Tragedii uitate în Brașov: Explozia turnătoriei de la Uzina Tractorul – 47 de morți, 80 de răniți

Tragedii uitate în Brașov: Explozia turnătoriei de la Uzina Tractorul – 47 de morți, 80 de răniți

În Braşov, deţinem recordul naţional la accidente colective de muncă foarte grave. Unul dintre ele este explozia de la Turnătoria de fontă a Uzinei Tractorul. 47 de morţi şi 80 de răniţi. La fel ca în cazul fabricii 6 Martie de la Zărnești, unde a avut loc o tragedie similară, presa comunistă a avut interzis să scrie ceva.

Iată un text găsit pe un blog, care descrie dezastrul de la Tractorul, când lipsa aparaturii performante de la acea vreme a fost înlocuită cu solidaritatea umană.

Sâmbătă, 1 septembrie 1979, la Întreprinderea Tractorul. Muncitorii de la secţia T 32 ieşiseră de la şedinţa operativă de aproape 10 minute. Cei de la schimbul III se îndreptau către duşuri. La ora 7,22 o explozie puternică a omorât 47 de oameni, după ce turnătoria veche a sărit în aer. 46 au scăpat cu viaţă, dar mutilaţi de flăcări. Braşovenii au sărit în ajutorul accidentaţilor cu maşini sau donând sânge. Medicii din toate spitalele şi-au unit forţele şi priceperea pentru a salva vieţi. Cu toate eforturile, în fiecare zi, pe uşa morgii din Spitalul Judeţean ieşeau trupuri neînsufleţite. Lungi cortegii funerare străbăteau oraşul în drumul spre cimitir. Nici până astăzi nu s-au elucidat cauzele dezastrului. Securitatea a anchetat şi bolnavi, şi sănătoşi. Ziarele n-au avut voie să scrie niciun cuvânt. 

Simion Moraru:. Femeile obişnuiau să stea cu spatele la cazanul cu sare, care trebuia menţinută la temperatura de topire prin foc continuu. Era singurul loc cald din secţie. Colegii le făceau glume proaste. Aruncau în foc substanţe fumigene să le sperie. Cineva a presărat o substanţă în foc. Nu se ştie cine. Pulberea a declanşat imediat un fum alb, înecăcios, care s-a degajat în hală. Cel care a făcut asta este, probabil, printre cei care au murit, fiind foarte aproape de locul exploziei. A luat secretul cu el în mormânt”, crede Moraru. Mihai Tătărăşanu a fost cel care a încercat să scoată din foc praful fumigen. Cu lingura cu care se turna metalul. Manevrele lui au produs scântei.

Tătărăşanu a fost singurul muncitor care a murit pe loc. Alţii însă s-au zbătut între viaţă şi moarte luni întregi. Elena Bahrin, în vârstă de 48 de ani, a murit în a 56-a zi de spitalizare. Cele mai afectate au fost femeile, care aveau lenjerie sintetică. Au murit la spital, în momentul în care s-a încercat să li se dezlipească materialul textil de piele. Cei mai mulţi şi-au găsit sfârşitul din cauza complicaţiilor respiratorii. Jetul fierbinte inhalat a provocat arsuri ale căilor respiratorii şi plămânilor. Printre victime erau şi cinci femei gravide. Niciuna nu a supravieţuit. Trei bolnavi cu şoc posttraumatic au fost transferaţi la Spitalul de Neuropsihiatrie. Au murit 47 de oameni, 35 de femei şi 12 bărbaţi.

 „Am văzut o flacără uriaşă deasupra turnătoriei vechi. Era exact ca ciuperca de la Hiroshima.Înaltă cât un bloc de 10 etaje”, îşi aminteşte Gheorghiţă Gheorghe. În 1979, avea 33 de ani. Din cauza zgomotului obişnuit al uzinei, nu a auzit nici o bubuitură. „Am văzut oameni arşi, care se tăvăleau pe pavaj. Macaragiţa ieşise afară şi ţipa. Toţi alergau încolo şi încoace. O fată de 16 ani, care venise în vizită pe ascuns la mătuşa ei, a ieşit din hală pur şi simplu coaptă”. Primii accidentaţi au fost transportaţi cu remorci trase de celebrele tractoare U 650, cu care uzina obţinuse medalia de aur la Leibnitz. La intersecţia străzii Avram Iancu cu B-dul Gării, un miliţian a oprit circulaţia, dând prioritate maşinilor care transportau răniţi.

„Făceam socotelile de închidere de lună. Atunci am auzit zgomotul geamurilor sparte”, îşi aminteşte Simion Moraru, fostul şef de secţie. Împreună cu maistrul Marin Căţeanu, au intrat de trei ori în hală şi tot de atâtea ori s-au întors purtând pe braţe trupurile accidentaţilor. Pielea arsă a unei victime a rămas lipită de hainele lui Moraru. „Nu se vedea nimic. Pe bâjbâite, ne îndreptam acolo unde auzeam un geamăt sau ne împiedicam de vreun trup căzut. A murit şi o fată, care nu era angajata noastră. Venise în acea dimineaţă să ceară ceva de lucru”, spune cu tristeţe fostul şef de secţie. Într-un gest de solidaritate umană, s-au oferit să transporte răniţii mulţi taximetrişti care staţionau în gară. Chiar şoferii cu autoturisme personale. În jumătate de oră, toate victimele erau deja la Spitalul Judeţean.

Deputatul PD de Braşov, Vasile Bran, lucra în anul 1979 la o anexă a secţiei T32, turnătoria de fontă, unde avea să se întâmple nenorocirea. Bran avea 28 de ani, era maistru şi student la seral. În dimineaţa zilei de 1 septembrie, se îndrepta de la secţia sa spre T32, aflată la aproximativ 700 de metri. La intrare, a fost oprit de o angajată care avea doi copii şi voia locuinţă. „Cele două-trei minute cât m-a reţinut femeia aceea la intrarea în secţie mi-au salvat viaţa”, povesteşte Bran. După explozie, din dogoare, au început să apară primii oameni. Primul care i-a ieşit lui Bran în cale a fost maistrul Sava, cel cu care se salutase cu un minut în urmă. „Carnea îi cădea de pe faţă, era sânge amestecat cu negreală. Nici măcar nu l-am recunoscut”, îşi aminteşte Bran. „Vasile, salvează-mă!”, au fost cuvintele nefericitului maistru. Avea să moară la câteva zile, pe patul de spital. Cei scăpaţi teferi au început acţiunea de salvare.

S-a creat un comandament de criză. Familiile decedaţilor au primit de la întreprindere coşciuge. Pentru răniţi, s-au obţinut medicamente din străinătate. Cei care aveau funcţii de răspundere au fost anchetaţi de Securitate. Printre ei şi directorul general, Vasile Sechel. Misterul pluteşte şi asupra circumstanţelor în care, la cinci ani după incendiu, Vasile Sechel a murit într-un accident de circulaţie.  Pe 23 ianuarie 1984, el se întorcea de la o şedinţă care a avut loc la Miercurea Ciuc. În apropiere de Sânicolaul Mare, maşina lui a izbit singurul copac de pe marginea şoselei. Sechel a murit, şoferul a scăpat nevătămat, iar fiul şi nora, aflaţi pe bancheta din spate, au suferit fracturi ale membrelor inferioare.

Au început să circule fel şi fel de zvonuri. Că o mână criminală a încercat să saboteze producţia. Că sacii cu săruri de la Combinatul din Făgăraş conţineau azotaţi în amestec cu substanţe explozive. Cercetările la combinat nu au condus la niciun rezultat. S-a emis ipoteza aluminotermiei, fenomenul prin care oxizii de fier şi aluminiu, la temperaturi de peste 1.000 de grade Celsius degajă o energie uriaşă. Dar acel cazan funcţionase fără probleme timp de 10 ani. Colonelul Filip, venit de la Bucureşti special pentru acest caz, a ajuns la concluzia că accidentul a avut „cauze pur întâmplătoare”. S-a încercat simularea unei explozii pe malul Timişului. Cele 7 kilograme de dinamită n-au avut nici pe sfert efectul devastator al catastrofei de la Tractorul. La experimentul de reconstituire a exploziei a fost prezent chiar Ion Avram, ministrul de atunci al Industriei Constructoare de Maşini. „O dată la 100 de ani se pot întruni asemenea condiţii”, s-a tras concluzia în raportul de anchetă.

200 de muncitori au fost anchetaţi. Securitatea încerca să demonstreze că accidentul a fost consecinţa unui sabotaj. Au fost interogaţi şi accidentaţii, şi cei care au scăpat fără arsuri. Şeful secţiei, Moraru, a fost ridicat după o lună. În beciurile Securităţii a răspuns la aceleaşi întrebări vreme de trei luni. Într-o cameră întunecoasă, la lumina unei lămpi. Anchetatorul, căruia îi plăcea să i se spună domn, nu tovarăş, primea pe sub uşă bileţele cu alte şi alte întrebări. Moraru era obligat să-şi semneze declaraţiile ca inculpat. Pe data de 6 decembrie 1979, i s-a adus un avocat. Acesta i-a permis să semneze pentru prima oară ca martor. Securitatea a admis cu mare greutate că oamenii aceia au fost victime şi nu criminali.

Nicoale Ceauşescu nu s-a grăbit să vină la locul catastrofei până în 10 ianuarie 1980. În cinstea venirii lui, hala a fost pusă pe picioare, iar urmele dezastrului şterse. La uşă l-a întâmpinat chiar Moraru, cu o garoafă roşie, sterilizată. I-a înmânat dictatorului o scrisoare cu 12 sesizări. Se cereau condiţii mai bune de muncă în turnătorie şi scăderea limitei pensionării. Ceauşescu i-a răspuns: „Toate propunerile sunt corecte, tovarăşe. Rămâne Bobu cu o echipă şi nu pleacă de aici până nu rezolvă toate problemele!”. Mărinimos, a aprobat toate cererile muncitorilor. Numai să nu i se ceară socoteală pentru vieţile pierdute.

În urma exploziei de la Tractorul, în data de 28 decembrie 1979, Consiliul de stat al RSR a dat Decretul 466 privind regimul produselor şi substanţelor toxice. Prin acest act normativ, unităţile socialiste erau obligate să prevină accidentele colective de muncă şi să protejeze viaţa oamenilor care lucrau în medii toxice. Decretul este şi astăzi în vigoare. În tragedia petrecută în 1979, la Turnătoria din Tractorul s-au spart geamurile şi câteva utilaje au fost deteriorate. Au ars în întregime învelişurile de plexiglas ale comenzilor de la maşini. Paguba materială nu s-a ridicat la mai mult de 60.000 de lei.

La Spitalul Judeţean, alarma s-a dat la ora 8 dimineaţa. „Nu ne-au anunţat câţi răniţi urmau să sosească. Ştiam doar că se îndreaptă spre spital zeci de maşini, camioane, salvări”, îşi aminteşte dr. Valentin Aburel, fostul şef al secţiei de Chirurgie plastică din Spitalul Judeţean. Toate sălile de operaţie au fost pregătite. La farmacia spitalului s-au adus mai multe medicamente. Au venit în ajutor şi alţi medici din Braşov, chiar şi cei ieşiţi la pensie. Ministerul Sănătăţii a suplimentat stocul de medicamente şi echipament medical.

Irina Vişa avea 32 de ani şi îşi începuse cariera medicală de numai doi ani. Situaţia era fără precedent în practica medicală românească. „Am lucrat ca o echipă unitară. Indiferent de specialitate. Indiferent din care spital proveneam. Au fost momente când am simţit că ne depăşeşte situaţia. Dar ne încurajam unii pe alţii”, spune dr. Vişa.

Trierea victimelor a fost făcută de doctorii Valentin Aburel şi Mircea Bleahu. „Am luat decizia de viaţă şi de moarte. Aşa se procedează şi în război”, spune dr. Aburel. Prioritate au avut cei cu arsuri grave, dar cu şanse de supravieţuire. Au fost primii trimişi în operaţie. Apoi, cei cu arsuri grave şi puţine şanse. La urmă erau cei cu arsuri superficiale. În secţie erau 60 de paturi, dintre care 15 pentru pacienţii cu arsuri. În ziua incendiului au fost puse la dispoziţie toate cele 14 săli de operaţie. S-au eliberat paturile şi din alte saloane.

82 de arşi au fost spitalizaţi. 11 dintre ei au fost trimişi acasă, nefiind necesară internarea lor. În primele 10 zile au fost externaţi cei cu arsuri uşoare. În următoarele 15 de zile au fost externaţi ceilalţi supravieţuitori. După vindecarea arsurilor, bolnavii au fost mutaţi în alte secţii pentru tratarea celorlalte afecţiuni, în special datorate inhalării de fum. 70% din victime erau femei.

În primele 21 de ore nimeni n-a dormit. Fiecare din cei 80 de bolnavi era consultat de trei ori pe zi. „Toată conducerea era în alertă: minister, partid, securitate”, îşi aminteşte dr. Aburel. Rudelor celor internaţi nu li s-a permis să intre în spital în ziua accidentului. Doar cei care au fost transferaţi la Spitalul Tractorul au putut să primească vizite. Securiştii treceau pe la căpătâiul răniţilor şi-i băteau pe umăr, urându-le însănătoşire grabnică. Niciun ziarist de la oficioasele de partid n-a avut voie să pătrundă în spital.

Doctorul Valentin Aburel a folosit în tratarea accidentaţilor o metodă care acum îi poartă numele. „Este simplă, ieftină şi uşor de aplicat. Constă în aplicarea locală de nitrat de argint în concentraţii selectiv coagulante”. Aceasta presupune o concentraţie optimă, astfel încât ţesuturile sănătoase să nu fie agresate, iar cele arse să se coaguleze. Metoda a fost omologată după 1990.

Secţia de Chirurgie plastică şi reconstructivă a Spitalului Judeţean Braşov fusese înfiinţată tot într-o zi de 1 septembrie, însă în 1973. A fost prima cu acest profil din România, după clinica specializată existentă, din 1948, în Bucureşti.

Sursa: http://qestii.blogspot.ro/

Loading...

Leave a Reply

Your email address will not be published.