Tiberiu Roth, „Cetățean de Onoare” al Brașovului

Tiberiu Roth, „Cetățean de Onoare” al Brașovului

La propunerea primarului George Scripcaru, brașoveanul Tiberiu Roth – președinele Asociației Sioniste din România – a primit distincția de „Cetățean de onoare” al municipiului, în contextul în care, cu câteva zile în urmă, au fost comemorate vitimele Holocaustului. Atunci, aproximativ 150.000 de evrei din nordul Transilvaniei, aflat atunci sub administraţie maghiară, au fost deportaţi la Auschwitz începând cu data de 15 mai 1944.

Un CV scurt despre o viațã lungã

Cei mai importanți ani din viața mea îi consider primii zece, care s-au încheiat odatã cu cel de-al Doilea Rãzboi Mondial. Tot ce mai știu și astãzi am învãțat atunci. Adicã, sã vorbesc când știu și sã tac când trebuie, sã scriu puțin și sã citesc mult, sã iubesc și sã respect fãrã calcule de eficiențã, sã gândesc și sã încerc sã înteleg, sã fiu ascultãtor sau rebel dupã cum mã îndeamnã inima și mintea (dacã ce s-au înțeles). Tot atunci am învãțat sã mã mir și sã admir …

În primii zece ani de viațã am trãit cele mai importante evenimente. Aveam 3 ani când am plecat (împreunã cu Mama) pentru prima oarã din comuna mea natalã Lupeni, spre comuna ei natalã Amasi, lângã Satu-Mare. Atunci mi-am vãzut Bunicii (din partea mamei) o datã și pentru totdeauna, cãci ei au fost deportați. La 5 ani am învãțat primele litere, într-o limbã pe care nu știam s-o vorbesc. Nici atunci, nici acum. Evident era limba ebraicã. La 6 ani am întâlnit primul legionar din „garda de fier” care a venit sã-l „ia” pe Bunicul la Casa Verde, de unde l-au adus a doua zi, bãtut la sânge.

Alte articole:   Cum se acordă concediul medical şi indemnizaţia pentru carantină în caz de coronavirus (COVID-19)

Pe tata l-au luat cu câteva zile mai înainte și nu l-am mai revãzut decât peste doi ani. Am avut 7 ani când a murit Bunicul. A fost prima întâlnire cu moartea, în direct. Peste un an aveam sã înțeleg, prin experiențã proprie, ce înseamnã frica de moarte. Eram în garã la Deva – acolo ne jucam de obicei, cãci locuiam foarte aproape, pe strada Regele Ferdinand – când un avion în picaj a deschis focul asupra cãlãtorilor aflați pe peron. Unul a cãzut foarte aproape de mine, plin de sânge, urlând.

La vârsta de 8 ani am trãit prima dragoste și prima dezamãgire. M-am îndrãgostit de o fetițã foarte frumoasã (7 ani) pe care am vãzut-o într-o fotografie (alb-negru), dansând. Dupã ce am cunoscut-o (în realitate mi s-a pãrut și mai frumoasã), am aflat cã am un rival. Un coleg de clasã. Un prieten … Toți trei, fata și noi cei doi admiratori, eram colegi la Școala Primarã Evreiascã din Deva. Deci, nu se punea problema vreunei dispute etnice:) Am decis noi bãietii sã aleagã fata, printr-un „pupic” între noi doi. El a fost preferatul, eu am suferit.

Cu Armata Roșie, ne-am întâlnit în casa noastrã unde au fost încartiruiți pentru câteva nopți doi ofițeri sovietici. Cu mine s-au purtat foarte frumos, m-au învãțat sã ochesc și sã trag cu o armã cu lunetã. Mama era supãratã tot timpul cã fãceau dezordine și-i dispãreau parfumurile. Dar nu aveai ce face, erau eliberatorii noștri! S-a fãcut apoi pace, și dupã împlinirea vârstei de 10 ani am putut deveni elev al Liceului Decebal, intrând într-o altã lume (cel puțin așa mi se pãrea) la care râvneam, deși mi-era ușor teamã de ea.

Alte articole:   Accident pe DN11, cu trei victime. Traficul este blocat!

În al doilea deceniu al vieții mele (1945- 1955) am devenit din „pui de jidan” fiu de moșier, tatãl meu a fost arestat și deținut la domiciliu forțat. Eu m-am „strecurat” prin liceu și apoi facultate, fãcându-mã inginer, ca mai toți prietenii și colegii mei, deși nu simțeam nicio vocație pentru aceastã profesiune.

În al treilea deceniu am „construit” „socialismul” alãturi de alte milioane de români (cã nu erai chiar „pur sânge” nu mai conta … dacã stãteai în „banca ta”) și se vede ce a ieșit.

În al patrulea deceniu (1965-1975) m-am cãsãtorit. Pe Vera, soția mea, am vãzut-o prima oarã în oglindã, dar chiar și așa era frumoasã (și nu doar atât!!). Nu a fost doar o dragoste la prima vedere, ci și o cãsãtorie la prima vedere! Iubirea noastrã și fructul ei, Roby, au fost cele mai mari daruri, de fapt singurele esențiale, din prezentul și viitorul meu CV …

În al cincilea deceniu am ajuns prin concurs … (de împrejurãri) director tehnic la cea mai mare întreprindere din România de atunci (cu 26.500 de angajați). Dupã un timp (prea lung) am fost „mazilit”, dar am apucat totuși sã vãd lumea pe bani publici.

În al șaselea deceniu am „cercetat”
și am predat la Universitate conform principiului „Cine știe face, cine nu știe, învațã pe altii sã facã”. Tot în aceastã perioadã am ajuns (în lipsã de alții mai buni) președintele Comunitãții Evreilor din Brașov și sunt pe cale de a deveni cel mai longeviv președinte (încã) în funcție. Dacã îmi închei mandatul, pe care nu voi accepta sã-l prelungeascã nici mãcar Adunarea Generalã, voi fi petrecut trei decenii în slujba Comunitãții, din care 27 ca voluntar.

Alte articole:   87 de ani de la înfiinţarea Protecţiei Civile în România

În al șaptelea deceniu am apucat sã transform numeroasele experiențe de întreprinzãtor privat, pe care le-am încercat, începând cu anul 1990, într-o reușitã (nu ieșitã din comun!), confirmând cã eșecuri fãrã succes existã (chiar numeroase), dar succes fãrã eșecuri, nu!

În al optulea deceniu (pe care intenționez sã-l închei cu succes, curând) am reluat cãlãtoriile prin lume care timp îndelungat mi-au fost interzise, de capriciile regimului totalitar. De data asta le fac pe bani privați. La vârsta de 77 de ani am ieșit la pensie (a doua oarã) și mi-am propus ca mãcar 12 ani sã beneficiez de banii care în 60 de ani de activitate neîntreruptã i-am cotizat la bugetul Statului.

Distribuie dacă îți place!
Loading...

Leave a Reply

Your email address will not be published.