Mecanismele de apărare ale Eu-lui, explicate detaliat de psihologi

Mecanismele de apărare ale Eu-lui, explicate detaliat de psihologi

mecanisme de aparare ale euluiSintagma “apărare psihică” a fost utilizată pentru prima dată de către psihanalistul Sigmund Freud într-o lucrare din 1894 intitulată “Psihoneurozele de apărare”.

Până în 1926, când a elaborat lucrarea “Inhibiţii, simptome şi anxietate”, Freud a tratat termenii de “represie” şi “apărare” drept sinonimi; din acel punct el va distinge între “apărare”, văzută drept  termen general pentru tehnicile utilizate de către eu pentru rezolvarea conflictelor interne şi “represie”, considerată drept o tehnică special în ansamblul acestora. Munca tatălui va fi continuată de către Ana Freud, care analizează în lucrarea sa “Mecanisme de apărare ale eului” (1936), zece mecanisme de apărare.

„Perioada modernă a relevat definiţii cu o mai mare acurateţe a acestor mecanisme de apărare ale eu-lui. Astfel, în «Manualul de diagnostic şi statistică a tulburărilor mentale», mecanismele de apărare sunt definite ca  ansambluri de sentimente, gânduri sau comportamente  relativ involuntare, apărute ca răspuns la perceperea unui pericol psihic. Astfel se demonstrează că aceste mecanisme importante pentru sănătatea mentală au drept scop mascarea sau atenuarea  conflictelor sau factorilor de stres care generează anxietatea. Mai mult, mecanismele de apărare sunt strategii prin care indivizii reduc sau evită stările negative cum ar fi: conflictul, frustrarea, anxietatea şi stresul”, spune Aurelian Danu, membru în Asociaţia Psihologilor Braşoveni.

În anii ’80, Robert Plutchik susţine ca termenul de “apărare” se referă la un  proces inconştient, menit să disimuleze, să evite sau să modifice ameninţările, conflictele sau pericolele prin raportarea lor la emoţiile resimţite de către individ.

Refularea

În „Manualul de diagnostic şi statistică a tulburărilor mentale“ (1996), se specifică faptul că mecanismele de apărare sunt procese psihice automate care protejează individul de anxietate, de perceperea unor pericole sau de factorii de stres. Se subliniază că subiecţii nu conştientizează existenţa acestor mecanisme de apărare decât atunci când sunt deja activate.

Americanii clasifică mecanismele de apărare pe şapte niveluri

Primul este nivelul adaptativ ridicat: cuprinde apărările care permit o adaptare optimă la factorii de stres, accentuarea sentimentului de gratificare, realizarea unei conştientizari a sentimentelor, ideilor, consecinţelor, precum şi asigurarea echilibrului optim între motivaţiile conflictuale (anticiparea, capacitatea de a recurge la celălalt (afiliere), altruismul, umorul, autoafirmarea, autoobservarea,  sublimarea, reprimarea). Un alt nivel este cel al inhibiţiilor mentale: cuprinde apărările care menţin în afara conştiinţei idei, sentimente, amintiri, dorinţe sau temeri susceptibile de a reprezenta o amenţintare potenţială (deplasarea, disocierea,  intelectualizarea, izolarea afectului, formaţiunea reacţională, refularea, anularea retroactivă).

Urmează nivelul distorsiunii minore a imaginii: apărările din acest nivel operează unele distorsiuni minore ale imaginii de sine, imaginii corporale, imaginii celorlalţi, cu scopul reglării autoaprecierii (deprecierea,  idealizarea, omnipotenţa). Foarte importnatn este nivelul negării: apărările menţin în afara conştiinţei factorii de stres, precum şi anumite pulsiuni, afecte sau sentimente de responsabilitate neplăcute sau inacceptabile, ele fiind atribuite eronat unor cauze externe (refuzul, proiecţia, raţionalizarea), dar şi cel al distorsiunii majore a imaginii: reveria autistă, identificarea proiectivă, clivajul imaginii de sine sau al imaginii de ceilalţi.

Nivelul acţiunii cuprinde apărări caracterizate prin utilizarea acţiunii sau retragerii în prezenţa unor factori stresanţi (activism, retragere apatică, plângerea cuprinzând solicitarea unui ajutor şi respingerea ajutorului şi agresiunea pasivă), iar cel al dereglărilor defensive reprezintă semnul eşecului apărării persoanei la factorii de stres, ceea ce antrenează o ruptură în raport cu realitatea obiectivă (proiecţia delirantă, refuzul psihotic, distorsiunea psihotică).

„Apărările sunt mecanisme psihice, şi nu procese, întrucât procesele psihice sunt universale, putând fi întâlnite la orice individ, în timp ce mecanismele psihice pot sau nu să apară în viaţa unui subiect. Deci, apărările sunt mecanisme psihice inconştiente care se activează datorită anxietăţii legate de  reprezentarea unui conflict generat de un pericol intern sau extern şi care au funcţia de reducere a  anxietăţii printr-o deformare a acestei reprezentări sau, cu alte cuvinte, acestea permit eliminarea sau interpretarea specifica a informatiilor neplacute, reducerea la minimum a sentimentului de anxietate care apare in urma constientizarii con­flictului interior¨, ne-a declarat psihologul clinician braşovean Ligiana Petre.

Mecanisme de apărare descrise pe scurt, însoţite de exemple

Proiecţia: Este mecanismul prin care are loc punerea pe seama altcuiva a sentimentelor, motivelor şi trăsăturilor pe care nu ni le dorim şi a căror prezenţă în noi nu vrem s-o conştientizăm. Proiecţia se caracterizează printr-o dezvoltare exagerată a spiritului critic vizavi de tendinţele sau defectele altora. Proiecţia apare însoţită de negare. Spre exemplu, zgârcitul este înclinat să bage de seamă la oameni lăcomia, cel agresiv – cruzimea ş.a.m.d.

Cine ştie, poate că zgârcitul îl bănuieşte pe nedrept pe celălalt de lacomie! În realitate, lacom este chiar zgârcitul, iar „ţap ispăşitor” devine celălalt! În lumea proverbelor româneşti acest mecanism este foarte bine transpus în cuvine astfel: “vezi paiul din ochii altuia, dar nu vezi bârna din proprii tăi ochi!” sau, altfel spus, cine le atribuie mereu celorlalţi propriile in­suşiri urâte, vede cu “agerime” „paiul” din ochiul altuia şi „nu vede” „bârna” din propriul său ochi.

Un alt exemplu grăitor este ascuns în spatele frazei: „nu poţi avea încredere în oameni”, care ascunde ade­seori sensul şi adevărata interpretare a individului care afirmă această credinţă. La nivelul său, această frază se traduce astfel: „eu însumi nu mă dau în lături să înşel, şi ca atare nu am încredere în nimeni; toţi oamenii sunt la fel”.

Intelectualizarea: Este recunoscută în operaţiuni mintale care tind să transforme o realitate penibilă sau dureroasă în conţinuturi filozofice, de pildă. Astfel, un eşec la examen poate deveni o reflecţie asupra calităţii vieţii sau relativităţii succesului etc. Cunoscutului fi­losof german Friedrich Nietzsche îi aparţine afo­rismul: „Eu am făcut asta – zice memoria mea. Nu se poate ca eu să fi făcut asta – zice orgoliul meu, şi rămâne neînduplecat. Până la urma urmei, memoria CEDEAZĂ!”

Negarea: Se poate explica prin refuzul de a admite ceva ce se naşte sau se petrece în minte. Astfel, victimele unor evenimente traumatice din viaţa de familie pot nega aceste traumatisme. Cazul bine cunoscut este al soţiei bătute de soţ şi care refuză să recunoască că este bătută. În acest caz nu e vorba de o defensă în faţa angoasei, ci de o menajare a eului narcisist.

politica strutului

Un alt exemplu se constituie din faptul că tot ce ne ameninţă prestigiul, subminează res­pectul de sine, traumatizează amorul propriu. Formulele fundamentale sunt aici: „nu e nici un pericol”, „nu se poate aşa ceva”, „nu văd, nu aud”, „ce-mi pasă mie…“ ş.a.m.d. În limbajul de zi cu zi asta se cheama „tactica struţului”, care îşi ascunde capul în nisip.

Sublimarea: Prin sublimare, o pulsiune inacceptabilă este transformată într-una social acceptabilă. În jocurile sportive, de exemplu, găsim sublimarea pulsiunilor agresive în întrecere sau competiţie.      Refularea este un mecanism autonom care acţionează pentru a împiedica semnificanţi legaţi de moţiuni pulsionale să devină conştienţi şi să se traducă în act. Uneori intervenim deliberat, conştient, în acest sens şi numim acest mecanism reprimare sau condamnare.

Freud scrie precis că în tratamentul psihanalitic refularea trebuie înlocuită cu condamnarea, adică cu prelucrarea la nivel conştient a conflictului cu revendicările sinelui. Acesta din urmă pur şi simplu îndepărtează şi ţine la distanţă de con­ştiinţă orice eveniment, idee, amintire îngrijorătoare,  „înăbuşind”  problema  în sine însuşi, individul seamănă cu “un cazan în clocot închis ermetic”. To­tuşi, mai devreme sau mai târziu, el „explodează” şi „opăreşte” totul în jur.

Deplasarea: Este un mecanism cunoscut mai ales în formarea viselor. Prin deplasare se asociază un afect cu alte obiecte sau evenimente aflate într-o relaţie de contiguitate cu cele iniţiale care au provocat afectul. În general, descoperim deplasarea foarte uşor în viaţa de zi cu zi cînd cineva îşi descarcă nervii asupra copiilor, de pildă, pentru că nu poate înfrunta un şef ostil. Sau ostilitatea deplasată asupra vecinului de palier atunci când cauza ei este de fapt în cu totul în altă parte: climatul de la serviciu, discuţiile contradictorii din families au pierderea unui meci al echipei favorite!

Raţionalizarea: Oferă explicaţii după un model logic al unor înclinaţii sau manifestări care provoacă jena sau senzaţia de penibil subiectului, pe scurt, inventarea unor explicatii aparente pentru propriile greşeli şi nereuşite. Inventând explicaţii logice sau acoperindu-ne cu motive frumoase, găsim temeiuri ac­ceptabile pentru fapte deloc lăudabile.

Şi acest mecanism poate fi folosit pentru protejarea eului narcisic. Auzim foarte des expresia „Fac asta doar spre binele tău”, dăm câte­odată asigurări, pe când de fapt aici se ascunde exact contrariul: „Nu vreau sa mi se facă mie as­ta; vreau chiar să suferi tu puţin”. Un alt exemplu întâlnit în viaţa cotidiană sau în mass-media ar fi referitor la un medic care nu şi-a vindecat pa­cientul din cauza incompetenţei sale, dar nu se apreciază în mod critic.

Atunci el caută vinovaţi: îi reproşează bolnavului lipsa de disciplină, încălcarea prescripţiilor medicale, dă vina pe gra­vitatea bolii, pe lipsa de consistenţă a teoriilor ştiinţifice curente privitoare la ea, pe inexactita­tea analizelor primate, s.a.m.d. În orice variantă, vinovaţia este alungată de la el, aşadar poate trăi de acum înainte „cu sufletul împăcat“, fără a se în­griji câtuşi de puţin să îşi îmbunătăţească nivelul de competenţă profesională.

Regresia: Este reîntoarcerea la stadii de dezvoltare sexuală şi obiecte anterioare. De exemplu la faza orală, în care subiectul poate dezvolta senzaţia de insaţietate alimentară sau refuzul de a mânca (anorexie). Cutare tânără studentă îndrăgostită de asistent dezvoltă o anorexie vizavi de faptul că cea mai bună colegă a ei îi „fură” iubitul (ea nu poate „înghiţi” această situaţie).

Sau cazul frecvent al unui domn adult care divorţează pentru a se căsători cu „prima iubire”. Mecanismul regresiei îl impinge pe adult să “facă pe copilul”. Pentru a micşora povara problemelor cotidiene nerezolvate, pentru a înlătura anxietatea lăuntrică, a înăbuşi mustrările de conştiinţă, a se “relaxa”, este nevoie ca individual să se defuleze. Această defulare se produce cu ajutorul fumatului, consumului excesiv de alcool, a mâncatului dincolo de nevoile cotidiene, a utilizării înjurăturilor în exces etc.

Practic, pentru a scăpa de stres şi de conflictul lăuntric, aceşti indivizi “cad” uneori, spre propria lor surprindere, “în mintea copiilor”: îşi rod unghiile, îşi bagă degetul în nas, flecăresc, utilizează cuvinte şi comportamente specifice copiilor.

Întoarcerea asupra propriei persoane: Mecanismul e bine cunoscut în cazul soţiei care afirmă răspicat că nu soţul e de vină pentru cutare infidelitate ci ea, deoarece nu a comunicat destul cu el. Orgoliul “rănit”, mândria lezată se camuflează adeseori sub un zâmbet încordat, silit. Supărarea este înlăturată pe calea cugetă­rii la propriile calităţi şi realizari. Faptele inco­mode sau aducătoare de amărăciune sunt uitate cu uşurinţă. Câteodată, oamenii nu-şi mai amin­tesc de datoriile lor băneşti sau de necazurile ca­re le-au fost facute de către alţii.  

Alte mecanisme defensive descoperite sau formulate după Freud

Afilierea – se referă la tendinţa subiectului de a apela la ajutorul altora, colaborînd de bună voie cu aceştia. Sunt frecvente cazurile multor persoane care cează adevărate “obsesii” din a face parte din cât mai multe organizaţii non-guvernamentale, de a se “dedica” unor scopuri “nobile” din punct de vedere social. Acest mecanism este unul prin care individual doreşte să “găsească” un refugiu în aceste ocupaţii, care de fapt îl fac să “fugă” de propria analiză.

Altruismul – Dedicarea necondiţionată pentru nevoile altuia neglijînd sau negând total propriile nevoi identice. Este cazul bine cunoscut al nevroticului care solicită ajutorul psihanalistului pentru un alt nevrotic de care se simte legat prin compasiune sau prietenie.

Evitarea – Refuzul de a interacţiona cu situaţii sau persoane conflictuale. În viaţa de zi cu zi am folosi – cel puţin în mintea noastră – expresia: “strugurii sunt acri!” Este exemplul tipic pentru acest mecanism de apărare al eu-lui. Ca atare, atribuim dorinţei noatre anumite “motivaţii false” prin care să justificăm refuzul de a interacţiona cu situaţia.

Oare de câte ori am inventat o sumedenie de motivaţii aberante faţă de copii noştri când şi-au dorit ceva – un fruct, o ciocolată etc. – în timp ce noi cheltuim o sumedenie de bani pe alte lucruri care pot fi dăunătoare cum ar fi alcoolul sau tutunul! Oare un mic calcul nu ar putea echilibra această situaţie, aducându-ne suplimentare nenumărate satisfacţii psihologice?

Compensarea – Dezvoltarea excesivă a interesului şi activităţii într-un domeniu pentru a masca o insatisfacţie majoră din altă sferă.

Umorul – Revelarea aspectului amuzant sau comic al unei situaţii jenante. Este unul dintre mecanismele clasice şi de nenumărate ori am „reuşit” să ieşim din situaţii jenante prin a face „haz de necaz”. Probabil pentru noi, ca români, în toată perioada comunistă bancurile au fost o exprimare fidelă a acestui mecanism de apărare al eu-lui.

Loading...
  1. În mod specific, Anna Freud, care a conceptualizat și sistematizat modul de funcționare a mecanismelor de apărare a Eului, intuite inițial de tatăl său, Sigmund Freud.

    Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Anunţuri mică publicitate