blog-logo

Mentori sau ce ar însemna să fii un mentor

Mentori sau ce ar însemna să fii un mentor

În plin tumult și război politic, cu reînceperea școlilor într-un așa zis prim plan social și politic, m-am întrebat ce mai înseamnă astăzi să fi mentor. De fapt, m-am întrebat dacă generația copiilor noștri mai are parte de mentori.

De aceea vă propun o călătorie inversă într-o societate în care vaccinarea nu era dezbătută deloc, nici măcar pusă sub semnul întrebării, în care controalele medicale ale femeilor după 40 de ani erau obligatorii, în care televizorul avea program doar de maxim 3 ore în zilele obișnuite iar Sâmbetele și Duminecile avea mai multe ore de transmisiuni, o societate totalitară în care existau mentori și modele, care scăpau cenzurii și care modelau viitorul.

Pe actorul Ion Caramitru l-am ascultat și văzut cu adevărat prima dată la Teatrul Dramatic într-o seară de concerte, mai exact într-o zi de Luni. În aceea seară, pe care mi-o amintesc ca și cum ar fi fost ieri, am înțeles puterea simplității în țintă, dar și în vorbă.

Maestrul era îmbrăcat în negru cu helancă, simplă neagră și era alături de un ale Corifeu al culturii Române, de care vorbim mult prea puțin, Dan Grigore. În aceea seară am ascultat cu lacrimi în ochi poezia lui Eminescu înțelegând cu adevărat mesajul Scrisorii a treia.

M-am simțit la rândul meu un epigon și am tresărit și  trăit plenar, poezia lui Marin Sorescu și a lui Lucian Blaga. Pianul lui Dan Grigore nu a făcut altceva decât să moduleze emoționant trecerea prin poezia românilor și să aducă fiorul frumuseții. E de prisos să scriu că sala, neîncăpătoare (fără restricții la aceea dată) a ovaționat îndelung prestația celor doi Maeștrii, iar spectacolul s-a prelungit mult în noapte. 

Probabil că toți cei care am putut audia spectacolul am plecat acasă, cumva mai încrezători că schimbarea se poate petrece. Cum poate un spectacol, care nu avea aparent nimic împotriva sistemului totalitar, să determine astfel de gânduri? Prin forța de expresie a celor doi mari artiști. Mai târziu aveam să văd la București „Steaua fără nume”, în care Maestrul juca, piesă pe care am iubit-o extrem de mult, prin mesajul mereu contemporan, insistând ca și băiatul meu să o vadă.

Maestrul Caramitru a lăsat generației mele, dar și celor ce au urmat, imagini de neșters jucând roluri importante dintre care Hamlet este doar unul. La ceasul despărțirii de el, eram atât de ocupați să urmărim lupta politică încât aproape nu am băgat de seamă, plecarea lui.

Și totuși el, Ion Caramitru, aromân de origine, discret și extrem de riguros în tot ceea ce făcea ne-a lăsat nouă bieți epigoni o moștenire importantă, dragostea de țară, de literatură și artă, artă puternică, reală, palpabilă, trăită la cote maxime pe scenă. Mai mult ne-a învățat să premiem arta, iar Gala UNITER un regal artistic pe care o prezenta în fiecare an, cu aceiași eleganță și demnitate, stă chezășie activității sale. 

Da a fost un mentor pentru noi toți, așa cum se cuvine să fie un mentor, iubit dar și comentat. 

În aceiași zi alături de el se înălța spre stele un alt mare Om, Mentor, dar și Erou al Deltei Ivan Patzaichin. Nu am să scriu aici despre titlurile mondiale sau olimpice căci despre acelea s-au scris mii de cuvinte și de pagini. Și el a fost un mentor, lipovean de origine, care a dus România pe cele mai înalte culmi ale stimei și considerației.

Am să scriu despre onestitatea și decența acestui mare sportiv, care în toate interviurile avea o vorbă domoală și cântărită, ale cărui degete, rar surprinse de camera de film, centrată mai mult pe mimica feței lui, dovedea truda zilnică la vâslă. Zâmbetul extrem de cald al acestui mare sportiv când vorbea despre locurile natale dar și despre oamenii de acolo, ar trebui să învețe generația de astăzi despre greutatea și frumusețea de a simți dragostea față de aproapele tău în sufletul tău.

M-au izbit cuvintele lui dintr-un interviu, citez din memorie, „am simțit că numai muncind pot să realizez ceva”. Câteva vorbe, dar câtă înțelepciune este adunată în ele. El, marele sportiv, care a încununat o generație de canoiști toți plecați de la Mila 23, care au vâslit desculți purtând țara pe podiumuri olimpice și mondiale, este cel care a avut puterea să clădească o școală de canoiști, care să ducă mai departe ceea ce fusese început. Tot el este cel care a stimulat copiii Deltei să se întoarcă la vâsle să facă sport și să se bucure de tot ceea ce sportul poate oferi.

La trecerea mea prin Tulcea, în zilele atât de grăbite și consumabile ale Internetului, lumea vorbea cu multă prețuire despre Ivan Patzaichin. Acolo la malul Dunării, într-o după amiază caldă de început de septembrie am înțeles de ce apa Dunării ni l-a dăruit pe acest mare Om ca să ne învețe că munca neobosită, decența și bunul simț sunt valori nepieritoare.

Când am aflat că cei doi mari Români ne-au părăsit în aceiași zi, nu m-am putut opri de la a mă gândi că suntem mult mai săraci de acum încolo, nu în bani, căci deja suntem datornici, ci în suflete și în inimi.

Așa că poate este timpul să ne gândim cu adevărat la ce înseamnă un Mentor.

  • Conf. Dr. Oana Falup
  • medic sef Pediatrie 1, Spitalul Clinic pentru Copii Brașov
Distribuie dacă îți place!

Leave a Reply

Your email address will not be published.