blog-logo

Despre șezători și „Lada de Zestre a Bodului”, cu meșteșugarii brașoveni Mioara și Lucian Sîrbu

Despre șezători și „Lada de Zestre a Bodului”, cu meșteșugarii brașoveni Mioara și Lucian Sîrbu

Păstrarea tradițiilor, regăsirea îndeletnicirilor vechi românești, redeschiderea lăzilor de zestre ferecate în ani, căutarea înțelesurilor scrise cu acul pe pânza țesută în casă fac parte din moștenirea noastră spirituală. Șezătorile în trecut erau loc de întâlnire în serile lungi de iarnă, loc de cunoaștere și de învățare, locul unde se torcea lână și se depănau povești. În trecut, la șezători li se mai spunea „furcărie”. Dar despre povestea furcilor și simbolistica lor cât și rolul lor în pețit vom povesti într-un articol viitor.

În zilele noastre, șezătorile urbane și cele rurale sunt, la fel ca în trecut, locuri de întâlnire și de lucru. În șezători ai șansa să cunoști oameni minunați, cu drag de tradiții și de lucru manual, cu drag de a readuce la lumină istoria locurilor în care au poposit.

Familia Sîrbu, din Bod, Brașov, este o astfel de familie, pe care am avut șansa să o cunosc cu 5 ani în urmă, tot în șezători. Le-am trecut de curând pragul casei din Bod și am început să povestim. Firul acestei povești îl vom depăna aici. I-am rugat să se prezinte.

„M-am născut în Brașov in 1963 și copilăria m-am petrecut-o la bunicii paterni, la Drăgășani, în jud. Vâlcea. Tot acolo am absolvit școala generală. Liceul l-am absolvit în București. Serile lungi de iarnă din copilărie le petreceam lângă difuzorul la care ascultam piese de teatru si coseam cu bunica mea. Ea m-a învățat să cos, să croșetez și să tricotez. Toată viața am tricotat pentru copii și pentru soț piese vestimentare, dar partea de cusături tradiționale, respectând cutumele fiecărei zone, am descoperit-o relativ recent, după alăturarea grupului de păstrători de tradiții “ Șezătoare la Brașov”.” – ne dezvăluie Mioara Sîrbu.

Lucian Sîrbu, ceva mai vorbăreț din fire, se prezintă astfel:

„M-am născut în 1963 în Mânăstirea, jud. Călărași. Liceul l-am absolvit în București, unde am întâlnit-o pe cea care urma să imi fie soție până azi, adica 40 de ani. Avem împreuna 3 copii frumoși si reusiti, cea mai mare realizare a noastră. Am crescut cu zgomotul monoton al războiului de țesut la care mama lucra carpete, macaturi (zestre pentru fete) și utilele preșuri.  Ajutam si eu, mândru ca pot folosi «complicatele mecanisme»: puneam pe «vârtelniță» sculele de lână făcute de mama pe «rășchitor» și  montam pe «rodan» țevile de trestie pe care le umpleam cu lâna necesară în «suveică». Am lucrat în domenii care, aparent, nu au legatură cu arta dar, privind retrospectiv, am fost, tot timpul, atras de lucruri frumoase. După ce am ieșit la pensie din motive medicale în 2014, dorind să îmi pictez mobila de bucătărie, am început să studiez diferite tipuri de pictură decorativă. După mai multe încercari, oamenii din jurul meu au început să îmi laude lucrările, dându-mi curaj. Așa am început să particip la târguri, alături de soție, cu obiectele mele pictate.”

Rep.: Sunteți o familie de meșteșugari, cu drag de lucru manual. Când ați prins drag de tradiții?

Mioara S.: Eu lucrez de când mă știu, bunica m-a învățat să tricotez, să croșetez, să coș, am tricotat pentru copiii mei obiecte uzuale de îmbrăcăminte, dar partea de tradiții, de ie, de ce înseamnă costumul popular, am redescoperit-o când am văzut grupul Șezătoare la Brașov. De fapt, văzusem inițial mișcarea Ioanei Corduneanu de la București, întâmplător, am dat peste o șezătoare într-o cafenea în București. Doamnele de acolo văzându-mă atât de entuziasmată că nu știam ce se întâmplă, erau cu bucate pe masă, fiecare cosea, zice «Dar aveți și la Brașov șezătoare» și atunci am contactat șezătoarea la Brașov și m-am înscris în grup și sunt deja 5 ani de atunci. În februarie 2015 a luat ființă grupul de la Brașov, eu m-am înscris în 2016, și l-am corupt și pe Lucian să participe la șezători.

Rep.: Dl. Lucian, dvs ce faceți la șezători:

Lucian S.: eu pictez, eu nu am pictat niciodată până acum 6 ani, am vrut să îmi fac mobilă de bucătărie, am văzut pe internet niște modele, pentru că e casă veche și în bucătărie avem bârne pe tavan am vrut să fac o bucătărie pictată, cu motive săsești și așa am început să pictez, am învățat singur, am încercat cu obiecte mici, apoi cu obiecte din ce în ce mai mari, am adoptat un stil de pictură austriac, am încercat mai multe stiluri, cel austriac mi se potrivește cel mai bine. Lumea din jur a început să spună că sunt frumoase obiectele pe care le fac, și atunci am prins curaj, am partcipat la târguri cu obiectele pe care le realizez, și în România și în Belgia. Bineînțeles că bucătăria nu am mai făcut-o. Cizmarul fără cizme.

Rep.: În copilărie ați fost atras de lucrul manual?

Lucian S.: Nu, asta vă zic, eu nu am fost atras de lucru manual, într-adevăr toată viață am fost cel care orna salatele, cu foarte multă răbdare. Ţin minte, tata, Dumnezeu să îl ierte, a crezut că am pus pe o salată o creangă de brad, așa de subțire tăiasem castraveții, șuvițe șuvițe, puse cu penseta, a chemat-o pe mama: «Săndico, hai să vezi că fiul tău a pus brad pe salată. A stricat salata». Probabil că înclinația spre artă am avut-o tot timpul, dar doar de 6 ani am început și eu.

Am avut  proiecte și mai mari, o casă în stil cabană căreia i-am făcut ramele în jurul ferestrelor și a ușilor. A ieșit foarte frumos și voi continua cu proiecte din ce în ce mai mari. 

Rep.: Dna Mioara, care e cel mai mare proiect al dvs.?

Mioara S.: Când am inceput să cos, în șezătoare, și mi-am croit prima ie, mi-am cusut-o. Am zis că eu nu o să cos niciodată ii pentru altcineva, sunt mulțumită că îmi fac mie o ie-două acolo să mă îmbrac. I-am făcut și soțului. Încet-încet, prinzând curaj, au început să vină și comenzi. Chiar a fost o mare provocare prima cămașă bărbătească și a ieșit foarte frumoasă, cred că sunt poze cu acea cămașă, am căpătat curaj și merg înainte, sunt la a 15-a ie.

Rep.: Ați reprezentat România, respectiv Brașovul la Primăvara românească la Bruxelles, cum a fost această experiența?

Lucian S.: Fiica noastră, care trăiește acolo, de dor de România, a căutat asociaţii de români în Bruxelles și a găsit această asociație belgiano-română, asociație care activează de peste 20 de ani. Au ansamblu de dansuri, fata mea s-a înscris în acest ansamblu, și prin această legătură am cunoscut asociația și am primit invitație la acest festival. Prima dată am fost un pic neoficial, dar al doilea an, am fost invitați speciali.

Mioara S.: A fost foarte frumos, fiind invitați din mai multe județe și este interesant să cunoști oameni și din alte zone ale țării, au venit din Maramureș, foarte frumoși oameni, la suflet, la chip, o încântare să vezi alte costume, alte produse, chiar dacă ești în altă țară. Tot respectul pentru iniţiatorii acestui eveniment. La acest eveniment s-au legat prietenii. Am păstrat legătură cu mulți dintre participanți.

Rep.: În perioada pandemiei mi-a atras atenția un proiect pe care l-ați început, ați încercat să adunați din Bod poze vechi cu costume românești. Ce urmăriți prin acest proiect?

Lucian S.: Am fost stopati de pandemie, dar îl vom relua. În primul rând urmărim să conturăm o identitate a Bodului, să îl scoatem din încadrarea de „localitate dormitor”, din această sintagma, și să arătăm copiilor că pot fi mândri de satul lor, că există o moștenire, că au o identitate, că nu este numai un cartier al Brașovului unde se doarme și se pleacă la serviciu, așa cum au ajuns toate satele din jurul Brașovului. Multă lume a zis că nu o să am șanse, că nu există costume, că Bod a fost un sat de servitori, care nu au avut o identitate. Ei, eu nu cred asta. Eu cred că vom găși, cu ajutorul preoților din sat, care mi-au promis ajutorul, pentru că îi cunosc pe cei bătrâni. Acum vom putea merge respectând condițiile de siguranță, vom putea merge la bătrâni să le luăm interviuri, să îi înregistrăm cu poveștile lor. Sunt absolut sigur că dacă voi merge la cineva în casă nu o să plec de acolo 3-4 ore.

Mioara S.: Există falsa impresie că românii, fiind minoritari în Bod, nu au avut o cultură proprie și tocmai că am găsit costum popular pe care urmează să mergem să îl fotografiem și vreau să vă dau o poză foarte interesantă de la cel care reprezintă comunitatea sașilor din Bod. O poză cu corul din Bod, unde participanții au costume populare românești.

Rep.: În Bod ați inițiat câteva proiecte de deprindere a tradițiilor și mestesuguruilor, ne puteți spune câteva cuvinte despre ele?

 Lucian S.; În primult rând, am fost invitat de dna director al școlii generale să am cursuri de pictură cu copiii, cursuri care au durat cam 2 ani și jumătate, dar pandemia ne-a oprit. Sper ca din toamna să reluăm aceste cursuri.  Am încercat să creez și Șezătoare la Bod, am făcut și o ediție, care a ieșit neașteptat de bine, dar asta cu ajutorul multor oameni care s-au implicat cu drag, noi am fost numai cu ideea, foarte multă lume a ajutat la succesul acestei șezători, care a avut loc în noiembrie 2019.

Voi relua proiectul cu Moștenirea Bodeana – Lada de zestre. Vreau ca împreună cu dna director al școlii generale să facem o biblioteca, să refacem biblioteca și în Colonie Bod. În acest proiect vreau să copiez modelul Avrigului, unde dna Grancea Maria, o doamnă deosebit de implicată și o ființă fantastică, a pus în practică un model minunat. Inspirat de acel model doresc să avem și aici cercuri de poezie, de pictură, de cusut, de lectură. Dna Grancea Maria este o doamna minunată.

Rep.: Cum primesc copiii aceste proiecte? Au răbdare?  La pictură poate e ceva mai ușor, dar la cusut, cum e dna Mioara?

Mioara S.: Am avut o încercare, din păcate a început pandemia, am avut un proiect frumos la școală și am avut într-adevăr nu foarte mulți copii. Dacă în familie nu se mai lucrează și nu mai pune nimeni în mâna copilului un ac, este greu, dacă de acasă nu ai bazele, e foarte greu să înveți să faci ceva. Am avut 6 fete, dintre care una chiar era foarte talentată și foarte dornică să învețe, lucra și singură acasă. Din păcate totul s-a stopat, dar sperăm că din toamnă să reluăm, pentru că avem mult sprijin din partea școlii și sperăm să continuăm.

Rep.: La final, o întrebare. De ce iubim Brașovul?

Lucian S.: Brașovul e orașul care m-a adoptat acum 40 de ani, sunt mult mai brașovean decât sunt din sud, aici mi-am crescut copiii, în Brașov au primit o educație, care cred că a fost o educație frumoasă, la care a contribuit și sistemul de învățământ, am avut noroc de profesori buni, un oraș civilizat, curat liniștit, nu m-aș mută în alt oraș.

Mioara S.: Eu iubesc Brașovul pentru că e orașul meu, în care m-am născut. E firesc să iubești unde te-ai născut, am avut experiența celor doi ani de școală la București, acei doi ani au fost un calvar. Nu am reușit să mă adaptez sub nicio formă.

Sursa foto: fam Mioara si Lucian Sirbu

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like!

Distribuie dacă îți place!

Leave a Reply

Your email address will not be published.