anvelope de iarna si vara
Publicat: Thu, Feb 14th, 2013

La mulți ani luptătorului Werner Sommeraurer, la 77 de ani!

werner sommeraurerTenacele luptator anticomunist pentru respectarea drepturile naturale ale omului  –  Werner Sommeraurer, decanul de varsta al „novembristilor“, implineste astazi 14 februtie 2013, varsta de 77 de ani. La multi ani cu sanatate!

Dupa cum este cunoscut, Werner Someraurer a intrat in conflict cu sistemul comunist inca din 1969. A avut legaturi stranse cu regretatul Vasile Paraschiv (†2011) si l-a interesat toate actiunile  “Miscarii Paul Goma”. Este mentinat in Amnesty International. In data de 3 dec.1987 a fost condamnat si deportat la Tulcea . A fost singurul dintre aprox. 100 de deportati care a reusit sa trimita printr-un ,sofer de tir international, o scrisoare care a fost citita la postul de radio Europa Libera.

Odata cu Victoria Revolutiei Romane din decembrie ’89 luptatori din ’87 pentru libertate, democratie si prosperitate sa-u intors acasa la Brasov, printre care si aniversatul de astazi Werner Sommeraurer. Dupa ’90 sa dedicat activitati Asociatiei „15 Noiembrie 1987”.

Iata ce declara in septembrie ’90 cu prilejul Primei Intruniri a Rezistentei Romane: „Cu toti am suportat consecintele ca urmare a terori comuniste instaurate de regimul comunist, care a lasat urme adinci in constiinta noastra, cauzand pagube uriase in demnitate si valoare morala, fapt ce a anulat definitiv increderea noastra in acest regim si in acei care i-au fost aserviti , care au dovedit ca in afara de de teroare, abuz, coruptie, santaj, amenintare etc, nu au alte competente.

In primavara lui ’91 Nea Werner si sotia Rodica (2001) au participat impreuna cu aprox. 35 de „novembristi” timp de 27 de zile/nopti la actiunea Asociatiei „15 Noiembrie 1987” pentru drepturi din fata Senatului Romaniei, dand un exemplu mai tinerilor colegi din ’87

Despre procesul  cu Ristea Priboi, nu vrea sa-si mai aminteasca. Insa precizeaza un lucru necunoscut pana in prezent, care la scarbit atunci: „Presedintele Asociatiei F. Postolalachi a propus sa fiu testat «detectorul de minciuni»“.

In continuare voi prezenta mai multe fragmente, din marturiile lui Werner Sommeraurer, despre participarea sa la „Revolta brasovenilor impotriva comunismului din 15 nov.87”, declaratii cuprinse in volumul „15 Noiembrie 1987 – Ziua Demnitatii”, scrisă de Mircea Sevaciuc .

Werner Sommeraurer – „15 Noiembrie 1987 – Ziua Demnitatii” 

 

Nenea Werner şi Securitatea

“Sunt convins că nici unul dintre cei 61 de deportaţi ai lotului principal nu se poate lăuda cu un dosar la Securitate mai voluminos decât Werner Sommerauer. Mă refer la dosarul de dinainte de 1987. Este posibil ca după 1990, câţiva dintre noi să-i fi „egalat” dosarul şi chiar să-l fi depăşit, dar pentru anii dinainte de 15 Noiembrie, nenea Werner este unic.”

*

„Continuă să înveţe pe cont propriu, astfel că la 28 de ani, în 1964, are autorizaţie de fotograf şi de radioamator. Munceşte în servicii diverse, dar mai ales ca instalator sanitar şi pentru încălzirea centrală. Despre anii de după moartea lui Gherghiu-Dej spune că au fost mai buni, pentru că se gândea să se aşeze la casa lui. Se căsătoreşte cu o româncă. Dar crusta de normalitate începe să crape, pentru că din 1968, Werner Sommerauer devine recalcitrant în şedinţele de sindicat. Lucra la I.L.L. Braşov. Într-una dintre şedinţe se ridică şi vorbeşte scurt despre două lucruri: „le-am spus că, unu, nu-mi place că pierdem timpul cu prea multe şedinţe, şi, doi, nu-mi place că şefii sunt premiaţi din burtă!”. Zvâcnirea lui de demnitate este tratată cu precauţie: invitaţii în biroul secretarului, discuţii de la om la şef… Timp de trei ani de zile, Werner Sommerauer nu plăteşte cotizaţia sindicală. „Oricum, pentru mine nu avea nici o importanţă, pentru că nu am fost nici pionier, nici utecist şi, mai târziu, n-am fost nici măcar în F.D.U.S.!” În 1972, este reîncadrat fără acordul lui în sindicat. Dar se întâmplă ceva care îl face să iasă iar, de data asta definitiv.”

 

*

„Am fost trimis la Tohan, împreună cu un ucenic să aducem înapoi nişte scule şi un butoi cu var pe care o altă echipă le lăsase acolo pentru nişte lucrări, pe care nu le-au mai făcut. Butoiul cu var se afla într-un beci. Eu am intrat după el şi, pentru că nu funcţiona lumina, am aprins un chibrit. În mod normal, butoaiele cu materiale inflamabile se pun lângă zid, aşa că am aprins chibritul în mijlocul beciului. Neşansa mea a fost că în centru era o coloană şi butoiul lângă ea. A explodat. Am fost ars, ucenicul a fost trântit la pământ. Pentru câteva luni am fost orb… Am cerut ajutor de la sindicat. Şi, ce credeţi? Protecţia Muncii a dat vina pe mine, iar sindicatul nu m-a apărat deloc. Da?!, zic eu, atunci nu mai am nevoie de voi! Şi am rupt carnetul!”

*

Dar Werner Sommerauer nu se opreşte doar la a refuza înregimentarea în orice organizaţie din sistemul comunist. Începe un proiect personal, nu foarte închegat, dar pe care îl urmăreşte cu tenacitate: o enciclopedie a aberaţiilor sistemului. Nu o numeşte aşa, nu o numeşte nicicum, dar strânge materiale fiindcă e încredinţat că „istoricii se pot folosi de munca mea”. Citeşte mult pornind de la ideea că „Drepturile Omului erau baza la mine”. Înregistrează pe benzi de magnetofon (care vor scăpa miraculos tuturor percheziţiilor!) emisiunile de la „Europa Liberă” şi „Deutsche Welle”. Începe un inventar al prostiilor şi crimelor sistemului comunist din România vis-a-vis de naşteri (avorturile, lipsa medicamentelor, a căldurii şi curentului în maternităţi), de felul în care sunt trataţi saşii (taxele pentru emigrare), de felul în care este oprit consumul public al curentului electric (orele, cartierele – pe zile, luni, ani) etc. Werner Sommerauer nu este un simplu aparat de înregistrare. „Prelucram informaţia fiindcă vroiam să ştiu dinainte cât mai durează desfiinţarea nivelului de trai”.

*

L-am întrebat dacă nu îi era frică, măcar pentru familie. „Nu. La copilăria şi tinereţea pe care am avut-o, am învăţat să nu-mi fie frică. Iar soţia şi fata mea au fost totdeauna cu mine. Prietenii, de asemenea. Ştiam să-i aleg”.

*

În banca de date, Werner Sommerauer are (până la percheziţia de după 15 Noiembrie) şi rarităţi. În 1975, Ceauşescu semnase Declaraţia de la Helsinki, privind Drepturile Omului, şi este publicat aşa-numitul Decret 212, cuprinzând documentele respective. Tirajul este minuscul, dar „eu ştiam că trebuie să apară, am aşteptat la chioşc şi l-am luat”. Mai târziu, îi va folosi în confruntările cu autorităţile, deşi acestea nu recunoşteau că decretul există.

*

Există o diferenţă între felurile de a luptă ale fiecăruia dintre noi. Cu ani, iar faţă de alţii, cu zeci de ani înainte, Werner Sommerauer a învăţat să rabde, să supravieţuiască, să nu se plece, şi, pe vremea când ceilalţi învăţam acestea, a încercat să treacă la acţiune. A fost ca o viespe pentru toţi oamenii regimului cu care s-a întâlnit. Acul lui fiind zeflemeaua. Dar pe lângă acestea, nenea Werner a mai ştiut şi că nu poate continua de unul singur. Cu alte cuvinte, şi-a dat seama că unul din punctele slabe ale sistemului comunist este solidaritatea între cei care i se opun. Şi-a dat seama de asta cam în acelaşi timp cu primele mişcări din Europa, cele care vor anunţa Sindicatul „Solidaritatea” de la Gdansk.

*

„Am vrut să ies din clandestinitate”. În august 1977, minerii din Valea Jiului fac grevă şi îl ţin pe Ilie Verdeţ în subteran până când Ceauşescu îşi întrerupe concediul din staţiunea Neptun şi vine la faţa locului şi le vorbeşte. „Europa Liberă” anunţă toată România despre îndrăzneala minerilor. Werner Sommerauer declară că din clipa aceea ştia că va cădea comunismul. Apoi aude despre Paul Goma. Îi este ciudă că Goma este lăsat singur, sau aproape singur. Se gândeşte cum poate să se implice. „Am vrut să ies din clandestinitate”. Şansa îi este oferită la mai puţin de doi ani de după greva minerilor. La „Europa Liberă” începuse o campanie de înscrieri la anumite sindicate, organizate de oameni din afara sistemului. Şi Werner decide să se înscrie. Cum? Prin poştă, „normal”, fiindcă „eu îmi cunoşteam drepturile din Constituţie, plus cele de la Helsinki…”. În 5 februarie 1979, trimite o scrisoare de adeziune la sindicatul S.L.O.M.R. a doctorului Ionel Cană – Vasile Paraschiv(†2011), de care auzise că are deja 3.500 de aderenţi. Mai auzise şi de sindicatul clandestin al lui Virgil Kender, de la Sighişoara. Scrie şi acolo. Aşteaptă răspunsul la scrisoare o săptămână, până în ziua de 10 martie 1979. Este într-o duminică, şi răspunsul este arestarea.

*

„Ce puteau să-mi facă?” Este dus la sediul Securităţii şi anchetat opt ore. Ancheta se extinde la locul său de muncă. Werner Sommerauer asculta „Europa Liberă” şi aici. Radioul din ghereta portarului este al lui, dar „oamenii nu m-au trădat, iar directorul, doctorul Tiber a pus o vorbă bună pentru mine; lui i-a plăcut felul meu de curaj”. Nenea Werner este eliberat, după sfaturile cu „să-ţi bagi minţile-n cap!”. De atunci, scrisorile pe care le va primi, absolut toate, vor fi desfăcute şi cu ştampila: „deteriorat la transport”.

Iată un motiv excelent pentru a continua! În mai, acelaşi post de radio anunţase că un anume medic Stăncescu l-a criticat pe Ceauşescu. Werner Sommerauer îi scrie doctorului, drept pentru care în 6 iunie 1979 este a doua oară arestat. „Este o infracţiune să colportezi ştiri”. Eliberat din nou, de data aceasta, nenea Werner intră de-a binelea în colimatorul Securităţii. La serviciu, cu un nou director, încep să i se facă şicane: „chestii mărunte, pentru nervi!”.

*

Până la revoltă, Werner Sommerauer trăieşte într-o hărţuială continuă. Dar el nu cedează, într-un fel e mândru de ceea ce face: nu doar că îşi continuă munca de arhivar clandestin, dar continuă să „colporteze ştiri” printre cunoscuţi. Când aceştia îi spun să se mai potolească, le răspunde: „Bine vă face Ceauşescu fiindcă vă este frică!”

*

1985, alegeri. Werner Sommerauer sustrage buletine de vot pe care le păstrează ca documente istorice. Bagă în urnă bilete cu „Daţi-ne mai multă carne!” şi altele asemenea. Nu este nici măcar întrebat dacă are vreun amestec. „Eu cred că am fost mai mulţi care am făcut acelaşi lucru”.

*

Pe zi ce trece, în cei mai grei ani de sub comuniştii lui Ceauşescu, Werner Sommerauer este convins că sistemul va cădea. „Nu ştiam însă unde va răzbate în România? Putea fi Constanţa, unde auzisem de nişte mişcări, la Braşov, Iaşi sau Timişoara”. Celor care îl iau peste picior, că de ce nu face nimic, le spune că aşteaptă prilejul. „Eram pregătit să ies”.

*

Werner Sommerauer locuieşte pe strada Uranus, la câteva minute de mers pe jos de Calea Bucureşti. Este înştiinţat de către fiica sa, Florentina(n.r. in prezent fata lui Nenea Werner se afla in S.U.A. este casatorita si are trei fete) , că „pe Calea Bucureşti este o coloană de oameni care strigă. Nu ştiu exact ce strigă, dar parcă se aude ceva ca «Hoţii! Hoţii!»”. Fata crede că ar putea fi spectatorii de la meciul de fotbal: se mai întâmplase ca, după meci, mulţimea de pe stadion să „defileze” pe stradă, strigând, apoi să se piardă pe la berării şi restaurante. Dar tatăl ei îi răspunde: „Nu cred. La ora asta?!” Iese pe balcon şi ascultă. „Am impresia că nu s-a ales!” Coloana se aude din ce în ce mai tare – trecea prin apropiere. Sommerauer intră în casă, se schimbă în hainele de oraş şi îi spune fiicei: „Cred că astăzi răsturnăm regimul”. Iese din casă cu gândul să-şi întâlnească soţia – care lucra la Autocamioane – şi să participe împreună la ce se va întâmpla. Ajunge coloana lângă Spitalul Judeţean şi i se alătură.

*

Se intră pe Bulevardul Lenin. În depărtare, lângă Hidromecanica, se vede un alt grup de oameni, iar în jurul lui un gol. Oamenii aceia se poartă diferit faţă de ceilalţi de pe stradă: nu aplaudă, nu plâng, nu strigă, dar nici nu pleacă uitându-se peste umăr. Coloana se apropie. Grupul de oameni se dovedeşte a fi un grup de miliţieni, securişti sau ce-or fi, îmbrăcaţi civil. Corespund standardelor regimului: părul scurt, bărbia pătrată, ceafa groasă. Este şi o femeie – slabă, osoasă, cu ochelari -. Câţiva oameni din coloană o recunosc pe Maria Cebuc. Secretară cu propaganda, parcă, cea mai spurcată gură a ceauşismului din Braşov; cunoscută ca o comunistă habotnică şi întrutotul devotată imaginii şi politicii lui Ceauşescu. O Ana Pauker a anilor ’80, dacă ar fi avut puterea discreţionară a anilor ’50. Ceea ce vede e prea mult pentru ea, „clasă muncitoare” ridicându-se împotriva „conducătorului iubit” şi a căţeilor lui? Dar e prea mult şi pentru inteligenţa ei – încearcă să oprească mulţimea, dar încercarea este cea mai proastă din cele posibile: „Ce faceţi, sunteţi nebuni?! Nu puteţi să vă vedeţi de treabă?!” Apoi înjură ca un birjar. Cei din primul rând o împing. Maria Cebuc cade în braţele lui Werner Sommerauer; acesta o sprijină şi-i zice: „Ţie ce-ţi pasă, că ai gospodăria de partid!” O îmbrânceşte şi propagandista se împiedică de trotuar şi cade. Miliţienii în civil o ridică şi se retrag

Mânia

Oamenii se răspândesc la toate nivelele clădirii, de la subsol la ultimul etaj. Primele sunt sparte ferestrele. Apoi obiectele de pe birouri sunt aruncate afară. Hârtiilor li se dă foc. Telefoanele sunt sparte. Scaunele sunt rupte. Mobilierul mai greu răsturnat. Este o furie excesivă care se autoîntreţine.Dar nu toţi cei intraţi devastează.

*

Este întrucâtva cutremurător ce se petrece. Aurel Huian se retrage puţin din faţa Consiliului – nu a intrat – şi observă cu foarte mare acuitate. „Vedeam tot timpul ceva nou. Nu vroiam să-mi scape nimic”. Întocmai gândeşte şi Werner Sommerauer, dar nu rămâne într-o aşteptare pasivă. „Trebuia să fie zgomotos ca să nu păţim ca ăia (minerii din Valea Jiului, în ’77), că după două luni de zile după ce au făcut grevă, Occidentul încă nu cunoştea ce se întâmplase”. Dar a fi zgomotos nu înseamnă să distrugi fără rost. Werner Sommerauer vede nişte ţigani cu saci, care umblă să-i umple. „Asta-i hoţie! Nu «stegarii» fac asta” cum se va încerca să se arate la proces.

Sommerauer are ideea lui: trage covorul roşu din casa scărilor până afară. „Să poată intra oamenii, să se simtă bine!” Apoi vede trei tineri care vor să monteze un hidrant. Îi întreabă pentru ce. Vor să dea jos tablourile lui Nicolae şi Elena: sunt puse prea sus, nu ajung la ele. Îi ajută şi se bucură când jetul de apă îşi atinge ţintele. Cad şi candelabrele. Băieţii râd şi Werner Sommerauer râde cu ei de parcă i-ar cunoaşte de-o viaţă.

*

Gheorghe Duduc se duce întâi la subsol. După altercaţia cu primarul, vrea să pună mâna pe-o armă. Ştie că la subsol este un depozit. Ajunge la uşa depozitului unde crede că sunt arme, măcar nişte ZB-uri de la Gărzi, dar uşa este apărată de un grilaj greu. Renunţă şi „bine am făcut, ar fi fost cea mai mare prostie!”. În schimb, urcă la etajul II, încalecă pervazul geamului şi împreună cu Ricu Marian şi cu fiul său Radu Duduc desprinde şi aruncă tabloul cel mare al lui Ceauşescu, apoi lozincile cu „Trăiască…”. Este văzut şi aplaudat de toate miile acelea de oameni. Şi nu numai. Haina lui de piele neagră, o haină de om serios, scumpă şi rară pe acea vreme, îl face să fie uşor de urmărit şi de identificat de către cei care filmează evenimentul. Căci Securitatea observă totul şi păstrează totul. Gheorghe Duduc îşi împreunează palmele şi le ridică deasupra capului şi îl imită pe Ceauşescu salutând mulţimea – toţi care îl privim de jos râdem în hohote.

 Arestările

Werner Sommerauer ajunge acasă pe la orele 14. Îi povesteşte fiicei sale totul. Este entuziasmat că, iată, românii au ieşit în stradă. Ceauşescu nu mai poate rezista mult. Şi dacă pică şeful, comuniştii sunt terminaţi şi ei. Totuşi, îi spune fetei că se aşteaptă să fie arestat. Dar au mai trecut prin asta, să fie tare şi să aibă grijă de mama. După 1700, Rodica Sommerauer intră în casă şi îi relatează soţului că nu a putut ieşi din secţie, porţile au fost sudate. Se pare că o altă parte din întreprindere a ieşit la o demonstraţie. Nenea Werner râde când îi spune: „Ştiu. Eu am fost acolo”. Nu termină bine de vorbit şi se aude soneria. Doi bărbaţi întreabă de Sommerauer Werner. „Au venit după mine”, oftează nea Werner.

*

Werner Sommerauer este condus la etajul II la Miliţie. În birou, lângă două femei care par secretare, mai este un locotenent cu mustaţă. Acesta se răsteşte la nea Werner că „Trebuie să dai o declaraţie!”, „Da, dau o declaraţie!”, zice anchetatul, cu calm. „Vezi ce scrii, că noi ştim tot! Am fotografiat şi am filmat tot!” „Da? Atunci nu mai dau declaraţie!” Şi după un şir de contraziceri, locotenentul iese din birou promiţându-i lui Sommerauer că va regreta. Peste câteva clipe, anchetatul este condus la parter, la camera 14. Pe coridor se aude cum miliţienii şi securiştii bat. În camera în care este introdus, Werner Sommerauer dă peste doi ofiţeri, dar în civil. Aceştia îl întreabă ce a făcut şi el le răspunde pe îndelete. Nu îi e ruşine de nimic. Cel tânăr dintre ofiţeri scrie declaraţia, în timp ce celălalt continuă cu întrebările. Werner Sommerauer bănuieşte că nu sunt din oraş, ba mai mult, că sunt într-un fel de acord cu ce s-a întâmplat!? Când cel tânăr îi dă la semnat declaraţia, lăsându-l să citească, nea Werner îşi dă seama că, într-un fel, oamenilor acestora le este milă de el. Pe la miezul nopţii, ofiţerul în vârstă se plictiseşte. Îi zice lui Werner Sommerauer că va lua cel mult şase luni cu suspendare, mâine va veni procurorul. Încuie uşa şi zice: „Vom dormi fiecare cu capul pe un birou”. După care stinge lumina şi, anchetat şi anchetatori încearcă să adoarmă. A doua zi, dimineaţă, după ce refuză micul dejun oferit de la ei de ofiţeri, Werner Sommerauer este confruntat cu un copil, bătut şi speriat, apoi cu Maria Cebuc. „Era normal să mă recunoască!”, zice nea Werner, amintindu-şi de secvenţa de lângă Hidromecanica. Dar acest lucru este în defavoarea sa, fiindcă felul de a se comporta al anchetatorilor se schimbă, este preluat de alţii, veniţi de la Bucureşti. Până a doua zi, când este trimis în capitală, împreună cu prima serie din viitorii deportaţi.

*

Nea Werner are parte de tratament special la Bucureşti. După ce i se scot lanţurile i se face percheziţie corporală, apoi este dus la parterul clădirii, nu la beci, precum ceilalţi. I se dau un prosop şi un săpun, i se spune că aici se vorbeşte numai în şoaptă. Celula are numărul 7. Înăuntru, deşi sunt şase paturi suprapuse, se află un singur individ, în trening, cu o figură de profesor, iar pe masă avea zahăr, portocale, alte alimente de negăsit, pe pat avea reviste şi cărţi. Nu intră deloc în vorbă cu Sommerauer, nu întreabă, nu răspunde decât monosilabic. Celula are într-un colţ un duş care nu merge. Oricum, nea Werner nu are când să-l folosească. De-abia ajuns este luat la interogatoriu. 24 de ore din 24, interogatoriul lui Werner Sommerauer nu are sfârşit. Este adus la celulă doar pentru mese. Nu este bătut, dar nu pune geană pe geană. Într-a patra seară, crede că este 21 sau 22 noiembrie, primeşte toate hainele din celulă, în biroul anchetatorului, apoi este coborât la beci, de-a lungul unui labirint, şi ajunge la camera 23. Aici dă peste Voinea Stan(†2008), care va fi şi el unul dintre deportaţi, şi peste doi deţinuţi de drept comun, dar oameni deosebiţi altfel – un inginer cu 20 de medalii, care spune că este aici fiindcă i s-a înscenat ceva; celălalt, avocat. Zilele care urmează, nea Werner este bătut. După un timp, nu mai simte durerea şi nici nu mai ştie ce declară după cinci zile de nesomn. Apoi, în pofida tuturor studiilor de psihologie ale securiştilor, care îl cred la un pas de sinucidere, le zice odată, fără nici-o legătură cu contextul: „Vă fuge pământul de sub picioare!” Într-una din ultimele zile are o onoare deosebită: un personaj important întrerupe bătaia şi îl întreabă pe Werner Sommerauer: „De ce, aţi ieşit, mă, pe 15 noiembrie? Altă zi nu v-aţi găsit?” „Am ieşit ca să nu-l mai legitimăm pe Ceauşescu ca conducător!” Pentru acest răspuns, nea Werner este lovit de personajul în care, în zilele Revoluţiei, îl va recunoaşte la televizor pe generalul Iulian Vlad.

Cei care nu ne-au uitat

„Europa Liberă” este primul post de radio care relatează evenimentele de la Braşov din 15 noiembrie. Prima informaţie apare în 17 noiembrie 1987 şi este dată pe post de Emil Hurezeanu. Curge o adevărată avalanşă de relatări timp de două săptămâni. „Europei Libere” i se alătură „Vocea Americii”, „BBC” şi „Deutsche Welle”. Fără această campanie de presă nu cred că exagerez când afirm că astăzi nu am mai fi în viaţă. În cadrul campaniei singure două voci din România s-au făcut auzite, cea a lui Doina Cornea şi a lui Silviu Brucan.

Capitolul IV

Câte o Siberie pentru fiecare (dec. 1987 – dec. 1989)

În sală, sunt amplasate camere de luat vederi, dar e clar că nu e TVR1, ci un circuit închis pentru Ceauşescu şi oamenii lui. Noi, cei 61, avem „o boxă” specială, într-o parte… Şi mascarada începe. La început, faptele noastre sunt înfierate de către aşa zişii noştri colegi. Se cere pedeapsa cu moartea, ca de la proletar la proletar, pentru un proletar, în faţa camerelor de luat vederi cu circuit închis. Ar fi înspăimântător dacă nu ar fi jalnic ce a făcut comunismul din aceşti oameni. Intră curtea, se citeşte actul de sesizare al instanţei, se renunţă la martori, apărătorii inculpaţilor declară că nu solicită probe în apărare (!), se acordă cuvântul în fond. Procurorul Ştefan Roman face paradă, ne aseamănă vandalilor, ne face beţivi notorii etcetera, etcetera. Câţiva dintre cei din boxă plâng. Avocaţii noştri sunt conştienţi că apără nişte oameni care s-au făcut vinovaţi… Curtea hotărăşte, în numele unei legi care n-are nici-o legătură cu cazul nostru: Geneti Aurică, 3 ani de închisoare, pedeapsă cu executare la locul de muncă, Duduc Gheorghe, 3 ani cu executare la locul de muncă, Sommerauer Werner, 3 ani cu executare la locul de muncă, Duduc Radu, 2 ani, Huian Aurel, 1 an şi 6 luni, Sevaciuc Mircea, 1 an şi 6 luni…

*

Werner Sommerauer are de asemenea o zi la dispoziţie să-şi pregătească plecarea.[…] Spre seară, administratorul îi deschide o cameră la parter. Camera este goală şi neîncălzită. Un ochi de geam spart. Şi suntem în decembrie! Werner Sommerauer acoperă cu o bucată de carton spărtura din fereastră. Blocul este cutremurat de zgomote: mai multe boxe se întrec să ocupe fondul sonor cu melodia populară preferată, se aud din când în când sticle sparte, tropăituri ca şi când 30 de oameni ar dansa într-o cameră de patru pe trei. Pe la zece noaptea, uşa de la garsonieră lui nea Werner este încercată. Din afară se aud strigăte de „Hai, ieşi, că vrem să te cunoaştem!”, „Nu bei şi cu noi!”, apoi câţiva pumni în uşă, apoi lovituri cu piciorul. („Nu ştiu cine au fost şi de ce au venit. Eu am încuiat de două ori şi m-am proptit în uşă. A fost singura dată când mi s-a întâmplat aşa ceva”.) Într-un târziu, indivizii pleacă, iar Werner Sommerauer reuşeşte să se întindă într-un colţ şi, acoperit cu preşul de la intrare, îmbrăcat cu aproape toate hainele din valiză, reuşeşte să aţipească. Nu a mâncat nimic de mai mult de 24 de ore. Este noaptea de Sfântul Nicolae, 6 decembrie 1987.

*

Unul dintre noi a contribuit el însuşi să nu fie uitat. Nu trebuie să mire pe nimeni dacă este tot Werner Sommerauer. În martie 1988 trimite o scrisoare la „Europa Liberă”. Fiind obişnuit de mai mult de 15 ani cu acţiunile de filaj şi de urmărire ale Securităţii, ştie că trebuie să acţioneze la prima ocazie. Scrie scrisoarea în care spune cine este, în ce situaţie este, unde se află şi cu cine, cum s-au desfăşurat lucrurile la 15 noiembrie, la anchetă, la proces; întreabă de ce sunt doar 61 de deportaţi, ce s-a întâmplat cu restul de încă 400 şi ceva de anchetaţi. Poartă scrisoarea tot timpul la el, aşteptând prilejul. Aceasta este şoferul unui TIR cu număr de Germania, oprit lângă şantierul de nave să repare ceva la motor. Nenea Werner, observă maşina de pe nava unde lucrează, coboară şi se grăbeşte, aproape alergând, spre camionul străin. Ajunge, îi spune şoferului în zece secunde despre ce-i vorba, acesta acceptă, apoi Sommerauer îi lasă scrisoarea sub o cârpă. Se întoarce cu inima bătându-i nebuneşte. Peste nici o săptămână îşi aude scrisoarea la radio. „Ha-ha-ha, de-acum nu mai aveau ce să-mi facă!”

*

Rodica Sommerauer face drumul Braşov-Tulcea şi înapoi, o dată, uneori şi de două ori pe săptămână între ’88 şi ’89. Aranjează cu o colegă să-i lucreze şi schimbul ei şi, la întoarcere, lucrează ea şi în schimbul colegei. Când ajunge la Tulcea nu are timp niciodată să doarmă, datorită orarului trenurilor. „Câteodată, cred că ei i-a fost mai greu decât mie…”, spune după ani Werner Sommerauer.

 Nenea Werner şi generalul Mihalea

În iunie 1989, spaima Ministerului de Interne, generalul Mihalea, face o inspecţie la Tulcea. Natural, vrea să-l vadă şi pe Sommerauer, doar sunt cunoştinţe vechi. Căpitanul Bozaghevici vine pe şantier după Werner Sommerauer. Nu îl găseşte fiindcă a sosit în pauză de masă, iar Nenea Werner este în fiecare pauză de masă acasă, pentru a asculta „Deutsche Welle”. După vreo 20 de minute, exact înainte ca miliţianul să-şi piardă răbdarea, nenea Werner apare. „Unde ai fost?” „Pe vasul acela”, răspunde nenea Werner, aşa cum convenise cu maistrul înainte. „Mergem la secţie, îmbracă-te frumos”, îi spune Bozaghevici. Trec pe la garsonieră. Apoi la Miliţie, după aproape o oră, în biroul colonelului Poteică: generalul cere să fie lăsat singur cu „cetăţeanul”, acesta refuză să dea mâna cu el – „Cu dumneata nu dau mâna, nu suntem prieteni. De ce m-ai scos din producţie?” – „Ai limba cam ascuţită… Am auzit că nu te potoleşti nici aici”. Discuţia în contradictoriu durează vreo 15 minute. La plecare, după ameninţarea lui Mihalea că „Ai să putrezeşti în Tulcea”, Sommerauer îi spune „Ne vedem la Braşov! Nu vă mai atingeţi de mine fiindcă vă fuge pământul de sub picioare!” După ce nenea Werner iese în antecameră, îşi dă seama că Bozaghevici a auzit tot prin uşa întredeschisă. Căpitanul îi şopteşte: „De unde ai atâta curaj, omule?!”

Flacăra                                                                                                                    

Nu puteam să închei acest capitol cenuşiu din carte fără a relata aceste lucruri. Lupta cu sistemul, oricât de tare ai fi ca individ, este rareori încununată de izbândă. Ce s-ar fi întâmplat cu aceşti încăpăţânaţi ai opoziţiei antitotalitare dacă ar fii dăinuit comunismul? Unii am avut salvarea permanentă în familie (Geneti, Huian, Sevaciuc). Alţii au fost ţinuţi în picioare de chiar ura faţă de sistem (Duduc, Sommerauer). Dar Decembrie ’89 a venit la timp. Fiindcă oricare dintre noi mai aveam şi opţiunea torţei, opţiunea disperării: în 2 martie 1989, tot un braşovean, Liviu Babeş, îşi dă foc pe o pârtie de schi, lângă o pancartă pe care scrisese „Stop Morder! Auschwitz = Braşov”.(Ziua Demnitatii – 2007)

“Deputatul Postolachi (PDL) a traficat medaliile aniversare in scop politic!”

Despre “cadoul” pe care la primit Werner Someraurer dupa ce a luptat o viata pentru drepturile oamenilor se poate lectura mai mult pe blogul Sevaciclon  , articolul de mai sus fiind postat in data de 27. nov. 2012

„Anul trecut cu prilejul aniversarii a 25 de ani de la „Revolta brasovenilor impotriva comunismului din 15 noiembrie 1987” la Aula Universitatii din Brasov a avut loc un simpozion aniversar si o ceremonie de acordare a unei medalii aniversare celor care au avut de suferit dupa 15 nov.’87. Deputatul PDL Florin Postolachi presedintele Asociatiei si Vicepresedintele Danut Iacob, nu ii da o prapadita de medalie, lui Nea Werner,uitand ca timp de 4 ani Postolachi si-a  facut un nume dand declaratii despre procesele lui Werner Sommeraurer cu Ristea Priboi!

“Au ales sa razbune, pentru ca Nea Werner nu l-a mai primit in casa pe Postolachi cand a aflat ca acesta s-a inscris in partid ca sa ajunga deputat si pentru ca nu fost de acord sa plateasca dupa 2009 suma de 100 lei/luna cotizatia la Asociatie etc. In 12 nov.2012 Werner Someraurer impreuna cu Mircea Sevaciuc, a dat curs invitatiei conducerii unui liceu din Brasov de a  le spune elevilor povestea revoltei din 15 noiembrie ’87.Deputatul Postolachi a considerat ca este un lucru de neiertat, iar dupa trei zile cei doi au fost sanctionatii! Fara medalii!”

  La Multi Ani – Werner Someraurer – Brasovenii se mandresc ca existi!

Mircea Sevaciuc

 

 

 

Displaying 8 Comments
Have Your Say
  1. De la mare departare si cu lacrimi in ochi iti doresc LA MULTI ANI,TATA!!! Esti mentorul meu si as vrea sa fiu macar pe jumate curajoasa ca tine!!! Te iubesc

  2. Ion Creteanu says:

    See you siguranta, va veni o vreme cand acest popor, care n-a fost cunoscut pana acum, va fi luat in seama.

  3. Nica Leon says:

    În ţara orbilor fuduli, aceştia îşi caută reprezentanţi, cu care se mai şi “mîndresc”, printre chiori, ceea ce nici nu e de mirare, în acest stat original, nenorocit de proprii locuitori.
    Şi acest articol menţine strict linia păguboasă pe care s-au postat, tăcuţi, românii şi după ce le-am dăruit libertate, ca şi dreptul de a evada în siguranţă, dar cu puţin efort, din tarlalele pline numai cu buruieni ale Blandianei şi aminteşte de un alt învins, de unde se poate trage şi concluzia că românii îşi merită cu prisosinţă soarta!

  4. Cana Ionel says:

    IN CALITATE DE FONDATOR AL SLOMR, PRIMUL SINDICAT LIBER DIN ROMANIA TOTALITARA SI DIN EUROPA DE DUPA CORTINA DE FIER, UREZ ”LA MULTI ANI” VAJNICULUI SLOMR-IST WERNER SOMMENAUER SI SINDICALISTILOR LIBERI BRASOVENI CARE NU AU TRADAT CAUZA SINDICALISMULUI LIBER ROMANESC.

    DR IONEL CANA.

    FONDATORUL S.L.O.M.R.

  5. Ştiu că e târziu, dar abia acum am dat de articol. Mai bine mai târziu decât niciodată vă urez LA MULŢI ANI, MAESTRE!

  6. […] Puteți citi mai multe despre viața și activitatea luptătorului Werner Sommeraurer aici! […]

  7. […] Puteți citi mai multe despre viața și activitatea luptătorului Werner Sommeraurer aici! […]

Leave a comment

XHTML: You can use these html tags: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Publicitate