Scrisoarea cititorului: Specia „absolventul-şomer” pe cale de… apariţie!

Scrisoarea cititorului: Specia „absolventul-şomer” pe cale de… apariţie!

absolventul somerChiar dacă este un subiect abordat destul de des în ultima vreme, voi încerca să punctez câteva idei care nu îmi dau pace de ceva timp şi anume, povestea tânărului absolvent, dar nu a celui care urmează superficial o facultate, doar că aşa se face sau că aşa i-au spus părinţii, nu, e vorba de povestea celui care parcurge cu sârguinţă şi seriozitate trei, patru sau şase ani de şcoală pentru a-şi deschide orizonturile şi cu gândul că va avea un viitor mai bun, iar apoi se loveşte de un zid numit „piaţa muncii”.

Este o poveste care începe cu „M-am înscris odată la o facultate de stat”, continuă cu „şi se luptară şi se luptară, sesiuni de iarnă şi de vară, muncise cu spor şi la buget reuşise” şi se termină cu „Şi-a absolvit, dar s-a-ntrebat: acum, unde m-am angajat?”.

Nu este o poveste cu un final fericit ca în basme, este o poveste fără final pentru că totul se înnoadă într-un punct, în punctul în care societatea şi sistemul în care trăim ar trebui să ne ofere un sprijin, aşa cum se întâmpla pe vremuri, când cel care avea o facultate, beneficia apoi de un loc de muncă, fiind văzut drept o persoană cu un statut aparte. Am spus „un loc de muncă”, asta înseamnă un job adevărat, serios, nu un pseudo-job, aşa cum se întâmplă astăzi şi mă refer aici la joburi de tipul promoterilor, agenţilor de vânzări, operatorilor de interviu sau consultanţilor relaţii cu clienţii. Însă, în loc să primim acest sprijin, tot ceea ce primim sunt… beţe în roate sau uşi închise, poate cu o mică ferestruică deschisă pe care scrie „voluntariat”, dar cam atât.

În momentul în care terminăm o facultate toţi ne lovim de acelaşi zid: „nu ai experienţă”. Mă-ntreb, oare cum aş putea să acumulez acea experienţă dacă nu îmi oferi ocazia, dacă nu îmi dai şansa de a vedea ce capacităţi am, cât de bun sau prost sunt? Răspunsul care vine aici este acela că poţi obţine experienţa urmând un internship, un stagiu de voluntariat în cadrul unei companii şi că, dacă urmezi acest pas, sigur te va angaja mai uşor cineva sau, în cel mai fericit caz, că te vor păstra acolo. Da, poate că te va angaja mai uşor, dar asta nu îţi asigură continuitatea în cadrul acelei firme, cu un contract de muncă plătit pentru că se găsesc tot felul de motive ca să te dea la o parte: ori că se fac reduceri de personal, ori că nu există o susţinere financiară, vechea poveste cu „nu sunt fonduri”, ori că mai bine mai stai pe bază de contract de voluntariat că „sigur îţi vom găsi ceva în cel mai scurt timp”.

Domnilor angajatori care ne oferiţi astfel de soluţii, vă întreb: dumneavoastră, când v-aţi angajat, aţi acceptat să staţi atâta timp fără salariu, să cerşiţi din poartă în poartă ceva care este firesc să ţi se ofere în momentul în care ai absolvit cu brio o facultate? Nu, sunt sigură că nu aţi făcut asta! Atunci, de ce noi trebuie să suportăm astfel de umilinţe, de ce să cerşim un drept care ar trebui să vină de la sine, de ce să ne pierdem aproape o zi întreagă la un loc de muncă pentru ca mai apoi să primim… ce? Bani de bomboane, cum îmi spunea un cunoscut, sau, dacă e să privesc partea plină a paharului, experienţă? Da, accept să muncesc în continuare cu speranţa că obţin experienţa aceea care se cere atât de mult, cu speranţa că pot obţine mai uşor un loc de muncă mai bine plătit, însă mă lovesc apoi de aceleaşi ziduri de parcă toţi ar fi de meserie zidari, nişte zidari pentru tinerii de valoare care sunt încet, încet daţi la o parte din ţara în care s-au născut. În loc să mi se ofere siguranţa unui viitor decent, aşa cum o mamă are grijă de copilul său, ţara mă ignoră şi mă tratează cu indiferenţă, cu o indiferenţă rece care mă revoltă şi îmi ridică multe semne de întrebare… În concluzie, ne învârtim într-un carusel vicios din care coborâm ameţiţi şi bulversaţi, bulversaţi de deciziile care se iau şi care ne afectează în mod direct mai ales pe noi, cei care trebuie să construim un „mâine” prolific şi demn. Iar, pentru a scăpa de acest carusel, trebuie să schimbăm ceva, să găsim o ieşire din impas.

Şi mă întreb acum, ce soluţie pot găsi eu, proaspăt absolvent, care nu a trecut prin anii de şcoală ca gâscă prin apă, într-o societate în care, dacă ai un tată-picioare şi buzunare lungi eşti bazat şi te alegi, fără un minim de efort, fără să ştii să vorbeşti corect măcar româneşte, cu un job de lux, spărgând într-o singură noapte de distracţie un salariu pe care eu îl fac într-o lună, într-o societate în care oamenii cu studii nu mai au valoare şi în care pilele preiau conducerea cât ai zice… „PCR” (pile-cunoştinţe-relaţii)?

Poate că soluţia ar fi cea la care recurge majoritatea, aceea de a pleca din ţară, dar vă întreb, domnilor cititori, dacă toţi plecăm, cine stinge lumina, dacă toţi plecăm, oare mai există un MÂINE în ţărişoara asta? Nu cred că asta e cea mai bună soluţie, cred că cel mai bine ar fi ca în momentul în care se inventează noi specializări în cadrul facultăţilor, acestea să se inventeze cu cap, nu cu gândul că există joburi în străinătate pe domeniile respective care urmează să fie aduse şi aici pentru că, în primul rând, la noi în ţară trebuie să existe acele joburi, la noi trebuie să existe un echilibru între numărul de locuri puse la dispoziţie în facultăţi şi numărul de locuri de muncă. Doar aşa vom putea beneficia de un proces sănătos în care să nu mai avem frica şi grija a ceea ce vom face mâine, în care vom trăi normal, aşa cum este firesc într-o ţară civilizată. Doar aşa vom putea stopa începutul dezvoltării unei specii care a început să ia amploare, cea a absolventului-şomer.

Un masterand revoltat de nesăbuinţa sistemului în care trăieşte,

  • Alexandra Banciu,
  • masterand, anul II, Facultatea de Litere Braşov
Loading...
  1. Stai linistita, cand terminam „noi” scoala, cei cu vreo 10 ani mai mari decat tine, noua ne cereau la inceput 3 ani experienta, apoi cand „noi” aveam 5 ani experienta, „ei” vroiau potentiali angajati fara experienta, ca sa-i formeze, vezi draga Doamne…Povestea e veche, cam de cand s-a terminat cu repartitiile de dupa facultate si s-au „liberalizat” toate, ai ghicit, cam de dupa ’89. Poate tu ai „sansa” sa te contacteze vreun partid si sa te coopteze in prezidiu si mai departe, te „dascalesc” ei…acu’ daca tot ai luat atitudine…In rest, micuto, ce sa zicem, iti dorim succes in meandrele concretului, ca e mai greu cu sinergia faptelor.

    Reply
    • Nu imi doresc sa ma coopteze niciun partid in prezidiu, este un domeniu in care, sincer, nu ma regasesc. Tot ce imi doresc, si nu cred ca doar eu, ci toti cei de varsta mea, este sa imi gasesc locul intr-o companie unde sa-mi pot pune intr-adevar in evidenta calitatile si aptitudinile. Dar, din pacate, ma simt prinsa intr-un sistem foarte vicios. Oricum, nu ma las batuta pentru ca speranta moare ultima.

      Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published.

0 Shares
Share via
Copy link
Powered by Social Snap