Ce trebuie făcut ca instanțele să nu mai dea soluții care se bat cap în cap în același tip de spețe?

Ce trebuie făcut ca instanțele să nu mai dea soluții care se bat cap în cap în același tip de spețe?

La nivel general, criticile la adresa Justiţiei (inclusiv pe Wikipedia) sunt legate de faptul că sistemul legal din România, nefiind bazat pe precedent, duce la situația în care instanțele dau soluții diamentral opuse în cazuri identice.

Un exemplu este acordarea unor prime funcționarilor publici, contestate de Curtea de Conturi. În instanță, unii funcționari au câștigat acest drept, alții nu, și au fost nevoiți să dea banii înapoi. În acest context, cât de egali mai suntem în fața legii?

Ce se poate face pentru ca să existe o practică unitară?

Gabriel Andronache, deputat PNL, jurist: „Sistemul juridic românesc are ca izvor sistemul de drept latin și nu sistemul de drept anglo-saxon. De aceea precedentul judiciar nu este integrat in procedurile judiciare românești. În România situația se îmbunătățește deoarece instanța supremă (Înaltă Curte de Casație și Justiție) poate pronunța hotărâri de unificare a practicii judiciare, conform dispozițiilor cuprinse în noile coduri de procedură. În opinia mea aceasta este calea care trebuie urmată și in viitor”.

Arnold Ungar, Consilier în Consiliul Local Brașov (FDGR), avocat: „1. Legislație clară și stabilă – de ex., legile proprietății s-au modificat de zeci de ori. 2. Număr mai mare de judecători, întrucât instanțele sunt supraaglomerate și se dau termene lungi. 3. Legile să reflecte interesele generale ale societății și nu interese de grup infracțional ca, de ex. defuncta OUG nr. 13/2017. 4. Să înceteze presiunile asupra magistraților care, coroborate cu cele împotriva SRI , slăbesc statul de drept și dau câmp liber de desfășurare pentru infractori. 5. Bază materială modernă (în special săli de judecată). După îndeplinirea acestor condiții minimale jurisprudența va putea să constituie  izvor de drept. Teoretic, egalitatea în fața justiției este consacrată de Constituție și de Legea nr. 304/2004. Curtea Constituțională a reținut în mod constant în jurisprudența sa, în concordanță cu practica jurisdicțională a CEDO, că principiul egalității nu înseamnă uniformitate, numai similitudinea de situații impunând un tratament juridic similar. Caracterul unitar sau, dimpotrivă, dezordonat, al practicii judecătorești care afectează credibilitatea legii, depind în mare măsură și de pregătirea profesională a judecătorilor.”

 

Alin Porca, Mediator, Comisar jr., reprezentantul Corpului Profesional al Mediatorilor pe langa Curtea de Apel Brasov

 

 

 

Mediator jr. Eugen Ştefan Târnovan, loctiitor al reprezentantului Corpului Profesional al Mediatorilor pe langa Curtea de Apel Brasov:

„Unificarea practicii judiciare constituie un deziderat generat de necesitatea asigurării securităţii juridice prin evitarea pronunţării unor hotărâri divergente privind probleme identice. Ca urmare, ar fi deosebit de utilă o schimbare de viziune asupra folosirii mecanismelor de unificare a practicii judiciare, în special în scopul prevenirii practicii neunitare.

Potrivit art. 517 alin. (4) şi art. 521 alin. (3) C.proc.civ., respectiv art. 474 alin. (4) şi art. 477 alin. (3) C.proc.pen., numai hotărârile pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii şi în procedura dezlegării unor chestiuni de drept cu caracter prealabil sunt obligatorii pentru instanţe.
Ca urmare, ar fi deosebit de utilă o schimbare de viziune asupra folosirii mecanismelor de unificare a practicii judiciare, în special în scopul prevenirii practicii neunitare.
În acest sens, ar fi util să se aibă în vedere măsuri care să asigure:
  • -identificarea problemelor de drept actuale, în special cele care se ivesc în cauze repetitive (de exemplu, în materia dreptului muncii, asigurărilor sociale, contencios administrativ şi fiscal) şi care ar putea genera o practică neunitară în contextul unui număr mare de cauze, a unui număr mare de completuri învestite cu soluţionarea lor şi a neclarităţii unor prevederi legale incidente;
  • -verificarea practicii judiciare cu privire la aceste probleme încă de la nivelul instanţelor care soluţionează aceste cauze în fond;
  • -asigurarea comunicării între judecătorii delegaţi pentru măsurile privind unificarea practicii, prin folosirea unor mijloace de comunicare şi schimb de practică judiciară rapide, puse la dispoziţie de Ministerul Justiţiei sau Consiliul Superior al Magistraturii, pentru identificarea practicii judiciare neunitare, dar şi pentru identificarea problemelor de drept care ar putea genera o practică judiciară neunitară;
  • -discutarea acestor probleme de drept imediat după sesizarea instanţelor de control judiciar pentru a se aprecia asupra oportunităţii sau necesităţii utilizării procedurii pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept şi a suspendării cauzelor cu acelaşi obiect aflate pe rolul instanţei până la soluţionarea sesizării de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie;
  • -obţinerea rapidă, de la toate Curţile de Apel, dar şi de la Tribunale, care pronunţă hotărâri definitive în multe materii, a exemplelor de jurisprudenţă care să documenteze sesizarea pentru recurs în interesul legii (în acest sens, ar fi utilă postarea deciziilor relevante şi a buletinelor jurisprudenţei curţilor de apel într-o singură pagină, dedicată, a portalului instanţelor cu posibilitatea folosirii unui motor de căutare; ar fi utilă totodată publicarea unor buletine de jurisprudenţă şi de către tribunale care pronunţă în multe materii hotărâri definitive);
  • -identificarea de către judecătorii cu atribuţii privind analiza practicii instanţelor de control judiciar a situaţiilor în care instanţa de control judiciar are o practică neunitară ce nu a fost sesizată la nivelul acesteia şi stabilirea unui mecanism de documentare şi sesizare a acestor probleme.
Pe lângă aceste mecanisme, un rol important pentru unificarea practicii judiciare o are publicarea hotărârilor judecătoreşti care permite identificarea situaţiilor în care practica judiciară este neunitară.
Şi cu privire la acest aspect, Comisia Europeană a remarcat eforturile şi progresele Consiliului Superior al Magistraturii şi ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în ceea ce priveşte publicarea hotărârilor judecătoreşti.
Dar, deosebit de utilă poate fi publicarea „în oglindă” a considerentelor unor hotărâri judecătoreşti care ilustrează orientări jurisprudenţiale diferite referitoare la o anumită problemă de drept.
Această modalitate de expunere a problemelor de practică judiciară neunitară ar acoperi nevoia de informare în situaţiile în care aceasta este încă într-o fază incipientă, iar nu generalizată la nivelul ţării, precum şi în situaţiile în care nu sunt îndeplinite condiţiile pentru declanşarea mecanismelor legale de unificare a practicii judiciare.
Semnalarea unei probleme de practică neunitară ivite la nivelul unei curţi de apel (sau tribunal) sau între două curţi de apel (ori tribunale) ar constitui o ocazie pentru celelalte instanţe să îşi verifice propria jurisprudenţă şi totodată o atenţionare pentru un moment viitor, la care alte instanţe s-ar confrunta cu aceeaşi problemă de drept, cu privire la existenţa unor opinii diferite referitoare la respectiva problemă de drept, ceea ce ar favoriza dezbateri profesionale cu consecinţe favorabile asupra unificării practicii judiciare.
Mecanisme interne de unificare a practicii judiciare:
Consultative:
  • – Hotărârile Explicative ale Plenului Curţii Supreme de Justiţie.
  • – Recomandările Curţii Supreme de Justiţie.
Obligatorii:
  • – Avizele consultative ale Plenului Curţii Supreme de Justiţie.
  • – Deciziile pronunţate în interesul legii.
  • – Deciziile Colegiului Penal al Curţii Supreme de Justiţie
Modificarile legislative in domeniul salarizarii, al pensiilor, precum si disponibilizarile din sistemul public au creat un val urias de nemultumiti, hotarati sa isi recupereze drepturile prin hotarari judecatoresti definitive si irevocabile.
Consiliul Suprem al Magistraturii a lansat la deja un program menit sa elimine supraincarcarea judecatorilor si sa reduca timpul de solutionare a cauzelor, doar ca efectele in multe cazuri au fost tocmai inverse, unii judecatori au ramas la fel, daca nu chiar si mai incarcati, iar termenele la dosarele noi devin din ce in ce mai lungi.
Astfel, în materia dreptului muncii deosebim două tipuri de conflicte: conflicte colective de muncă (conflicte de muncă ce intervin între angajați și angajatori care au ca obiect începerea, desfășurarea sau încheierea negocierilor privind contractele ori acordurile colective de muncă) și conflicte individuale de muncă (conflicte de muncă care au ca obiect exercitarea unor drepturi sau îndeplinirea unor obligații care decurg din contractele individuale și colective de muncă ori din acordurile colective de muncă și raporturile de serviciu ale funcționarilor publici, precum și din legi sau din alte acte normative). Codul muncii prevede că procedura de soluționare a conflictelor de muncă se stabilește prin lege specială (art. 232); urmând acest fir, ajungem la Legea dialogului social nr. 62/2011 care, în Titlul VIII, tratează reglementarea modalităților de soluționare a conflictelor de muncă.
Examinând dispozițiile legale sus menționate putem concluziona că, în materia relațiilor de muncă, soluționarea conflictelor de muncă este supusă prevederilor Legii speciale, în speță Legea nr. 62/2011. Cât privește incidența procedurii medierii ca modalitate alternativă de soluționare a conflictelor de muncă, această posibilitate diferă în raport de tipul conflictului.
Astfel, conflictele colective de muncă sunt supuse unor reguli speciale de soluționare, debutând cu o conciliere cu caracter obligatoriu; în funcție de rezultatul concilierii, părțile pot opta ulterior la MEDIERE, prevăzută de Legea nr. 192/2006.
Cealaltă categorie de conflicte de muncă, respectiv conflictele individuale de muncă, pot fi soluționate prin procedura medierii prevăzută de legea privind medierea și organizarea profesiei de mediator, aspect consacrat legislativ și de legea specială a dialogului social în art. 178 alin. 2, dar și de dispozițiile Legii 192/2006 în art. 73 alin. 2.
În concluzie:
  • – conflictele colective de muncă pot fi soluționate, dacă părțile doresc, prin procedura medierii reglementată de Legea nr. 62/2011.
  • – părțile conflictelor individuale de muncă pot opta pentru soluționarea neînțelegerilor prin procedura medierii reglementată de și desfășurată în baza Legii nr. 192/2006.
Aria conflictelor individuale de muncă ce pot fi supuse soluționării prin mediere este una vastă, vizând drepturi și obligații ce decurg din contractul individual de muncă- cu titlu de exemplu:  plata drepturilor salariale restante, a sporurilor; plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciilor cauzate de părți în desfășurarea contractului de muncă; constatarea nulității contractelor individuale de muncă ori a unor clauze ale acestora; constatarea încetării raporturilor de serviciu ori a unor clauze ale acestora- concedierea, încetarea raporturilor de muncă prin acord.
Părțile într-un conflict de muncă ajung la mediator fie din proprie inițiativă, fie la recomandarea instanței de judecată.
Oricare dintre părți poate apela la mediator înainte de a ajunge la instanță, dar și ulterior, până la soluționarea definitivă a cauzei. Părțile se pot prezenta personal, asistate de avocat sau reprezentate de un mandatar cu procură specială; în anumite condiții, stabilite de comun acord, părțile pot fi asistate și de terțe persoane.
În situația în care părțile decid soluționarea conflictului de  muncă prin mediere, ele pot ajunge la un acord prin care să stingă în totalitate sau în parte diferendul. Soluțiile generate de discuțiile purtate în cadrul ședințelor de mediere aparțin exclusiv părților, în raport de nevoile lor reale și nu supuse unui cadru legal rigid, așa cum s-ar întâmpla în instanță unde, de regulă, avem un învingător și un învins.
Acordul de mediere intervenit înainte de existența unui dosar pe rol are valoarea unui înscris sub semnătură privată pentru părți și ele îi pot da autenticitate fie la notar, fie pe calea unei acțiuni speciale – acțiunea în consfințirea acordului de mediere, prin care solicită instanței să ia act de înțelegerea părților și să pronunțe o hotărâre în acest sens.
Când există deja un dosar pe rol, părțile conflictului de muncă se prezintă la mediator din proprie inițiativă sau la recomandarea instanţei de judecată. Judecătorul poate să îndrume părțile să se informeze despre avantajele medierii sau chiar să încerce soluţionarea cauzei prin mediere. Informarea este o procedură gratuită, în cadrul căreia mediatorul va discuta cu părțile, prezentându-le avantajele medierii în raport de datele concrete ale cazului lor.
Medierea conflictului ce face obiectul unui litigiu de muncă aflat pe rolul instanței de judecată se poate desfășura în timpul soluționării cauzei sau părțile pot solicita suspendarea dosarului pe durata medierii. Ulterior, dacă se încheie un acord de mediere, părțile îl vor depune în instanță imediat sau la termenul fixat pentru judecată.
Cele mai importante avantaje pe care soluționarea prin mediere a conflictului le-o oferă părților constau în posibilitatea reală de a elabora soluții în raport de nevoile reale ale fiecărei părți în funcție de situația socială, economică, profesională concretă a lor; părțile au posibilitatea de a pune în discuție o serie de aspecte concrete care în instanță ar fi lipsite de valoare probatorie, dar care în realitate influențează major relația conflictuală; de asemenea, cadrul intim garantează păstrarea confidențialității asupra tuturor aspectelor discutate în ședințele de mediere, aspecte care ar putea prejudicia imaginea părților dacă ar ajunge la cunoștință publică”

Adrian Oprică, preşedintele organizaţiei municipale PNL: „Este deja binecunoscut faptul că România este țara tuturor posibilităților… Doar în România interpretarea legislației – și așa foarte stufoasă – se realizează arbitrar. Spre exemplu, ne amintim că în 2004 au fost acordate prime pentru vestimentație funcționarilor publici din Brașov. Instanțele au interpretat diferit legea: la Consiliul Județean a fost considerată legală această formă de primă, în timp ce la Primăria Brașov toți funcționarii au trebuit să returneze primele. Un alt exemplu sunt diferențele mari de salarii între funcționarii publici din administrația centrală și cea locală, deși responsabilitățile sunt egale sau poate mai mari în administrația locală. Consider că toți funcționarii publici ar trebui remunerați conform unei grile de salarizare care să țină cont de responsabilități, de efortul şi competenţele acestuia. Dar mai ales să ţină cont de responsibilităţile acestor oameni în gestionarea vieții cotidiene a cetățenilor unui municipiu, răspund de sănătatea oamenilor în spitale sau răspund de educația generației viitoare. Ar fi doua soluții viabile: fie o lege unică a salarizării fundamentată pe principiul «la responsabilitate egală, salarizare egală», fie o lege prin care autoritatea locală să dispuna de un plafon procentual din bugetul local, stabilindu-și grila proprie de salarizare, autoritatea publică fiind în măsură să evalueze corect activitatea fiecărui funcționar.  Oricum, actualele salarii nu corespund responsabilităților și efortului depus zilnic de către acești oameni aflați în slujba comunității. Ele ar trebui cel puțin dublate… ca în ministerele sau agențiile naționale”.

 

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Anunţuri mică publicitate