Mihaela Rîciu, eroina Universiadei din 1983

Mihaela Rîciu, eroina Universiadei din 1983

Mihaela RiciuRomânii care urmăreau cu sufletul la gură evoluțiile gimnastelor române în anii ’70 – ’80 la competițiile internaționale își aduc aminte de „fetele de aur”. La șapte ani  de la celebra Olimpiadă de la Montreal (1976) și de la prima notă de 10 din istoria gimnasticii mondiale obţinută de Nadia Comăneci, o altă stea  a apărut pe firmament: Mihaela Rîciu.

Mihaela Rîciu (astăzi Surducan) s-a născut la Brașov, la 11 martie 1968. A copilărit în cartierul Astra – zona Saturn.

„Eram în clasa a patra, la Școala 10, când au venit la ora de sport antrenorii Gheorghe Blaj și Martin Simon, de la CSS Brașovia, care m-au remarcat. Adevărul e că am început foarte târziu gimnastica, în comparație cu marea majoritate a gimnastelor. La Brașovia am stat puțin, pentru că în vacanța de iarnă domnul Mihai Agoston a venit la părinții mei, să-i convingă să mă lase la Centrul de gimnastică de la Onești. Dumnealui fusese coleg de IEFS cu domnul Blaj. Așa a auzit de mine și așa am ajuns eu la Onești, în ianuarie 1978, mutată cu școală cu tot”, își aminteşte Mihaela.

CLICK pe poze pentru a se mări!

La Onești s-a antrenat și a învățat din 1978 până în 1985. În acest interval a fost nebunia declanșată în 1982, când antrenorii Bela și Martha Karoly fugiseră în Statele Unite. În țară, antrenorii au început să fie schimbați de peste tot, mutați dintr-un loc în altul. Apăreau antrenori peste noapte, acceptați sau „fabricați” de regimul de atunci.

„Dl. Agoston a fost mutat de la CSS Onești la Baia Mare, în 1982. Eu, Constanța Dobre și alte câteva, l-am urmat acolo, n-am vrut să rămânem la Onești cu altcineva. La Baia Mare, până să fim mutate la internatul Liceului Sanitar, am stat toate fetele la soții Agoston acasă. Dar am fost lăsate acolo doar un trimestru din clasa a opta. La Baia Mare nu am fost legitimate. Pentru a fi transferate la acest club, cred că părinții trebuiau să plătească, vezi Doamne, cheltuielile făcute cu noi de cei de la Onești. Fiind contextul respectiv, până la urmă, a trebuit să plecăm de la Baia Mare. Celelalte fete s-au întors la Onești, numai eu am plecat acasă, la Brașov, unde am făcut trimestrul al doilea”, își deapănă povestea Mihaela Răciu (Surducan după căsătorie).

A ajuns eroină când nimeni nu îi mai acorda o șansă. Cu o excepție: antrenorul Gorgoi

Al treilea trimestru la făcut la București, chemată de antrenorul George Gorgoi, cel care se ocupa de pregătirea lotului de gimnastică fete al României pentru Universiada de la Edmonton (1983). Antrenamentele aveau loc la Complexul „23 August” (azi Complexul „Lia Manoliu”).

Mihaela spune că antrenorul Gorgoi, la fel ca și Agoston, erau foarte buni pedagogi, iar sportivele lucrau cu plăcere. În această perioadă a avut loc, probabil, cel mai mare moment de cumpănă al vieţii: cu șase luni înaintea Universiadei, la un concurs de verificare, şi-a rupt piciorul drept, deasupra gleznei.

„Eram în timpul exercițiului la sol, iar la un moment dat mi-a intrat piciorul exact între saltele, la îmbinarea lor. Așa mi l-am fracturat. Atunci covorul de sol era făcut din mai multe saltele adunate, nu ca acum. Deși mă durea piciorul îngrozitor, nu i-am spus nimic antrenorului, cu gândul la Universiadă. Am continuat concursul strângând din dinți. Însă antrenorul a aflat de la colegele mele ce s-a întâmplat. O lună și jumătate am stat cu piciorul în gips. Când totul părea compromis. domnul Gorgoi a semnat și a garantat pentru mine că voi lua cel puțin o medalie la Edmonton. Dacă nu era dumnealui, nu mai ajungeam în Canada”, își amintește cu recunoștință de acele momente.

Momentul de glorie

Cea dea 12-a ediție a Universiadei s-a desfășurat la Edmonton (Canada), în perioada  1-11 iulie 1983. Concursul de gimnastică a avut loc la Sala „Coliseum”, unde româncele au fost evaționate de miile de spectatori.

Mihaela Rîciu a fost vedeta delegației României: ea a reuşit o adevărată performanţă, obţinând cinci medalii: de trei ori argint la individual compus, sol și cu echipa, plus de două ori bronz, la paralele și sărituri. Ea a fost singura gimnastă româncă prezentă în toate finalele pe aparate la individual. Iar aurul de la sol (nota 9,80) l-a pierdut în detrimentul unei colege, Liliana Bălan (9,90), sportivă care a câștigat doar acea medalie, la individual.

articol mihaela riciuIată ce scria pentru ziarul „Sportul” gazetarul sportiv Hristache Naum: „O plăcută surpriză pentru noi a oferit-o Mihaela Rîciu, la prima sa prezență într-o competiție mare… La sol, Mihaela Rîciu dovedind reale calități de concurentă și arătându-se o gimnastă completă – 3 argint și 2 bronz, iată bilanțul ei! -,  a prezentat un exercițiu de înalt nivel, mult aplaudat. Mihaela, brașoveancă de origine, legitimată la CSȘ Onești, a fost, dealtfel, la fel de bună și la paralele – 9,75, după 9,55, și la sărituri – aceeași notă (9,65) ca și la individual compus -, aparate la care a cucerit mihaela riciu yiarmedaliile de bornz. Și nu e de neglijat faptul că ea a participat și la finala de la bârnă (locul 7), o asemenea performanță – prezentă în toate finalele pe aparate -, nefiind, desigur, decât la îndemâna adevăratelor talente”.

La întrecerea de pe continentul nord-american, echipa de gimnastică feminină le-a avut în componență pe: Mihaela Rîciu, Rodica Dunca, Liliana Bălan, Emilia Eberle și Nicoleta Profir.

Timp de şase ani, cât a practicat gimnastica la CSS Onești, Mihaela a strâns în panoplie o mulțime de medalii de la Campionatele Naționale și de la concursurile interne și internaționale la care a participat.

O accidentare i-a pus capăt carierei

Din păcate pentru braşoveancă, cariera ei sportivă s-a încheiat neaşteptat de repede. În 1985, când era în sala de la Onești, la antrenament, la o săritură la cal i-a alunecat mâna pe aparat și a căzut în cap. După acest moment, la 17 ani, a renunțat.

„Degeaba m-au amenințat că nu voi lua Bacalaureatul dacă nu mă întorc la gimnastică. Eram hotărâtă, nu m-au mai putut întoarce. Și nu neapărat din cauza acelui accident… Până la urmă m-au lăsat în pace și mi-am luat și Bac-ul. Nu regret deloc acea decizie, de a renunța la gimnastică. Acum, dac-ar fi să dau timpul înapoi și să fac sport, n-aș mai alege gimnastica”, spune fosta sportivă.

Dacă nu a mai făcut gimanstică, pentru scurt timp a cochetat cu badmintonul, în echipă cu Florin Balaban (care, mai târziu, a ajuns campion național și participant la Jocurile Olimpice de la Barcelona din 1992).
mihaela surducanÎn familie, fiul ei urmează o carieră sportivă: Valentin a practicat scrima la CSM Brașov de la vârsta de 8 ani.

Viața nu a fost generoasă cu ea

Astăzi, Mihaela Surducan locuiește în Săcele. După ce, în 1986, a luat Bac-ul, a lucrat câteva luni în Poiana Brașov, la complexul Capra Neagră, unde susţinea un program de acrobație împreună cu doi foști gimnaști, băieți. Nu i-a plăcut și a renunțat rapid.

În 1987 s-a angajat la Cooperativa Munca Colectivă, unde a lucrat pe post de confecționer îmbrăcăminte, iar din 1988 în tipografie. A fost muncitor necalificat, zețar, linotipist și tehnoredactor. A avut o mică întrerupere, de cinci luni, când a lucrat la Primăria Brașov, „dar acolo nu mi-a plăcut, pentru că nu mă vedeam plimbând acte toată viața și am renunțat”.

Loading...

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Anunţuri mică publicitate

0 Shares
Share via