La 27 noiembrie 1818, în satul Cuciulata (comuna Hoghiz), s-a născut cărturarul, lingvistul, filologul şi istoricul literar Aron Pumnul, cel care, peste ani, după ce paşii l-au purtat în Bucovina, avea să-i fie dascăl de limba română lui Mihai Eminescu. De altfel, Eminescu a scris, în memoria profesorului pe care îl preţuia nespus, elegia “La mormântul lui Aron Pumnul”.
Revista “Familia” – condusă de Iosif Vulcan a publicat un amplu articol în numărul 15/1866, în care este evocată personalitatea celui dintâi profesor de limba şi literatura română, pe care l-a avut liceul german din Cernăuţi, a bărbatului “ingenios şi apostol devotat al culturei naţionale”.
“El fu născut la 27 noiemvre 1818, pe pământul romantic şi sfânt, prin suvenirile istorice ale Ţării Oltului, în satul Cuciulata, lângă Făgăraşiu. Părinţii săi, ca mai ai tuturor bărbaţilor mari ai noştri, au fost ţărani meseri (săraci n.n.), dar avuţi prin sentimentele nobile nutrite de suferinţe eredite de la moşi-strămoşi. Sărmanii, ei n-aveau să dee fiului lor nici nume strălucit, nici avere, ci i-au datu sentimentul sacru al naţionalitatei, i-au datu o crescere simplă, dar scutită de toate defectele lumesci şi s-au îngrijit ca să-l trimită la şcoală, însă încă în etate de 6 ani suferi în sănătate, care suferinţă a ţinut-o în toată viaţa sa şi, din această cauză abia în etate de 14 ani a putut merge la Odorheiu spre cercetarea şcoalelor normale, unde rămase până la an 1836”. Din Odorhei, Aron Pumnul a plecat la Blaj, unde l-a avut profesor de filosofie pe Simeon Bărnuţiu, apoi la Cluj, unde a absolvit.
Deşi lipsurile materiale nu au contenit, nu s-a descurajat ci, altături de câţiva tineri eminenţi, a fost trimis la Viena, unde a urmat cursul teologic de 4 ani, între 1843-1846. “În acest timp fiind mântuit de lipsurile materiale, se simţea mulţumit, căci putea a se pregăti pentru carierea sa frumoasă şi laborioasă ce ocupă mai târziu toată viaţa sa. El, afară de studiile obligate învăţa cu zel cel mai înflăcărat filosofia, istoria şi mai ales istoria literaturii române, căreia i-a fost devotat până la ultima sa respiraţie. Dânsul încă a fost unul din întemeietorii Societăţii de lectură a teologilor români din Viena. Pe lângă multa studiere a mai tradus unele opere monumentale, precum: o filosofie franceză, o fizică germană şi cartea cea de multe merite a lui Colson despre Principatele Române. Toate acestea însă se nimiciră, se arseră la Blaj, în Revoluţia din 1848. Aşişderea, ca teolog, un timp avu fericita ocaziune a da lecturi de religie şi limbă română fiicelor prinţului Mihai Ghica, care pe atunci era în Viena. Una din acele brave fiice române, astăzi e renumită în literatura europeană – contesa Dora d’Istria”. (Revista “Familia” nr. 15/1866)
Proaspăt absolvent al Institutului Teologic “Sfânta Barbara” din Viena, a fost numit profesor de filosofie la liceul din Blaj. De asemenea, devine colaborator al lui Timotei Cipariu, pe care-l sprijină la întemeierea ziarelor: “Organul luminărei” (1847) şi “Învăţătorul poporului” (1848). “În acest post îl află mişcarea monumentoasă şi măreaţă din 1848, prin care i se asemănă şi dânsului un alt teren de activitate” – subliniază revista “Familia” “Această activitate a sa preafrumoasă o scrie laureatul istoric al nostru Ilarian în «Istoria românilor» tom II, zicând: «Chiar în aceste zile avea să plece tinerimea scolastică din Blaj acasă, pe vacanţa de Paşti. Profesorul de filosofie Aron Pumnul, folosindu-se de încrederea care o avea la tinerime şi care o şi merită pentru ştiinţele sale şi însufleţirea naţională, scrie îndată o proclamaţiune chemătoare la adunare pe duminica Tomei, o dă în mână la fiecare student, se împrăştie toţi în toate părţile ţării, lăţesc ca fulgerul faima despre arunarea pe duminica Tomei». Și mai departe ştim că dânsul fu persecutat, de fu silit a trece în Principatele Române, unde încă nefiind în deplină siguranţă, cam târziu toamna, în 1848, ajunse în jurul fraţilor bucovineni, în Cernăuţi, unde fu primit frăţeşte şi salutat cu bucurie.
În acest timp s-a deschis cariera cea mai monumentuasă a lui Pumnul; atunci trista Bucovină era încinsă în doliu, străinismul cotropi monumentele glorioase ale străbunilor români, slavismul se lăţise în toată grozimea sa, limba naţională, afară de şcoala normală, unde se învăţa foarte puţin şi după o gramatică defectuoasă, era deschisă din toate institutele, chiar şi din teologie. Atunci românii deşteptaţi şi înfioraţi de această apăsare a dezvoltării, se deciseră a înfiinţa în Cernăuţi o catedră pentru limba şi literatura naţională.
Pumnul fu chemat de a ocupa această catedră în fevr. 1849 ca suplinitoriu, iar de la 1852 ca profesor ordinariu, şi aşa, în decursul a 17 ani a împărtăşit tinerilor săi învăţăcei cunoştinţe frumoase despre limba mamei lor şi a deşteptat într-înşii sentimentul sacru al naţionalităţii. (…)” (revista “Familia”). Aron Pumnul a murit la 12 ianuarie 1866, în urma unei boli de inimă care-l chinuia de mulţi ani.