blog-logo

Fotografii, cronicari ai șezătorilor urbane ale Brașovului – cu Viviana Costan Moiseanu și pasiunea ei pentru fotografie și pentru tradiții

Fotografii, cronicari ai șezătorilor urbane ale Brașovului – cu Viviana Costan Moiseanu și pasiunea ei pentru fotografie și pentru tradiții

Cu drag revin la șezători, sursă de bucurie și de inspirație pentru mulți brașoveni. O oază de liniște și de pace într-o lume tot mai aglomerată și mai agitată, lumea în care trăim. Pe vremuri existau cronicari, acei oameni care notau toate evenimentele importante ale vremurilor trecute.

Termenul de cronicar este derivat din cronologie, și reprezintă o persoană care descrie o anumită perioadă istorică folosind izvoare scrise ca manuscripte, scrisori, date furnizate de descoperirile arheologice, cronica de familie sau o descriere cronologica a evenimentelor cotidiene sportive, literare etc.

Trăim era digitalizărilor, totul este online, urcat pe site-uri, blogg-uri, pe diverse platforme digitale. Cronicarii au evoluat și ei. Astfel, cronicari ai sezătorilor am denumit fotografii. Neobosiți, mereu cu câte un aparat sau chiar două după ei, aparatură grea și voluminoasă, alergând de colo-colo pentru a surprinde o imagine, o întâmplare, un zâmbet, o mișcare a celor prezenți sau o emoție.

Sezatoare la Muzeul Etnografic Sacele – februarie 2020

De multe ori ne par insistenți, sâcâitori, și ne întrerup activitățile, dar totul este pentru a imortaliza evenimentele zilelor noastre.

Brașovul are câțiva cronicari digitali ai șezătorilor, dragi nouă, participanților la șezători și evenimente meșteșugărești, mereu alături de noi și cu noi, parcă anticipând acțiunile noastre, ei fac parte din marea familie a iubitorilor de tradiții.

Rând pe rând i-am cunoscut pe toți fotografii șezătorilor, și îmi doresc ca rând pe rând să îi prezint pe fiecare.

Azi vreau să vă prezint un cronicar neobosit, un fel de spiriduș, mereu cu aparatul de gât, mereu pozând ceva, un fotograf care și-a pus amprenta pe mai toate albumele foto create în șezători. De cele mai multe ori, când vedem o poză în mediul online, o recunoaștem că este a ei, și ne amintim și momentul în care a fost făcută. Are sute de albume din evenimente, cu sute de poze în fiecare album, unele albume cuprind chiar peste 700 de poze.

Am întâlnit-o cu câțiva ani în urmă, 2016 sau chiar 2015 și am aflat că avem și o copilărie comună. Drumurile oamenilor cu aceleași pasiuni se intersectează de multe ori în viață.

În pandemie a avut ideea de a urca pe bloc și de a ține o șezătoare acolo, pentru că șezătorile se opriseră. Televiziunile naționale au dat această știre. Era pe toate posturile. Dar cronicarul nostru a rămas la fel, aceeași persoană modestă.

Sezatoare in pandemie – sus pe bloc

Numele ei este Viviana Costan Moiseanu, cronicarul șezătorilor urbane ale Brașovului.

Te rog prezintă-te, spune-ne de unde vine pasiunea ta pentru tradițiile românești.

Viviana: Sunt Viviana Costan. Pentru că mi-ai spus că ai nevoie de fotografii scormonind prin amintiri, dau de o fotografie. De prin 1958. Din tinerețile mamei mele. Când eram copil și cineva mă întreba „cum te cheamă?” îmi era rușine să îmi rostesc prenumele. Pentru că era foarte rar, până am crescut nu auzisem acest nume pe nicăieri, și atunci îmi spuneam doar numele de familie. Și mă tot întrebam de unde vine prenumele meu, neobișnuit pe-atunci. Am aflat de la mama că fetița din poza veche găsită de mine, fetiță, pe care ea o iubea enorm (avea 16 ani pe-atunci) a fost prima ei grijă. Și o chema Viviana. Atunci când m-a născut, mama a decis numele meu. Tata nu era încântat de acest nume, așa că nu-mi aduc aminte când l-a rostit ultima oară. Sunt mulți ani de când nu mi-a spus pe nume.

Sunt brașoveancă, școala generală am făcut-o exact unde ai făcut-o și tu, la școala generală nr. 3, de acolo se trag multe personaje importante din acest oraș, pentru că am făcut noi școală veche și am avut profesori adevărați. Ideea cu creativitatea mi-a venit de mic copil, din școală, de la doamna învățătoare. Asta s-a pierdut cu timpul pentru că m-am luat cu viața. Aveam vreo 9-10 ani când am descoperit Palatul Pionierilor și am intrat într-o încăpere, era o paletă largă de ateliere și de tot felul de meșteșuguri care se făceau acolo și intenția mea era cu mintea mea de copil, să le iau la rând pe toate.

Primul atelier în care am intrat a fost un atelier de măști populare tradiționale, am dat acolo de kilograme de lână de toate felurile, foarte multe toarse cu mâna, doamna de acolo ne-a făcut o introducere ce înseamnă lâna ce înseamnă măștile acelea, era un perete întreg de măști, eram fascinată. Mie mi-a rămas întipărită imaginea acelui perete cu măști populare.

Alte articole:   Sfântul Apostol Andrei, ocrotitorul României

A doua imagine, tot aceeași vârstă, am făcut o vizită străbunicii mele, din partea mamei, în Sebeș Alba și am descoperit căsuțele de acolo, oamenii de acolo care toți te invitau la ei în casă, își puneau pe masă și sufletul, bucate nu mai spun, eu eram mai mofturoasă, ca la oraș, și mă strâmbam când auzeam de clătită cu urdă, sau alte astfel de bucate. Am sesizat multe țesături din partea locului, faptul că atunci când venea cineva de la oraș, că erau momente rare, se îmbrăcau în ce aveau mai bun, mai prețios, și te primeau în casă cu pită și sare, acele costume în care se găteau să te întâmpine erau lucrate de ei.

Am amintire vie a ceea ce însemna viața satului de atunci

Am intrat în fiecare gospodărie din satul acela. Una dintre mătușile mele creștea viermi de mătase, eram fascinată, o tot întrebam „dar ce sunt chestiile alea?” Spun sincer că eu nu știam ce e acela un dud. Avea război de țesut, avea tot felul de cuverturi, am avut și eu multe de la ea. Mi-a rămas întipărită acea imagine a satului și a oamenilor locului.

Eram în liceu în clasa a 9-a, a trecut vremea peste noi, și a venit bunica mea și mi-a zis „uite, ai o bluză de la mama mare”. Adică de la străbunica mea. Era o ie micuță, cusută cu fir de mătase cu vișiniu și cu crem, și acum îmi aduc aminte, am modelul întipărit, era cusută de ea sau de mama ei. Avea o vârstă impresionantă. Eu, cu mândrie patriotică, am purtat acea ie la școală, unde eram arătată cu degetul că sunt țărancă pentru că port așa ceva. Eu fusesem numai în vizită la țară, habar nu aveam ce înseamnă viața la țară. Cel mai mult am suferit când mama mea a aruncat ia, pentru că era pânza coaptă și mi-a zis că nu se mai poate purta.

La noi în casă nimeni nu a cusut, nici mama, nici mătușile mele, nimeni nu a lucrat lucru manual, bunica mea tricota și o imitam și am început să îmi fac bentițe, bluze.

Recunosc, eu la lucru manual nu aveam răbdare. Între timp mi-am educat răbdarea și dacă nu sunt distrasă de ceva din jurul meu sunt în stare să cos mereu, modele complexe eu le cos în 3 zile, am participat și la proiectele cu Harta Centenară și la proiectul cu cele 100 de modele, expoziție care acum se află la Făgăraș în Cetate.

Eu pe tine te știu mereu cu aparatul foto la gât. Care a fost primul tău aparat foto?

Viviana: Să îți spun cum a început tot?

Tata a avut un Smena, îl mai furam din când în când. Aparat cu film alb negru, eu mi-am dorit o viață întreagă să imortalizez evenimente din viață. De la unele mi-au rămas doar fotografiile mentale și doamne ferește de o pierdere de memorie se duc și acelea. 

Primul meu aparat a fost un aparat de la fiul meu, el a mers mult cu Erasmus, și a rămas mentor Erasmus, de 9 ani de la absolvire și tot e mentor. Până la urmă l-am convins să îmi dea mie acel aparat, dar nu a durat mult, pentru că durata de viață a aparatelor foto pe atunci era mult mai scurtă. Dar să știi că eu încă mai am și aparatul Smena cu film.

Pentru mine resursa cea mai deficitară este timpul. Și mai este vorba și de resursa financiară, pentru că se spune „ai un hobby, ia-ți un job”. Nu ai cum să susții pasiunea dacă nu ai resurse. Fotografia nu este un hobby la îndemâna oricui, este costisitor.

Dar hai să îți povestesc cum am început eu să merg în șezători.

Aveam două zile libere și anunțasera la Muzeul de Etnografie o șezătoare. Zic „ce este asta?” M-am dus de curiozitate să văd și eu. Era intrarea libera, era o mână de doamne acolo, și pe urmă mi-am dat seama. Am fotografiile de atunci: erau doamnele de la Făgăraș, era o doamnă de la Ghimbav, Hălchiu. Era în Ajun de Paști, pentru că se povestea cum se încondeiază ouă. Erau trei eleve îmbrăcate frumos în costume populare și o doamnă le povestea această tehnică. Pe partea cealaltă erau doamnele de la Făgăraș, era o vervă, erau încântate că s-au întâlnit, era o efervescență, se plimbau pânzele de la una la alta, își arătau ce au mai lucrat. Eu, așa mai timidă, le-am cerut voie să fac poze, fiind fascinată de modele, atunci au început să scoată din coșuri, să îmi arate tot ce au lucrat ele, erau coșurile pline de pânzeturi. Am făcut primele detalii.

Alte articole:   Cum va fi vremea de Crăciun. Prognoza meteo pentru luna decembrie

„Ideea mea din subconștient era aceea de a identifica modelul de pe ia mea pierdută”

Este vorba despre ia de la străbunica mea, și nu am găsit-o nici până în ziua de astăzi, dar încă mai caut. Era prin 2015 când am început primele fotografii din șezători. Am creat legături cu fetele din șezători și, pentru fiecare eveniment, am creat câte un album pe facebook cu fotografiile surprinse în eveniment.

De atunci am participat la fiecare șezătoare organizată și am urmărit tot grupul peste tot. și pentru că eram pasionată de modele fotografiam detalii, am fost percepută ca fotograf și tot timpul “unde e fotograful nostru”. Prima dată am făcut aceste fotografii pentru mine, pe urmă mi-am dat seama că aceste fotografii pot rămâne amintiri pentru participanții la șezători și am început să creez albume.

Fotografiind modele și tipuri de pânze eu mereu am căutat de fapt simbolistica. Această căutare m-a purtat spre altă lume. Și acum îmi amintesc și de șezătoarea demonstrativă cu spălatul iilor. A fost o încântare. 

Deja trecuse mai bine de un an și eu eram singura din grup care nu dețineam o ie. Și atunci fetele au pus mână de la mână, se știe cine au fost inițiatoarele, Lia Stănescu și Antonela Lungu. Înainte de ziua mea, cu o săptămâna urma un eveniment la Casa Junilor (apropos, nu am lipsit de la niciun eveniment de la Casa Junilor, mă cheamă Lia să ajut pe acolo pentru acel eveniment), de fapt m-au păcălit, îmi pregătiseră o surpriză, m-au pus să probez o ie, am plâns o săptămână, era prima mea ie, nu îmi venea să cred, s-au gândit la mine să îmi cumpere mie o ie, o ie de Vâlcea, model pe care l-am regăsit și în Chișinău. 

Care îți este cea mai dragă fotografie?

Viviana: Cea mai dragă fotografie din ultima perioadă este o fotografie cu mine și cu fii mei, este neprețuită.

Dar cea mai trăznită fotografie?

Viviana: În pandemie, când s-au oprit toate șezătorile, toate evenimentele noastre, toate întâlnirile, ce m-am gândit eu, să fac o șezătoare pe bloc, și am făcut-o. M-au contactat de la televiziuni să facă reportaj cu mine cosând pe bloc. Am amintire o poză. O păstrez cu drag.

Este o vorbă românească: croitorul fără haine și cizmarul fără încălțări. Se aplică și vorba fotograful fără fotografii?

Viviana: Nu am poze cu mine, am peste 1000 de albume din evenimente, dar nu am poze cu mine, decât foarte puține, voi căuta să îți dau pentru acest interviu, scormonesc în cutia cu amintiri și în calculator.

Și mai am pozele când am avut și eu ocazia să fiu imortalizată în momentele mele de fericire. Una de exemplu, când învârt în oala de ciorbă de fasole, exact de ziua mea, eram într-o șezătoare la Dâmbovicioara.

Unele dintre cele mai frumoase momente din viața mea le-am trăit în șezători alături de voi fetele mele dragi. 

Când am găsit șezătorile am exclamat: “doamnele mele, eu vă caut de 30 de ani!”

Iubesc să merg în evenimente, de exemplu în duminica Tomii, mergeam cu junii, și îi vizitam pe grupuri și realizam fotografii cu detalii ale cămășilor de june. Îi rugam să mă lase să fotografiez o bucățică de cămașă, sau băgam tunul și făceam de la depărtare fără să deranjez omul, practic ”furam” și apoi povesteam cu dl. Stănescu despre simbolistică, despre ce reprezintă acel model. Grupurile de juni sunt foarte diferite, au foarte multe subtilități, noi vedem doar ansamblul. Fiecare fir de ață tras într-un fel reprezintă ceva.

Din punctul ăsta de vedere ne asemănăm foarte mult cu japonezii, și la ei totul e simbolic.

Alte articole:   Gheorghiță: Omicron este o variantă cu o contagiozitate crescută, care scapă de sub protecţia anticorpilor şi reuşeşte să dea infecţii atât la persoanele trecute prin boală, cât şi la cele vaccinate

La o șezătoare ca să pot mai bine surprinde pe toată lumea m-am urcat pe o scară, un fel de scăunel, și de acolo am fotografiat în asamblu. Era ziua mea, și nu prea îmi place să ies în evidență. Dar cineva din șezătoare a spus că e ziua mea și au început fetele să îmi cânte. Eu eram sus pe scara aceea, să cad nu alta de emoții de pe scară. No… astea-s momentele pentru care trăiesc.

Revenind la fotografie, ce vreau eu să subliniez este rolul foarte important al păstrării unor dovezi a ceea ce se întâmplă acum, și modul de  a păstra aceste dovezi este fotografia.

Viviana: Mi-am propus ca din fiecare șezătoare în care am fost să selectez câte 100 de fotografii pe care să le transpun și pe suport hârtie. Este o muncă titanică, dar vorba ta, eu fiind cronicar nu pot să pun doar niște poze, trebuie să și scriu câteva cuvinte despre locație, dată și cam ce s-a petrecut acolo. Trebuie să pun un text, scopul evenimentului, cine a participat, am avut surpriza să întâlnesc și personalități în șezători, tezaure umane vii, eu sincer nu știam în acel moment cu cine stau de vorba. Deci nu pot pune un album fără să spun și câteva cuvinte despre ce cuprinde acel album.

Fotografiile surprind emoțiile. Sunt irepetabile, sunt unice. Sinceritatea și seninătatea chipurilor nu poate fi disimulată

Pozele tale sunt de fapt fotografii document, ți-ai pus amprenta în toate fotografiile pe care le realizezi, în mediul online, dar uneori fotografii dau “buzna” în evenimentele tihnite meșteșugărești. Ai întâlnit situații în care ai fost oprită să fotografiezi?

Viviana: La un eveniment, făceam fotografii printre oameni, cu tunul, obiectivul de depărtare, am zărit un unghi, erau niște flori pe masă, era un aranjament  foarte frumos, și am zărit acel unghi din care mi-am dorit foarte mult să fac poza, intamplarea făcea că două personaje erau la masă și eu am făcut fotografia printre ei, doamna a sărit ca arsă să nu o fotografiez, puțin și mă lua la bătaie, domnul și-a dat seama că nu pe ei îi fotografiam și a încercat să o țînă, dar în momentul acela m-am oprit și nu am mai putut face fotografii în acel eveniment. M-am blocat.

Cam câte fotografii realizezi într-un eveniment?

Viviana: Multe fotografii, de exemplu, când lumina este slabă trebuie să fac mai multe fotografii și selectez din ele, de multe ori din 100 de fotografii doar 2 sunt bune, sau poate doar una. Nu îmi place să prelucrez fotografiile, încerc să le las așa cum sunt. În genul asta de evenimente, mai ales la șezători îmi place să surprind omul în instantaneu, în timpul acțiunii, chiar dacă iese „mișcată”. Expresia acelui om, încântarea de pe fața lui și surpriza că el face ceva, mulțumirea lui, nu o poți disimula, mie de asta îmi plac instantaneele. Sunt de părere că cele mai frumoase fotografii sunt realizate atunci când omul nu știe că e fotografiat, când nu se așează special pentru poză, pentru că dacă știe că e fotografiat, de cele mai multe ori omul îmbracă o mască, devine alt personaj, nu este el.

Mai sunt situații când, la un eveniment cu multe persoane, trebuie să îi surprinzi pe toți bine în poză, unul se mișcă, altul închide ochii, altul scoate limba pentru că se concentrează, și se strică poza, de aceea din 100 de poze rămân una-două.

La toate evenimentele, la care am participat și eu, ai fost fotograful de serviciu. Neobosită, reușești să surprinzi cele mai faine momente, cum reușești?

Viviana: Cred că am un grad mai mare de empatie față de acest gen de evenimente, simt momentul, și când intru pe frecvența  acelui om reușesc să imortalizez momentul. De asta ies așa.

Mulțumim Viviana!

Viviana: Mulțumesc, e greu să vorbești despre tine!

Sursa foto: Viviana Costan Moiseanu, Dan Străuți, Firicel Radu Cătălin

Dacă apreciezi știrea, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like!

Distribuie dacă îți place!

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Anunţuri mică publicitate