședința foto pentru o astfel de fotografie poate dura 2-3 ore. În acest gen de fotografie detaliile sunt extraordinar de importante și încercăm să prevenim toate posibilile neglijențe în momentul în care facem fotografia, și mă întorc, posturile sunt foarte importante, am nebunia asta cu poziționarea mâinilor, mâinile spun foarte mult într-o fotografie, degetele, ce le dai de lucru ca să nu pară că sunt forțate. Diana mă ajută foarte mult în aceste sesiuni foto pentru că este a doua pereche de ochi care se uită la detalii și vine și cu idei. 

Ca să admirăm noi aceste fotografii, câte cadre sunt necesare?

Elian: specific pentru imagini nu am făcut foarte multe click-uri dar într-o sesiune obișnuită care spuneam că durează 2-3 ore cam 200 de cadre și alegi maxim 5. Pentru o postură sunt de părere că trebuie să alegi un cadru, cel mai bun cel mai reprezentativ și pe acela să îl procesezi.

Fotografiile mele se întâmplă și după ce pun aparatul foto jos.

Alegem câteva cadre reprezentative, istoric vorbind, 4-5 cadre spun povestea unei sesiuni foto, pentru că în aceste ședințe foto atât modelul cât și fotografii pleacă de la un nivel de energie și apare și oboseala.

Care îți e cea mai dragă fotografie de până acum?

Diana: ultima e mereu cea mai bună fotografie

Elian: cred că una dintre primele fotografii cu Larisa (mijlocia familiei), eram la început, nu prea știam eu ce și cum. Acum când mă uit la fotografiile mele, uneori zic aoleu ce am făcut acolo, înseamnă că e bine, înseamnă că am crescut de la momentul acela până în prezent. Dar totuși cea mai dragă rămâne una dintre primele fotografii cu Larisa.

O fotografie de cotitură este chiar aceasta (inspirată după Caravaggio), a fost un moment de cotitură. Dacă am făcut până în momentul ăsta multă fotografie oamenilor, și am făcut portrete într-o manieră fine art, asta a fost primul portret în care chiar am spus o poveste, am avut o sursă de inspirație, pe care am luat conceptul și am ajuns aici. 

Am mai avut un proiect care a fost foarte apreciat, nu am crezut, cu un fotomodel băiat. Reacțiile au fost foarte vehemente. Anul ăsta am simțit că am dus fotografia la alt nivel. Dincolo de faptul că cu acest model am mers într-o manieră mai nud, în sine conceptul, povestea au fost mai aproape de ceea ce vreau să fac în continuare.

Fotografiile realizate de tine sunt parcă desprinse dintr-un album de artă.

Elian: Legătura cu arta, cu simbolistica. Îmi place foarte mult perioada barocă, și pictorii din perioada aceea. Dinamica acelor imagini, contrastele, e o tehnică. Spunea cineva, acel prieten fotograf de la Cluj, pentru că acum îmi e prieten, că “să faci fotografie astăzi și să ignori arta construită de sute de ani e că și cum ai încerca să faci baie într-un lighean pe malul unui ocean”. Arta reprezintă o sursă de inspirație enormă. 

Ai vreun regret în această activitate de fotograf?

Elian: mi-aș dori să pot să îmi dedic mai mult timp acestei activități, în continuare o fac în timpul liber și cu mențiunea că rămâne un lux că nu fac fotografie ca să trăiesc, asta îmi permite să îmi fac conceptul, poveștile.

Diana: am și eu un regret, că nu am avut de la început încredere în el în fotografie, mi se părea că ce? Poze cu femei? Cu femei goale? Am  avut o reacție… la început a avut dificultăți cu mine, a avut de furcă cu mine. A și studiat foarte mult. Îl vedeam studiind mult și am avut o parte de gelozii. Nu înțelegeam, ce te tot uiți la poze cu femei? Ce e asta? 

De fapt e o pasiune, atâta perseverență.

Elian: văzând că întradevar vreau să fac fotografie, Diana a căpătat încredere. Văzând că sunt perseverent, și să arăt lumii ce fac, reacțiile sunt bune, creez. Și Diana a început să aibă încredere în mine că fac fotografie și oamenilor le plac fotografiile mele.

Vă mulțumesc pentru acest interviu!

Creatiile artistului Elian Coman le puteti admira AICI

Te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like!

Noutăți RAPID și pe canalul de Telegram: Abonați-vă AICI

Distribuie dacă îți place!

Leave a Reply

Your email address will not be published.