blog-logo

Poveste de viață… Iulian Năstase, prizonier de război, un țăran român cu școală

Poveste de viață… Iulian Năstase, prizonier de război, un țăran  român cu școală

Multe povești ascund satele românești, despre eroi necunoscuți. O astfel de poveste ne spune Nicoleta Matei, despre bunicul ei. Prizonier de război, om cu carte, cu drag de viață și de oameni. A dus o viață trăită în cinste, o viață simplă și curată.

Cuvintele ei merită citite pentru a cunoaște iubirea față de familie și față de oameni. O viață dedicată celor din jur trăită de bunicul ei.

Am vrut să îl cunoașteți și voi pe bunicul meu, Iulian Năstase, un taran român cu școală

Cu toții avem in viață eroi care ne-au inspirat , care ne-au format, cărora le datorăm ceea ce suntem. Unul dintre ei a fost tataia, el mi-a dăruit frumusețea si magia copilăriei, cu toate că eram mică cu ajutorul lui am învățat ce înseamnă sa dăruiești fără să aștepți nimic in schimb, să fii blând si bun, a sădit în mine sensibilitate și credință în Dumnezeu.

În timpurile astea avem nevoie de povești adevărate care să ne întărească credința că viața e cel mai frumos dar și trebuie trăită cu iubire de oameni, printre oameni

În inima Bărăganului, întru-n sat numit Perieți, cu ulițe arse de soare si cu o piatră veche prăfuită la margine de sat, cândva un monument ce cinstea faptele eroice ale celor căzuți în  război , a trăit bunicul meu, luptător pe front, prizonier de război.

Crescând, înțelegeam ce înseamnă iubirea de țară, iubirea de familie, curajul, dorul, răbdarea, devotamentul, speranța, pretuirea muncii, modestia… Poate că mulți au trecut pe lângă el, nebăgându-l in seamă, neștiind că a luptat pentru glia asta, pentru noi, fără sa ceară recompense.

Ii plăcea și respecta viața, cu tot ce avea de oferit. Trăia fiecare clipă cu pasiune, pe care bunica de multe ori nu o intelegea. Dragostea asta de viață venea din anii de prizonierat. Câte povesti stiu de la el, întâmplări  din vremea războiului, pățanii cu oameni fel de fel.

Dureri pe care doar un soldat de atunci le-a trăit. Mă captiva si fascina povestea lui, îmi povestea cu lacrimi in ochi, iar eu îi ascultam cu nesat fiecare vorbă.

În vara anului 1941 a fost înștiințat că pleacă pe front, a luptat în țară un an, apoi avansat în grad de locotenent, în toamna anului 1942 a fost trimis să lupte la Stalingrad alături  de trupele germane, a fost luat prizonier și dus în lagăr la Sevastopol, a supravietuit rupând-și epoleții, ofițerii erau împușcați nu luați prizonieri.

A îndurat lagărul doar pentru că a crezut în Dumnezeu, nici o clipă nu s-a despărțit  de biblie și în ziua în care războiul se va sfârși

In ‘45, bunica a fost anunțată că este dispărut pe front. Norocul lui a fost că având  Școala de Arte si Meserii, a fost dus să muncească într-o fabrică, unde confecționa mobilier, îndura, muncea, plângea de dorul copiilor, pe care îi lăsase acasă, mici, mici, mama se născuse în ‘37, fratele ei în ‘41, încerca să și-i imagineze pe ei, pe bunica, îl măcinau grija, dorul, lipsurile pe care ei le îndurau, era 47, era foamete. Acolo în fabrică primea mâncare și pâine (ca să dea randament) nu o mânca, o ascundea sub tunică si când era dus seara în lagăr o împărțea cu ceilalți prizonieri.

Ce înseamnă iubirea? Vă spun eu.

Mamaia mea a simțit în adâncul sufletului că nu e mort, se îndârjea a spune tuturor că se va întoarce acasă. Părinții lui îi făceau slujbe de pomenirea și ea nu participa, o credeau nebună, au hulito, dar ea credea în ce simțea, spera în intoarcerea lui.

Prin ‘49, statul a aflat că în Rusia mai sunt foști prizonieri de război și a făcut toate demersurile pentru a-i repatria. Când în ‘50 un ofițer a venit să o înștiințeze că bunicul trăieste si se va întoarce a leșinat și o șuviță albă i-a apărut instantaneu.

A venit momentul să îl astepte în  gară, după ani de măcinări sufletești, de lipsuri, speranta a devenit realitate. Trecuseră 10 ani, mama avea 14 ani, unchiul meu 10, nu îl mai cunoșteau decât din câteva poze si poveștile bunicii.

În gară atunci când un prizonier cobora ei alergau strigând tata, tata, doar bunica încremenise plângând că nu era. Imi imaginez scena și sufletul mi se umple de tristețea lor.

Dar… Bunicul acoperit de toate dramele războiului, murdar, nebărbierit, plin de răni, mai ales la mâini si picioare, slab, cu ochii plânși, coborâse din tren în halta dinaintea gării, plecând pe jos spre casă. Frica că nu-și va recunoaște copiii îl făcuse să hotărasca așa.

A stat bunica și mama și nenicu până târziu în gară sperând că alt tren îl va aduce. Căruța i-a purtat tăcuți înapoi acasă, apropiindu-se au văzut lume în curtea lor, nu știau ce-i, dar pe un scăunel un bărbat stătea cu picioarele într-un lighean cu apă, plângând, tremura, și da, nu își mai recunoștea copiii, soția, frumoasa lui de altă dată purta urmele suferinței.

Niciodată bunicul nu putea povesti mai departe, se îneca de plâns, făcea o pauză, apoi povestea cum s-a apucat să facă casă pentru ei, cu stâlpi de salcâmi, bârne de lemn, paie și pământ galben, casă în care am trăit fascinanta mea copilărie.

Mândru, spunea că tot ce era acolo era făcut de mâna lui, scaune, mese, paturi, dulapuri, rame la tablouri, zdrobitor de struguri, copaie de pâine și multe altele

Avea un mic atelier de tâmplărie și îmi aduc aminte cum mângâia lemnul înainte să se apuce să facă ceva, vorbea cu lemnul, îl iubea, și se oprea din lucru doar când prindea contur obiectul pe care îl făcea. Era atât de bun și darnic încât făcea mobilier pentru consătenii lui fără să ceară bani. 

Zicea: „Sunt prea săraci ca să mă plătească, dacă ar fi avut bani și-ar fi cumpărat”

Țin minte cum îmi povestea ce înseamnă să-ți prețuieșți viața, să te rogi și mulțumești lui Dumnezeu pentru o zi, și încă o zi. Era o minune de OM, știa ce-i demnitatea, ce-i suferința, cei altruismul, omenia, patriotismul.

Iubea totul cu intensitate. Știa când să vorbească, când să tacă.

Chiar dacă unora aceste rânduri le par desprinse dintr-un film, povestea e adevărată , reliefează fapte derulate în viață unui om real, un erou necunoscut, dar eroul meu drag.

Îl caut mereu în sufletul meu, știu că e acolo să mă iubească și apere așa cum doar un bunic o face.

Mulțumim Nicoleta pentru împărtășirea acestei povești de viață!

Alte articole:   Pătrașcu - FC Brașov, gaură neagră la buget. Ce investiții s-ar putea face cu banii alocați în fiecare sezon

Vrei să spui povestea bunicilor tăi? Scrie-ne și trimite poze pe contact@newsbv.ro

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like!

Distribuie dacă îți place!

Leave a Reply

Your email address will not be published.