Ruptura între părinte şi copil, drama apărută pe nesimţite. Paşii care previn „conflictul dintre generaţii“

Ruptura între părinte şi copil, drama apărută pe nesimţite. Paşii care previn „conflictul dintre generaţii“

Una dintre cele mai tensionate perioade în relaţia părinte-copil este adolescenţa, atunci când, din neglijenţă sau ignoranţă, mulţi părinţi pierd definitiv contactul cu realitatea cei pe care-i iubesc.

Hoinărind la întâmplare pe net am dat peste un blog pe care era postarea unui tânăr al acestor ani, a acestor vremuri. Un tânăr care, cu o simplitate debordantă aborda o problematică extraordinar de sensibilă şi delicată dar mai ales, de actuală: conflictul dintre generaţii. El vorbea despre sine ca făcând parte din “Generaţia de după GENERAŢIA DE SACRIFICIU”, devenind astfel purtătorul de cuvânt al unui întreg grup.

Atrag atenţia cuvinte fireşti, care conţin nişte adevăruri pe cât de simple, pe atât de natural pentru fiecare dintre noi:„Cred că rolul generaţiei noastre este de a înţelege că toate fiinţele umane sunt oameni. De a înţelege că deşi avem diferenţe, care de multe ori duc la conflict, la finalul zilei cu toţii sperăm la ceva mai bun, cu toţii vrem să avem un loc sigur în care să ne ducem viaţa.” (sursa: Wiz’s Blog)

Pornind de la acestă premisă, se poate constata că există o complexitate foarte mare în abordarea acestui conflict între generaţii, conflict care astăzi a atins cote greu de imaginat. 

„O adevărată dimensionare a acestui fenomen o constatăm prin faptul că nu mai ştim nici noi ca părinţi ce dorim pentru copiii noştri, nu mai avem disponibilitatea de a-i asculta, iar ei nu au puterea de a ne spune ce îi «doare», convinşi fiind că se vor «lovi» de conservatorismul nostru. Acest tânăr  a avut curajul de a sintetiza dorinţa sa, a avut curajul de a comunica şi de a-şi arăta «disponibilitatea» generaţiei sale de a face «pace» cu noi, părinţii conservatori cu toate «problemele» noastre cotidiene“, ne explică Aurelian Danu, membru în Asociaţia Psihologilor Braşoveni..

Care este adevărata realitate …

Nu putem recunoaşte că astăzi, mai mult decât niciodată, adevărata sursă a conflictului generaţional este lipsa comunicării cu copiii noştri. Ca părinţi constatăm – şi de multe ori ne găsim o scuză – în faptul că suntem stresaţi. Da. Suntem stresaţi de a avea cât mai mult, de a câştiga cât mai mult, de a avea resursele necesare pentru a asigura copiilor noştri tot ce îşi doresc – deşi acest lucru nu este foarte sănătos. 

„Toate acestea ne fac foarte «ocupaţi», ne răpesc timpul de a vedea ce fac copiii noştri. Am ajuns în punctul în care considerăm că a le asigura banii de buzunar, sandwich-ul la şcoală şi toate gadget-urile momentului este suficient. Total greşit! Copiii noştri nu au doar trebuinţe primare aşa cum au fost definite de către psihologul Abraham Maslow: trebuinţele de hrană, de apărare, de reproducere, de mişcare, de explorare, de relaxare şi descărcare. Aceste trebuinţe sunt înnăscute şi au doar rolul de a asigura integritatea fizică a organismului. Cu alte cuvinte, avem convingerea fermă că, dacă le dăm banii pentru fast-food, îi ducem cu maşina la şcoală şi le asigurăm libertatea şi banii pentru «ultimul răcnet» de telefon, laptop sau sală de fitness este suficient. Nu este corect! Trebuie să devenim conştienţi că rolul nostru este mult mai profund şi mai complex”, precizează Aurelian Danu.

Copiii noştri au şi trebuinţe mai complexe, care ne diferenţiază şi care sunt specifice doar omului: de comunicare, de afiliere, de stima, de recunoaştere a meritelor. Copiii noştri au nevoie de un „partener” apropiat cu care să comunice, căruia să-i destăinuie „durerile” sale şi care să-i ofere măcar un sfat, dacă nu o soluţie pertinentă. Copiii noştri au nevoie de recunoaşterea performanţelor lor, au nevoie să fie sprijiniţi în efortul lor de a-şi găsi drumul, au nevoie să fie îndrumaţi către performanţă.

Copiii sunt cei care astăzi – fără a face o generalizare – umblă „bezmetici” în a căuta ceea ce nu regăsesc acasă, în famile, în părinţi. Ei sunt cei care caută fie răspunsuri, fie soluţii la trebuinţele lor secundare. Ei sunt cei care „acasă” regăsesc doar un „corset”, în care permanent apar expresii de genul „trebuie să faci asta pentru că eu te întreţin!”, „trebuie să faci cutare liceu pentru că nu trebuie să ne facem de râs în faţa rudelor sau vecinilor”, „trebuie să treci prin ce am trecut şi noi”.

Acesta este contextul în care părinţii greşesc enorm. Nu! Nu trebuie! Nimic nu trebuie! Acesta este mecanismul prin care ne proiectăm propriile frustrări sau neîmpliniri în proprii copii distrugându-le pasiunile, visurile, viitorul. Dacă părinţii stăteau la coadă înainte de 89 şi „toceau” sau trebuia să înveţe pe dinafară un manual pentru a intra la o facultate, nu trebuie să le aducem copiilor noştri reproşuri că nu fac la fel. Nici admiterea nu mai este la fel. Nu trebuie să creştem nişte copii „încorsetaţi” în nişte valori care astăzi nu mai sunt valabile. Acea societate nu mai există. Acea realitate s-a schimbat. Din păcate, copiii noştri ştiu mai bine acest lucru, iar noi refuzăm să îl acceptăm preferând să ridicăm „ziduri” uriaşe între noi. Refuzăm de fapt orice comunicare. Refuzăm să ascultăm argumentele lor provenite din experienţa lor de zi cu zi.

conflictul intre generatii2„Astfel se crează acea ruptură între părinţi şi copii, conflictul generaţional, frustrările reciproce şi lamentările inutile. Relaţia cu aceşti copii sau adolescenţi nu se fundamentează pe comunicare, pe lupta argumentelor pertinente, pe capacitatea noastră şi a lor de a lua cele mai bune decizii pentru viitorul LOR. Uităm că trebuie să îi pregătim pentru a-şi asigura aproximativ 45 de ani traiul din acumulările şi sprijinul nostru până în momentul în care îşi vor lua «viaţa în mâini”. O explicaţie raţională este că nu ţinem cont că fiecare copil, pe fiecare stadiu de dezvoltare are mecanisme specifice prin care copilul învaţă, are instrumente specifice prin care se dezvoltă şi tipuri  de activităţi care trebuie realizate împreună cu noi toţi cei care suntem implicaţi în dezvoltarea lor: părinţi, educatori, profesori, mentori, prieteni etc”, precizează psihologul braşovean.

În funcţie de vârstă, se pot evidenţia câteva tipuri de activităţi dominante:

„Cei şapte ani de acasă”

„Sugarul” – începe parcursul de „învăţare” prin manipularea de obiecte. În funcţie de volumul, diversitatea manipulării obiectelor, copilul ajunge la un anume nivel al dezvoltării senzorialităţii, motricităţii, sau, în perspectiva lui J. Piaget, al inteligenţei senzoriomotorii. „Antepreşcolarii” (1-3 ani) – au ca activităţi dominante automişcarea şi jocul simplu. „Preşcolarii” –  jocul simbolic şi jocul cu reguli. La grădiniţă sau acasă trebuie dezvoltate acele activităţi în care jocurile sunt pentru copil nu numai un mijloc de învăţare, ci şi o modalitate de însuşire a regulilor din familie şi societate. Şcoala celor „şapte ani de acasă” aici se regăseşte.

Etapa acumulărilor şcolare

Vârsta şcolară mică – învăţarea elementară, pe care sunt centrate toate celelalte forme de învăţare. Acum se formează deprinderile referitoare la existenţa unui program cotidian similar locului de muncă. „Doamna învăţătoare este cea care ne sprijină în a da o regularitate şi o disciplină comportamentală copilului nostru. Ea, împreună cu noi «pregătim» terenul pentru acumulările de informaţii care vor urma în gimnaziu şi liceu. Vârsta şcolară mijlocie (10-14 ani) vizează învăţarea organizată, sistematică”, precizează specialistul braşovean.

Până la 14 ani îl pregătim pe copil pentru a face faţă unui program din ce în ce mai încărcat în care trecerea de la jocuri şi desene animate către activităţi de informare devine decisivă. Această etapă este foarte importantă deoarece este şi etapa în care prin implicarea noastră îl „învăţăm” pe copil că desktop-ul de acasă este un instrument prin care poate învăţa sau căuta informaţii, nu doar un instrument pentru a accesa exclusiv, uneori ore în şir în a se „juca” pe calculator şi a alimenta o industrie care îi poate afecta dezvoltarea. Fără atenta noastră supraveghere, calculatorul şi televizorul ne răpesc viitorul copilului nostru.

Adolescenţa, post-adolescenţa, tinereţea şi provocările lor

Adolescenţa (14 – 20-22 ani) este perioada în care se face învăţarea complexă, polimorfă. Perioada post-adolescenţei este cea în care au loc specializările (calificările) profesionale, iar aşa-zisa vârstă a tinereţii are caracteristic fie integrarea iniţială profesională, fie munca.

Mulţi specialişti disting şi apreciază că adolescenţa înglobează două perioade distincte: pre-adolescenţa şi adolescenţa. Vârsta la care se declanşează aceste perioade este diferită de la o persoană la alta şi este influenţată atât de corecta realizare a activităţilor prezentate anterior, cât şi de mulţi alţi factori. Pe scurt, stadiul preadolescenţei – are specific procesul de dezvoltare al eu-lui şi a conştiinţei de sine. Este perioadă de sensibilitate, de fragilitate psihică, aspecte care se prelungesc, adeseori şi în adolescenţă;

„Adolescenţa este vârsta marilor contradicţii, acum se dezvoltă conştiinţa de sine, adolescentul doreşte să-şi impună opiniile dar nu întotdeauna are succes pentru că argumentele abia sunt în curs de formare. Aici se manifestă cu cea mai mare intensitate con­tradicţia dintre generaţii care sub nicio formă nu tre­buie transformată în conflict. În această etapă orientarea expresă este spre găsirea identităţii de sine. Treptat se temperează trebuinţele de independenţă. Ado­lescentul şi adultul, copilul şi părintele operează în aprecierea celuilalt cu criterii valorice şi fundamentate pe principii. Ultima etapă a acestei perioade este post adolescenţa (18-20 sau 24-25 ani), etapă în care se consolidează toate achiziţiile fizice şi psihice. Este o perioadă marcată de prelungirea adaptării şi de maturizarea personalităţii”, spune Aurelian Danu.

Maturitatea are în vedere atât adultul, perioadă carcterizată prin muncă şi creaţie, când ambele ajung la apogeu, iar vârsta bătrâneţii este cea încare sunte dedicţi activităţilor preferenţiale, de autoservire.

Aceasta fiind realitatea, trebuie să acceptăm că adolescenţa şi tinereţea sunt perioadele în care se structurează şi se dezvoltă structura de personalitate. Ce nu trebuie să facem ca părinţi – este să nu ne „oglindim” propria personalitate – cu tot ce are bun sau rău în ea – în formarea personalităţii viitorului adult, care astăzi încă este copilul nostru. El este cel care se pregăteşte în jurul vârstei de 17-18 ani să dorească să plece cu prietenii în vacanţe sau drumeţii. El este cel care „învaţă” cu cine trebuie să aibă o relaţie sau nu. El este cel care îşi formează „reflexele” în a găsi persoana potrivită cu care vrea să îşi întemeieze o familie. 

„Ca atare, dragi părinţi, încercaţi să renunţaţi la orgolii personale, la a vă proiecta frustrările şi nerealizările în proprii copii. Trebuie să încercaţi să îl convingeţi pe acest copil că îi sunteţicel mai bun prieten. Prin această modalitate vă veţi bucura de acel mecanism prin care vă manifestaţi buna-credinţă atunci când afirmaţi că vă doriţi „tot ce este mai bun pentru el!”. Acum este momentul în care trebuie să îl respectaţi cel mai mult, să îi respectaţi dorinţele, pasiunile, să îl sprijiniţi în a-şi găsi „locul lui sub soare”. Aşa cum au făcut-o cu ceva vreme în urmă părinţii voştri cu voi, deveniţi între timp bunici. Acum trebuie să le oferiţi libertatea să şi greşească. Uneori, lecţiile de viaţă sunt mai importante decât orice sfat. Este de la sine înţeles că vorbim de acele greşeli „nevinovate” şi specifice vârstei. Ideea centrală este că nu trebuie să pozaţi perfecţiunea. Trebuie doar să comunicaţi cu ei. Nu cred că este ceva ruşinos să recunoaştem că şi noi – când eram ca ei am mai chiulit de la câte o oră, am mai luat şi câte o notă mai mică sau am mai întârziat acasă. Dacă noi nu am fost «răstigniţi7 pentru aceste lucruri, de ce i-am răstigni pe ei? Oare nu suntem nesinceri? Fiecare dintre noi am învăţat şi din micile „greşeli” pe care le-am făcut. Oferiţi-le şi lor şansa să înveţe din aceste «greşeli» nevinovate”, îi sfătuieşte pe părinţi psihologul Aurelian Danu.

Teribilismul adolescentin, ce este şi cum se manifestă

conflictul intre generatii3Lipsa comunicării dintre părinţi şi copii combinată cu influenţa anturajului fac posibilă apariţia unui comportament catalogat drept teribilism adolescentin. Aceste mecanisme generează crearea unor modele şi idealuri false care ulterior vor crea personalităţi deformate.

„Există o probabilitate foarte mare ca un adolescent care îşi neglijează formarea stând sute de ore pe calculator jucând nu ştiu ce joc împreună cu „prietenii” săi on-line să-şi dorească să devină personajul artificial al acelui joc. Nu este exclus ca într-o societate în care idealul este 60-90-60 să observăm că adolescentele noastre se „înfometează” dorind să ajungă o «Barbie» a acestor ani sau o divă care pe un post comercial nu promovează decât aceste false valori. Dar toate acestea se întâmplă pentru că noi nu avem timp să discutăm despre aceste modele cu copiii noştri. Toate acestea au şi cauze: fie dorinţa adolescentului de a „ieşi în evidenţă”, fie adoptarea „agresivităţii” ca formă de existenţă în detrimentul prieteniei sau principiilor, fie dorinţa de a nu fi etichetat ca „tocilar”, „infantil” sau „anormal” de către grupul clasei sau de către anturajul său”, explică psihologul.

Toate aceste comportamente  – mai mult sau mai puţin deviante – acţionează asuprea dezvoltării a ceea ce psihologii denumesc nivelul autonomiei morale sau al interiorizării şi acceptării personale a principiilor morale. Acestea se dezvoltă după 13 ani, la tinereţe sau uneori niciodată.

Acest nivel al acceptării normelor cunoaşte mai multe sub-niveluri şi particularităţi ale moralităţii desprinzându-se în acest sens: moralitatea contractuală, caracterizată prin acceptarea democratică a legii şi a înţelegerii standardelor morale ca rezultat al unei decizii mutuale; legile nu sunt intangibile şi pot fi schimbate pe considerente raţionale şi moralitatea principiilor individuale de conduită; se cristalizează propriul sistemde valori prin semnificaţiile personale acordate conceptelor de justiţie, reciprocitate, egalitate, demnitate; judecarea de sine este percepută ca a fi mai puternică decât cea care vine din exterior.

Soluţia ideală în a combate conflictul generaţional

În primul rând comunică deschis cu copilul tău şi convinge-l că îi eşti cel mai bun prieten. Convinge-l pe acest tânăr că ai toată deschiderea ca prieten, nu ca părinte, să îl asculţi, să îl înţelegi, că poate găsi acasă soluţiile cele mai bune la problemele sale.

Simultan, implică-te în viaţa lui, în stilul său de viaţă şi corectează acele mici „greşeli” sau „derapaje” împreună cu el implicându-te direct cu experienţa şi maturitatea ta. Demonstrează astfel că eşti un aliat, nu un „duşman”.

Un alt efort pe care trebuie să îl faci este acela de a lucra cu tine însuţi ca părinte în a te adapta la noile reguli ale societăţii, la noile provocari impuse de un proces educaţional „bombardat” de informaţie, nu întotdeauna de calitate. Acest mecanism te va ajuta pe tine ca părinte să înţelegi argumentele copilului tău, să înţelegi trăirile, frustrările şi neîmplinirile sale. Aşa vei învăţa tu ca părinte cum îl poţi ajuta în lupta pe care copilul tău o duce în devenirea sa, în lupta pe care o duce în a atinge performanţa în ceea ce face.

Există foarte multe instrumente pe care le ai deja la îndemână. Nu te opreşte nimeni ca părinte să organizezi o mică petrecere cu prietenii copilului tău, aşa cum ei şi-o doresc. Nu cum vrei TU! Astfel, vei putea vedea care sunt valorile, principiile şi regulile sale. Aşa vei putea să corectezi ceea ce poate nu este în ordine. Sau o ieşire la o cabană…

Învaţă ca părinte să cunoşti dorinţele, pasiunile, anturajul copilului tău fără să critici şi mai ales fără să judeci. Rolul tău nu este de a avea un comportament de acuzator, ci de a oferi soluţii. Ca să dăm un exemplu, poate am uitat că vremurile s-au schimbat şi că şi noi la vârsta lor abia ne convingeam proprii părinţi că nu este nimic greşit în a merge la „balul bobocilor” sau la discotecă – aşa cum era sinonimul cluburilor de astăzi. Da, şi ei au nevoie de aceste lucruri aşa cum ai avut şi tu nevoie de ele. Tu trebuie doar să îl înveţi şi să te asiguri că este conştient de ce trebuie să facă acolo. Nu trebuie să „problematizezi” nici măcar ce gusturi muzicale are. Nici părinţii tăi nu te-au răstignit când ascultai la magnetofon AC/DC sau Led Zeppelin. Cu timpul ţi-a trecut… La fel o să-i treacă şi lui… Toate se întâmplă la timpul lor!  

Important este să nu îi „furi” adolescenţa, măiestria fiind în a utiliza toate dorinţele sale, visurile sale, pasiunile sale în a-i oferi garanţia unei împliniri personale, în a dezvolta un tânăr cu valori şi principii sănătoase, un tânăr capabil de performanţă.

Atunci când ne vom împăca cu toate astea, vom putea spune că ne cunoaştem cu adevărat copiii, ce simt şi cum gândesc ei realitatea în care încearcă să înoate zi de zi,  şi mai ales, vom putea înţelege când spun: “Asta e generaţia mea. Sunt mândru de ea!”.

Leave a Reply

Your email address will not be published.